Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (2)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (7)
   Poveștile Legio Dacica (14)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (21)
   Economia (10)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (14)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (75)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (23)
   Seniorii războiului (5)
   Arhitectura militară (5)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (14)
   Civis Romanus (6)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (43)
   Recenzii (5)
   Repertorii arheologice (3)
   Surse contemporane (2)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Ziarul personal (5)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (49)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (28)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (361)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

TRACII

conf.univ.dr. Ioan Andriţoiu


Tracii reprezintă unul dintre cele mai importante popoare ale antichităţii europene de dincolo de graniţele lumii clasice, greco-romane. Interesul general de care se bucură azi istoria şi civilizaţia tracilor izvorăşte din rezultatele remarcabile, adesea senzaţionale, ale cercetării ştiinţifice care are o tradiţie de peste un secol în acest domeniu. Ea este ilustrată de numele unor savanţi celebrii (istorici, arheologi, lingvişti), precum românii Gr.Tocilescu, V.Pârvan, R.Vulpe, C.Daicoviciu şi I.I.Russu, bulgarii G.I.Kaţarov, B.Filov, Vl.Gheorghiev, austriecii W.Tomaschek şi C.Patsch, francezii A.Dumont şi P.Perdrizet, englezul St.Casson ş.a. Această tradiţie a constituit temeiul solid de la care, în zilele noastre, s-a produs un veritabil salt al investigaţiilor din câmpul pluridisciplinar al tracologiei. Dacă principala bază documentară a studiilor istorice şi lingvistice a rămas, în linii mari, aceeaşi, iar progresele înregistrate de aceste discipline se datorează, mai ales, abordării din noi unghiuri şi cu metode mai rafinate a izvoarelor scrise ale antichităţii, saltul despre care vorbeam s-a produs, în esenţă, în domeniul arheologiei. Campaniile sistematice de săpături, orientate în funcţie de ţelurile de perspectivă ale cercetării şi de obiectivele imediate, ca şi descoperirile fortuite pe care adesea întâmplarea le aduce la lumină, au prilejuit acumularea unui volum de informaţie care ilustrează nemijlocit evoluţia culturii tracilor sub diversele ei aspecte, de la începuturile îndepărtate, din epoca bronzului şi până în antichitatea târzie, când ultimele elemente de tradiţie tracică dispar în procesul unor noi sinteze etno-culturale.

Originea. limba, arta, credinţele, modul de viaţã şi etnounitatea tracã

Tracii

Originea tracilor

Tracii sunt cei mai vechi locuitori din spaţiul carpato-danubiano-pontic cărora, datorită autorilor antici, le cunoaştem numele. Dar pentru a studia originea tracilor este necesar să ştim cine au fost predecesorii lor. Despre aceasta ne povestesc doar materialele descoperite de arheologi.
În linii mari se poate afirma că la etnogeneza tracilor au participat două componente de bază: triburile locale de agricultori şi crescători de animale din spaţiul carpato-balcano-pontic şi triburile de păstori veniţi din stepa euroasiatică, numiţi convenţional indoeuropeni.
Indoeuropenii se evidenţiază începând cu intersecţia mileniilor III - II î.Chr. Aceste triburi de păstori s-au extins din stepa euroasiatică până la oceanul Atlantic la Vest şi râul Ind la Est. Ei înălţau pretutindeni tumuluri - "Kurgane", unde îşi înhumau (apoi şi incinerau) morţii peste care aşterneau ocru roşu-simbol al sângelui, adică al vieţii. La început toţi indoeuropenii vorbeau aceeaşi limbă. Cu timpul, însă, contactele lor cu diverse triburi locale au dat naştere unor mari grupuri etnice: iranienii, elinii, italicii, celţii, germanicii.
În spaţiul carpato-dunărean triburile de păstori indoeuropeni au intrat în contact cu triburi sedentare neolitice. Unele dintre acestea sunt cunoscute ca purtători ai culturii Cucuteni (sau Cucuteni-Tripolie), recunoscută în istorie drept cea mai veche civilizaţie europeană. Convieţuirea triburilor venite cu cele locale a pus baza unei prime sinteze, convenţional numite pretracice. Indoeuropenii şi-au impus limba, dar au fost asimilaţi de către populaţia locală. O problemă discutată de către istorici este determinarea timpului şi locului acestei sinteze.
Istoricii bulgari susţin că sinteza s-a produs în Peninsula Balcanică încă în epoca neolitică (mileniile IV-III î.Chr.). Istoricii români scriu despre o asemenea sinteză în epoca bronzului. Ea şi-a găsit expresie în cultura arheologică Monteoru (mileniul II î.Chr.) La cumpăna mileniilor II-I î.Chr., odată cu începutul epocii fierului, în spaţiul balcano-carpatic se cristalizează etnia tracilor timpurii. (La est de Carpaţi săpăturile de la Sihleanu, Râmnicile, Holercani, Hansca; în spaţiul intracarpatic -Igriţa-Lăpuş şi la sud-vest de Carpaţi-Suzoni, Bolde-Karaburma).
Istoricii români consideră că grupurile pretracice, constituite în regiunea actualului Banat (Românesc şi Sârbesc), s-au extins spre Vest în secolele XIV-XII î.Chr., atingând bazinul Transilvaniei şi Est-Carpatic, unde au intrat în contact cu triburile culturii Noua. în Transilvania, în afară de cultura Noua, erau prezente şi alte culturi locale - Wiettenberg, Otomani etc. în urma contactelor dintre diferite triburi s-au format tracii timpurii. Acest proces are loc în perioada trecerii de la epoca bronzului la cea a fierului. Epoca fierului se împarte în două faze (vârste). Prima fază a fierului, răspândită la tracii timpurii, era numită Hallstattul tracic (după o localitate din Austria) şi cuprinde perioada anilor 1200-650/600 î.Chr. O a doua fază a epocii fierului, numită La Tène (după o plajă a unui lac din Elveţia), va cuprinde perioada 650/600 î.Chr. - 105 d.Chr.
La prima vârstă a fierului s-a produs procesul de individualizare şi consolidare a lumii tracice, care popula spaţiul de la Marea Egee şi peninsula Anatolică-la Sud şi până la râul Nipru - la Nord; de la Tisa Superioară - la Vest, până la Marea Neagră - la Est.
Săpăturile arheologice din diferite zone locuite de traci au scos la iveală multe monumente ale culturii lor materiale (Insula Banului la Dunăre, la Babadag (în Dobrogea), Cozia (în Muntenia), Saharna-Solonceni (Republica Moldova), Cernolesc (la est de Nistru) etc.), care prezintă un ansamblu de culturi înrudite ale hallstattului tracic timpuriu, toate aparţinând lumii tracice.

Triburile tracilor

Tracii au fost atestaţi pentru prima dată în izvoare scrise în poemele lui Homer "Iliada" şi "Odiseea". Tot aici apare şi denumirea teritoriului locuit de aceştia - Trăda (secolul al XIII î.Chr.)
Istoricul Herodot (484-425 î.Chr.) afirmă că "Neamul tracilor este cel mai numeros din lume, după cel al inzilor". Numărul triburilor lor depăşea cifra de o sută. Acelaşi autor afirmă că "dacă ar avea un singur conducător sau dacă tracii s-ar înţelege între ei, neamul lor ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile".
La cumpăna mileniilor II-I î.Chr. tracii înregistrează o maximă extindere teritorială, cea menţionată mai sus. Spaţiul imens ocupat de ei a favorizat apariţia diferenţierii lor lingvistice şi culturale. Ca urmare, pe parcursul primei jumătăţi a mileniului I î.Chr. tracii timpurii s-au divizat în cei situaţi la sud de Munţii Balcani (Haemus) - tracii de sud (meridionali) şi cei de la nord de aceşti munţi-tracii de nord (septentrionali).
La sud de Balcani autorii antici au menţionat următoarele triburi: odrişii, brianţii, coralii, crestonii, crobizii, moesii, tribalii, besii etc.
Dintre triburile balcanice o organizaţie statală au reuşit să formeze odrişii. Regatul lor a fost întemeiat de Terves I (470-440 î.Chr.), urmat apoi de regele Sitalkos (440-424 Î.Chr.). Istoricul grec Tucidide (460-398 î.Chr.) scria că "întemeierea regatului odrid a creat o forţă care nu era întrecută decât de sciţi". Regatul dispunea de 150.000 de luptători, dintre care o treime erau călăreţi.
La nord de Balcani locuiau geţii (pe ambele maluri ale Dunării), dacii (în zona intermontană a Carpaţilor), costobocii (nordul Transilvaniei), tyrageţii (la gurele Nistrului), carpizii (în centrul şi nordul Moldovei) ş.a.
La mijlocul mileniului I î.Chr. în viaţa tracilor de nord se produc schimbări esenţiale cu caracter economic, politic şi cultural, generate de factori interni, precum şi de influenţa civilizaţiei eline, a tracilor de sud şi a sciţilor. În procesul de consolidare a tracilor de nord un rol deosebit le-a revenit geţilor, care locuiau pe teritoriul dintre Balcani, Bug, Munţii Carpaţi şi Marea Neagră. În acest spaţiu au fost descoperite 345 de monumente ce le aparţineau, majoritatea cărora (242) erau situate la Est de Carpaţi.
Geţii locuiau în cetăţi fortificate şi apărate de maluri abrupte sau dealuri stâncoase. În Codrii Orheiului asemenea cetăţi erau situate la Butuceni, Furceni, Măşcărăuţi, Scoc, Potârca etc. Cetatea de la Butuceni apare la intersecţia secolelor X-IX î.Chr. în secolele IV-II devine una din cele mai puternice fortposturi militare, fiind, posibil, centrul unei formaţiuni politice.
Prima menţiune cu caracter istoric despre geţi provine de la "părintele istoriei" Herodot. în relatările sale despre campania împăratului persan Darius împotriva sciţilor (anul 514 î.Chr.) el scrie despre rezistenţa opusă de geţi armatei persane. Această împotrivire a avut consecinţe grele - geţii "au fost robiţi pe dată, măcar că ei sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci".
Pe măsura intrării geţilor în sfera de interese a lumii greceşti, numărul informaţiilor despre ei creste. Legături de durată dintre geţi şi greci s-au stabilit odată cu crearea coloniilor greceşti în bazinul Mării Negre. Pe malul dobrogean, în secolul al. VII-lea. î.Chr. sunt create coloniile Tomis, Histria, Callatis (Mangalia) ş.a. în secolul al VI-lea î.Chr. la gurile Bugului de sud apare colonia Olbia, iar la limanul Nistrului-colonia Tira. De tot în bazinul pontic au fost create circa 90 de colonii.
Coloniile au adus o civilizaţie superioară celei băştinaşe, cea ce a accelerat progresul populaţiei getice, în secolele IV-III î.Chr. la ei începe procesul de constituire a uniunilor de triburi, apoi a unor structuri militare şi politice, predecesoare formării statului (vezi capitolul 2).

Limba tracilor

Limba tracă se înrudea cu alte limbi indoeuropene: sancrita, iraniana, balta veche, ilirica, idiomurile slave. Toate aceste limbi formau grupul satem al limbilor indoeuropene (un alt grup - kentum- formau limbile: greaca, latina, celta, germana). Sunt foarte puţine date istorice despre limba tracilor. Versurile lui Ovidiu scrise în limba getică la Tomis (anii 8-17 d.Chr.) nu s-au păstrat. O inscripţie în limba tracă a fost descoperită în 1912 la Ezerovo în Bulgaria. Inscripţia era scrisă cu caractere greceşti. Despre limba tracilor se poate judeca şi după numele proprii toponimice, după denumirea ierburilor de leac care s-au păstrat în izvoare istorice. Stabilirea unei limbi comune pe întreg spaţiul locuit de traci prezenta o formă a unităţii lor etnice.
Divizarea tracilor în două grupuri mari - de nord şi de sud a stimulat diferenţierea lor lingvistică. Unii cercetători sunt de părerea că este vorba de două dialecte, iar alţii, - de două limbi diferite. Ultimii invocă argumentul că la tracii de nord denumirile cetăţilor se terminau cu sufixul -"dava", iar la cei de sud - cu "para", însă după cum relata scriitorul antic Strabon, toţi tracii vorbeau aceeaşi limbă, cu mici diferenţe, de unde se impune concluzia că limba unică a tracilor avea două dialecte.

Ocupaţiile şi modul de viaţă

Tipul principal de aşezare a tracilor era satul, alcătuit dintr-un număr restrâns de locuinţe. Casele construite la suprafaţă aveau pereţi din bârne, împletite cu nuiele şi unse cu lut. Mai rar se foloseau locuinţe sub formă de colibi şi bordee. Multe localităţi erau amplasate pe locuri înalte, fiind înconjurate cu şanţuri umplute cu apă. Localităţile întărite serveau drept reşedinţe ale căpeteniilor de triburi (asemenea reşedinţe erau la Butuceni (Orhei), Răcătău (Bacău), Otomani (Bihor), Sărata Monteoru, Babadag etc.)
Tracii, conform izvoarelor istorice şi mai ales conform imaginilor de pe Columna lui Traian şi Tropeaum Traiani (din Dobrogea), erau oameni de statură potrivită, puternici, aveau un temperament aprins, erau luptători experimentaţi în multe conflicte militare. Mediul natural în care trăiau şi modul de viaţă care îl duceau le asigurau o viaţă lungă. Ei se îmbrăcau în cămăşi lungi încinse cu brâie, purtau pantaloni (iţari) din cânepă sau in, iar iarna cojoace. Persoanele din mediul aristocraţiei tribale (numiţi tarabostes sau în latină, "pileaţi") purtau pe cap căciuli de postav, pe când oamenii de rând (numiţi comaţi sau în latină, "capillati") erau cu capul descoperit, iar la necesitate îl acopereau cu o glugă. Femeile purtau cămeşi cu mâniei croite din materialul întreg, catrinţe (fuste), iar pe cap o basma. Acest port se aseamănă cu portul naţional al ţăranilor români de astăzi din zona de munte.
Tribul era forma principală de conveţuire a tracilor. Fiecare trib avea un teritoriu propriu. Conducătorii războinici şi slujitorii cultelor religioase (sacerdoţii) aveau un rol deosebit în organizarea tribului. Posibil că pe lângă conducătorul tribului exista un sfat al bătrânilor, reprezentanţi ai aristocraţiei tribale. Această parte activă a membrilor comunităţii capătă posibilitate de a acumula bunuri materiale, ceea ce va duce la o stratificare socială.
Ocupaţiile tracilor au progresat în continuu, având la bază agricultura, creşterea animalelor, meşteşugurile. Agricultura primitivă se practica cu brăzdarul din lemn sau corn de cerb. În secolul al V-lea î.Chr, în agricultură se generalizează uneltele de fier. În secolul al II-lea î.Chr. tracii de nord au preluat de la tracii de sud brăzdarul de fier. O ocupaţie de bază era şi creşterea animalelor. Spre sfârşitul mileniului al II-lea î.Chr. tracii foloseau calul domestic în activitatea gospodărească şi militară. Dintre meşteşuguri cele mai importante era metalurgia (prelucrarea bronzului, apoi a fierului, a metalelor preţioase) şi ceramica, în prima jumătate a mileniului I î.Chr. tracii au preluat roata olarului, probabil de la celţi.

Arta şi credinţele tracilor

Arta tracilor şi-a găsit întruchiparea în ornamentarea ceramicii, în figuri zoomorfe şi antropomorfe din lut ars, în podoabe de bronz, aur, argint, decoruri pe unele arme. Aceste opere mărturisesc despre un gust frumos şi o tendinţă de a reda cu multă fidelitate realitatea. Influenţele externe (greceşti, scitice etc.) se îmbină armonios cu elementele locale.
Decorul în formă de cerc de pe vase şi arme denotă ataşamentul tracilor faţă de cultul Soarelui.Credinţa lor era politeistă (mai mulţi zei). Zeul suprem era Zalmoxis (după Herodot) sau Zamolxis (după Strabon). Herodot scrie şi despre zeul Gebeleizis, zeul soarelui. În opinia unor istorici acesta a fost iniţial numele zeului suprem al dacilor, care apoi a fost înlocuit cu Zamolxis.
Autorii antici scriu că tracii credeau în nemurire. Se credea că cel decedat pleacă la Zamolxis. La fiecare 4-5 ani tracii trimiteau zeului suprem un sol, sacrificând cu acest scop pe un membru de vază al tribului (prin aruncarea peste suliţe ridicate în sus). Tracii practicau atât incinerarea (arderea), cât şi înhumarea (înmormântarea) celor decedaţi, în mileniul I î.Chr. predomină incinerarea.

Unitatea etno-culturală a geto-dacilor

La sfârşitul mileniului I î.Chr, izvoarele istorice tot mai des îi pomenesc tracii în rând cu geţii şi pe daci. Pentru prima dată ei sunt menţionaţi de Caesar în lucrarea "De bello galico", la mijlocul secolului I î.Chr. în istoriografia modernă pentru denumirea tuturor triburilor nord-dunărene este folosită denumirea de geto-daci. Această denumire ţine cont de diferenţierea regională a triburilor, deoarece geţii locuiau în regiunea de şes de la sud şi est de Carpaţi şi pe ambele maluri ale Dunării de jos, iar dacii în regiunea intramontană din Carpaţi. Pe de altă parte această denumire exprimă unitatea etno-lingvistică şi culturală a acestor triburi. Se presupune că denumirea "dacii" provine de la daos-"lup" în limba înrudită a frigienilor. Despre aceasta par să mărturisească stindardele dace de pe Columna lui Traian, care erau prezentate în formă de balaur cu cap de lup în unele izvoare se folosea denumirea de geţi pentru daci de către greci şi de daci pentru geţi de către romani. Deci, scriitorii greci şi romani au folosit aceste denumiri pentru triburi sau uniuni tribale care etnic nu se deosebeau şi vorbeau în aceeaşi limbă.
Tentativele unor istorici sovietici de a diviza tracii de nord în două grupuri separate: cei de vest - geţii, şi cei de est - dacii, nu se bazează pe nici un fel de materiale arheologice sau scrise şi se află în contradicţie cu totalitatea izvoarelor istorice şi lingvistice.
Unităţii etnolingvistice a geto-dacilor, mărturisită de scriitorii antici, îi corespunde şi unitatea de cultură materială, răspândită pe întreaga arie a vieţuirii tracilor de nord. Din secolele II-I î.Chr. se consolidează unitatea de cultură geto-dacă, căreia îi corespunde o comunitate unitară etnică, ajungând la o treaptă nouă de organizare politică - cea a constituirii statului.