Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (2)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (7)
   Poveștile Legio Dacica (14)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (21)
   Economia (10)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (14)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (75)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (23)
   Seniorii războiului (5)
   Arhitectura militară (5)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (6)
   Civis Romanus (6)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (41)
   Recenzii (5)
   Repertorii arheologice (3)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Ziarul personal (5)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (49)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (28)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (360)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

FENOMENUL DACOMAN - PROMOTORI ŞI ADERENŢI

„De multe ori poeţii se ridică la adevărurile
esenţiale dintr-o singură bătaie de aripă, în timp ce
savanţii, torturaţi de scrupule, nu îndrăznesc să se
depărteze de meterezul fişelor.”

Jérôme Carcopino


Introducere

Sfârşitul secolului trecut a fost martorul revigorării unui curent cultural şi ideologic cunoscut sub mai multe denumiri: tracomanie, ori, în ultima vreme, dacomanie (denumiri date de către cei care nu fac parte din el), sau dacologie (noţiune lansată de către promotori şi simpatizanţi). Apariţia mai multor denumiri se datorează fie faptului că nu există un termen adecvat şi precis pentru a desemna curentul, fie tributului pe care a trebuit să îl plătească epocii în care a făcut vâlvă.
Dacă dacologia, tracomania şi dacomania nu necesită nici un fel de explicaţii etimologice, despre protocronism1 trebuie spus că este un curent cultural apărut în România sub această denumire la mijlocul anilor ‘70 ai secolului trecut; idee deloc nouă, reluând o tradiţie de afirmare a unui anume tip de naţionalism, un asemenea curent este uşor de identificat în culturile ce-şi caută şi îşi reclamă dreptul la o anume identitate. O caracteristică importantă a sa este că, departe de a fi singular, el se înscrie perfect într-un cadru cultural de largă circulaţie, putându-se identifica la nivel mondial o varietate de teze istorice, majoritatea motivate evident ideologic. În România, mai ales în interiorul comunităţii ştiinţifice, acestui curent i s-au atribuit origini şi conotaţii politice, care l-au împins în zona pseudo-ştiinţelor, motiv pentru care şi-a adjudecat relativ repede o opoziţie considerabilă, care nu a reuşit însă să contracareze organizat teoriile şi ipotezele formulate. La acest statu quo a contribuit şi faptul că nici una din părţile implicate nu a reuşit să se coaguleze suficient pentru a da consistenţă propriei versiuni.
În trecut, protocronismul şi, mai nou, dacomania, au fost mai degrabă stări de spirit decât atitudini clar agregate, iar promotorii acestor idei nu au constituit o grupare culturală sau politică, iar atunci când s-a încercat acest lucru, rezultatul a fost efemer. În consecinţă, nu a existat o preocupare deosebită legată de colectarea documentelor proprii sau de crearea unui cerc ori a unor instituţii de cercetare organizate, care să propună dezbaterii publice propriul depozit doctrinar sau documentar. În absenţa acestuia, „baza documentară” a curentului o constituie o serie de versiuni prefabricate sau de istorie apocrifă interesată şi, am putea spune interesantă, care a sfârşit prin a se impune provizoriu, ajutată fiind, mai ales în ultimele decenii, atât de participarea structurilor politice, de aderenţa unui segment important de populaţie, cât şi de multiplele modalităţi de difuzare.
Înlocuirea studiului istoriografic cu monopolul politic de opinie a favorizat o noua relansare a acestui curent ideologic, îndeosebi în a doua jumătate a secolului XX. Faptul ca a fost cel mai adesea tratat de pe poziţii uneori destul de conservatoare, oarecum în ton cu nivelul scăzut al dezbaterii publice din România, l-a făcut suficient de controversat încât să atragă atenţia.

Geneza şi evoluţia istoriografică a curentului. Istoriografie şi ideologie

Inaugurarea poziţiilor protocroniste, în sensul restrâns tratat aici, ar putea fi atribuită lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, care emite, în Etymologicum Magnum Romaniae, teza potrivit căreia dinastiile princiare medievale din Ţara Românească şi Moldova ar fi continuatoare directe ale unei caste dacice cu origini ce ar putea fi urmărite până în timpul regelui Burebista2. Condus de o logică inexpugnabilă în raport cu stadiul cunoaşterii istorice contemporane operei, savantul construieşte un discurs istoric marcat de fapte glorioase. Marele lui merit este însă acela de a fi remarcat, prin articolul Perit-au dacii?3, punctele slabe ale teoriei latinismului pur, teorie dezvoltata de Şcoala Ardeleana. Reprezentanţii ei se înşelau prin poziţia unilaterală adoptată, „ne făceau mai latini decât latinii”, după cum spune Hasdeu. Lucru însă normal în secolul XIX, o epocă aflată la începuturile lingvisticii, în care, de pildă, era susţinută identitatea goţilor cu geţii, sau cea a danezilor cu dacii şi se imaginau complicate teorii despre „strămoşii” geţi şi daci ai germanilor. Într-un asemenea context european, scrierile lui Hasdeu s-au dovedit a fi cutia Pandorei protocronismului autohton, acumulând “tensiunile” cu accent dacist ale predecesorilor sai, oferindu-le acestora girul erudiţiei sale.
Acest model a dat roade, astfel că, în 1894, prin eseul Dacia, patria primitivă a arienilor, apărut în revista Convorbiri literare, arheologul Teohari Georgescu a fixat centrul lumii în Dacia4.
Un exemplu mult mai relevant ni-l oferă anul 1913, când Nicolae Densuşianu publica Dacia preistorică, în ale cărei aproape 1200 de pagini erau cuprinse principalele scrieri ale autorului referitoare la subiect. Lucrarea s-a dorit a fi prima sinteză cu privire la teritoriul antic al Daciei, cu rădăcini adânci în preistorie, care să ilustreze o continuitate profundă şi indiscutabilă. Suntem în faţa unei cărţi în care autorul şi-a adunat şi utilizat dorinţele şi maniile, chestionarele folclorice şi o imensă bibliografie, pentru a dezvolta teoria existenţei unei civilizaţii preistorice avansate, cea pelasgă, cu leagănul în spaţiul României de astăzi şi care ar fi dat naştere întregii civilizaţii europene ulterioare5.
Dacia preistorică a dominat peisajul protocronist în primii ani ai secolului XX. După primul război mondial, ideologia a început să câştige simpatie îndeosebi în mediile politice de dreapta, Garda de Fier cochetând mai ales cu ideea unei integrări în propria sa ideologie a ceea ce se voia a fi un mesaj zamolxian, preluând şi amplificând astfel mitul lui Zamolxe. Ideea a fost abandonată relativ repede, din pricina premiselor creştine de la care pleca Legiunea şi din cauza conflictului ideologic evident cu doctrina promovată de Nae Ionescu, care a nu a dorit să gireze renaşteri ale păgânismului de felul celor care aveau loc în Germania lui Hitler.
Percepând fenomenul într-o lumină profund critică, Şerban Cioculescu a introdus, în 1941, noţiunea de „tracomanie”6. Mircea Eliade, el însuşi sursă de inspiraţie pentru exagerări naţionaliste contemporane şi ulterioare, a reluat termenul lui Cioculescu şi a vorbit de „un curent care, în expresiile lui cele mai extravagante, a meritat numele de „tracomanie”7.
Mult mai târziu, în 1974, revista Secolul XX publica, sub semnătura lui Edgar Papu8 , un eseu intitulat Protocronismul românesc, în care se susţinea prioritatea cronologică românească în cazul unor importante inovaţii culturale europene9. Autorul îi dă ca exemplu pe Neagoe Basarab care, cu Învăţăturile către fiul său Teodosie, ar fi precursorul lui Niccolò Machiavelli, îl consideră pe Dimitrie Cantemir un scriitor romantic înainte de epoca romantismului, iar pe Eminescu predecesor al existenţialismului şi sociologiei. Concluzia lui E.Papu este că protocronismul rămâne una din trăsăturile dominante şi definitorii ale literaturii noastre în context mondial, iar prin extensie, şi a altor produse culturale10.
Patriotismul era astfel confundat, mai mult sau mai puţin forţat, cu o virulentă afirmare a valorilor autohtone, manieră inspirată cert din panslavismul sovietic al anilor ‘40-‘50, model care, deşi abandonat în structura lui, nu i-au fost abandonate şi metehnele. Desprinderea de sub tutela „fratelui de la Răsărit” a izolat România în interiorul blocului comunist, situaţie rezolvată de comuniştii autohtoni prin refugierea într-un curent naţionalist pe care, începând cu ruptura declanşată de invazia Cehoslovaciei, aceştia nu s-au sfiit să îl exploateze fără menajamente, prin discursuri patriotarde11.
O importantă parte a intelectualităţii româneşti din epocă, pe măsură ce producea cultură, realiza şi reproducerea ideologiei naţionaliste, acest fapt fiind o probă a politizării de fond a culturii româneşti de după al doilea război mondial. În ciuda unor eforturi individuale de depolitizare a tematicii naţionale, ceea ce s-a reuşit arareori a fost doar ieşirea de sub incidenţa politicii imediate, a abordărilor oficiale, a indicaţiilor concrete, dar nu şi evitarea ilustrării unor idei manipulabile dinspre ambele părţi, dinspre partid şi acoliţii săi, cât şi dinspre intelectualii care le foloseau ca un scut protector împotriva ingerinţelor acestora în cultură. Într-o doză greu de stabilit cu exactitate, autohtonismul pur şi dur al istoricilor de partid şi militari s-a lovit de poziţiile mai echilibrate ale istoricilor şi arheologilor profesionişti12.
Resurecţia artificială a autohtonismului a fost deviată de politica oficială în ceea ce vom numi dacism, curent care, în epocă, a fost expresia unui profund sentiment anti-occidental, dar, în aceeaşi măsură, şi anti-sovietic, prin indigenismul promovat. Îngustarea naţionalistă a ideii naţionale, oficializată în anii ‘80, asezonată cu puternice tendinţe xenofobe şi şovine, a avut ca efect distanţarea de problematica naţională a unei părţi din intelectualitatea românească ce nu percepea naţionalul în opoziţie cu universalul, valorile autohtone în opoziţie cu cele străine13. Apare însă şi o istoriografie neoficială, „paralelă“, slujind în fapt politicii naţionaliste a regimului, istoriografie grupată în jurul unui nucleu tracoman important, avându-i în frunte pe istoricii mişcării muncitoreşti şi comuniste14.
Am văzut în rândurile de mai sus cum episodul legionar din istoria României a încercat să absoarbă mitul lui Zamolxe, pe care l-a amplificat potrivit propriilor nevoi. Din acest mediu politic de extremă dreaptă15 provine şi Iosif Constantin Drăgan, fruntaş al mişcării legionare din emigraţie, care a stabilit contactul şi legătura strânsă cu ideologii regimului comunist, obţinând astfel un rol important în „instituţionalizarea” dacismului. Autor al mai multor lucrări cu tematica istorica, I.C.Drăgan marchează vizibil zona temporală în care dacii s-au impus în conştiinţa românească16.
Distanţa uriaşă care separă extremele spectrului politic a fost nesemnificativă pentru publicaţia Magazin Istoric, subintitulată „revistă de cultură istorică”, ce a reluat şi dezvoltat tendinţele protocroniste ale sistemului comunist, dar care a reuşit un interesant şi în acelaşi timp aparent imposibil melanj între politica de partid şi ideologia de extremă dreaptă din care provenea I.C. Drăgan. Două sunt rubricile regăsibile invariabil în paginile sale, dedicate istoriei Partidului Comunist Român şi celei a strămoşilor traco-geto-daci. Cu timpul, pe măsură ce ideologia naţional-comunistă capătă un caracter din ce în ce mai centralist, revista Magazin Istoric devine şi vehiculul unor prezentări ale avatarurilor „conducătorului iubit”, înfăţişând aşadar momente glorioase şi personalităţi marcante ale istoriei româneşti, grijuliu alese şi prezentate uneori distorsionat, care vor forma ulterior (chiar la nivel iconografic) baza reprezentării preşedintelui drept moştenitor al întregii istorii naţionale.
Beneficiind şi de semnăturile unor istorici de reală valoare, revista a renunţat la „norma” de articole privitoare la daci abia la începutul deceniului noua, fiind constrânsă la acest pas de impunerea unei mai mari atenţii pentru reflectarea problematicii politice comuniste.
Magazin Istoric nu a fost însă singura publicaţie care a avut datoria să permanentizeze rubrici legate de istoria antică a României, concepute cu scopul de a crea în rândul populaţiei o imagine subliminală din care să rezulte faptul că civilizaţia dacică reprezintă fundaţia istorică şi psihologică a civilizaţiei româneşti contemporane.
Îndeosebi începând cu anul 1978, când s-a stabilit arbitrar că se împlineau „2050 de ani de la constituirea primului stat centralizat dac condus de Burebista”, o serie de reviste (Femeia, Pentru Patrie, Săptămîna, Cutezătorii etc.) şi almanahuri (Flacăra, Luceafărul, Scînteia ş.a.), diversitate ce demonstrează tendinţa de difuzare a ideologiei pe toate căile, vor conţine invariabil articole, cu predilecţie în primele pagini, legate de cultul personalităţii conducătorilor comunişti şi lecturi despre istoria dacică, redate ca nişte veritabile punţi peste timp, menite să jaloneze cele două extreme temporale ale istoriei românilor. După decembrie 1989, pe fondul scăderii interesului publicului pentru acest gen de publicaţii şi, într-o anumită măsură, al decăderii lor valorice, multe au dispărut din peisajul publicistic sau nu au mai conţinut în sumar intruziuni cu caracter istoric.
Dar nişa ideologică nu a putut rămâne şi nici nu a rămas goală, locul lăsat liber fiind rapid ocupat de o întreagă pleiadă de „binevoitori”, educaţi în cele mai diverse domenii, foarte rar în cel istoric. Protocronismul a supravieţuit în acest fel regimului care îl integrase în ideologia sa oficială, printr-o seamă de militari, ingineri, medici, politicieni, poeţi, istorici chiar, dar istorici ai epocii moderne şi ai mişcării muncitoreşti, care se insinuează pe locurile rămase vacante.
Exponentul cel mai reprezentativ este Napoleon Săvescu, preşedinte al societăţii „Dacia Revival International”, cu sediul la New York, organizator şi finanţator principal al congreselor internaţionale de dacologie şi proprietar al unei pagini web care îi reprezintă în detaliu persoana, activităţile şi mesajele. N.Săvescu iese în evidenţă însă prin faptul că este autorul cărţii Noi nu suntem urmaşii Romei17, lucrare tipărită în excelente condiţii grafice şi deja reeditată, care, prin titlu şi tonul agresiv, se recomandă ca noul manifest al dacomaniei.
Un ultim aspect demn de a fi remarcat în contextul traseului istoric al dacismului îl constituie faptul că, beneficiind de sprijinul unei categorii relativ tinere şi mai ales educate de susţinători, curentul a profitat de reconectarea României la lumea şi valorile occidentale, invadând rapid şi masiv spaţiul publicistic, în special pe cel virtual. Libertatea de opinie şi de exprimare câştigată prin Revoluţia din 1989 a constituit condiţia favorabilă pentru reactualizarea a numeroase „ştiinţe”: astrologia, medicina empirică, magia albă şi, nu în cele din urmă, tracomania, iar interesul pentru senzaţional întreţinut de mass-media explică şi el în bună măsură succesul mediatic al „noului val” tracoman. Fără a neglija cartea scrisă, dar conştienţi de costurile mari impuse de starea economică ce caracteriza perioada postdecembristă, cât şi de facilităţile de acces şi impact mediatic proprii mediului informatic, exponenţii dacomaniei, şi nu numai, au populat acest mediu aproape în progresie geometrică, în paralel cu dezvoltarea sistemului informatic, într-un ritm căruia instituţiile specializate de istorie sau cercetătorii serioşi fie nu au putut să îi facă faţă, fie nu au socotit de cuviinţă să îi dea curs.
Rezultatul a fost însă invers aşteptărilor iniţiatorilor săi, căci, după un prim entuziasm firesc, majoritatea celor care au folosit ca sursă de informare site-urile tematice s-au văzut nevoiţi să admită precaritatea valorică a acestora, ele rămânând cel mult utilizabile pentru întocmirea unor referate şcolare mediocre.

Reprezentanţi şi forme de manifestare

În decembrie 1989, românii s-au revoltat, printre altele, şi pentru a-şi câştiga libertatea de gândire şi libertatea cuvântului, care, odată obţinută, a permis proliferarea literaturii în cele mai diverse forme ale sale. Curentul dacist nu a rămas indiferent la noile oportunităţi „de afaceri” şi a profitat de degringolada morală şi psihologică generalizată pentru a umple tarabele cu titluri menite să satisfacă necesităţile psihologice ale unui mare segment de populaţie, debusolat de schimbarea bruscă a mediului său social. Succesul la public al acestor „redescoperiri” şi „reevaluări” a survenit într-un mod aproape firesc.
„Locul şi rolul tracilor şi al descendenţilor lor direcţi, geto-dacii, în cadrul lumii antice şi în istoria civilizaţiei europene [...] preocupă de mult istoriografia noastră”, afirma Dumitru Berciu în prefaţa volumului semnat de I.C.Drăgan, Noi, Tracii, lansat în 1976 la Milano şi la Craiova, şi reeditat în 1980, reliefând în mod neechivoc „direcţia noilor orientări ale şcolii istorice şi arheologice româneşti” din perioada comunistă18. Într-o vreme când, în toată cultura românească, din care domeniul istoriei era parte intrinsecă, cenzura forfeca nemiloasă orice produs cultural, tolerarea – de fapt încurajarea făţişă de care s-a bucurat cartea, difuzată fără nici un fel de restricţii –, demonstrează că ea răspundea, direct sau indirect, conştient sau nu, liniei politice a momentului, linie pe care se înscriu şi următoarele cărţi semnate de acelaşi autor: Mileniul imperial al Daciei (1985) şi Imperiul romano-trac (2000), ambele subliniind încă din titlu obsesia imperială a autorului, care îl determină, în ultima lucrare, apărută după revoluţie, să afirme identitatea tracică sau dacică a jumătate din împăraţii romani19. Nu putem încheia periplul prin opera lui I.C.Drăgan fără a aminti periodicul fondat de acesta sub titlul deja consacrat, Noi Tracii, buletin care a beneficiat de aportul a diverşi autori români şi străini şi care a reluat şi dezvoltat direcţiile de investigare istorică trasate de către fondatorul său.
1992 a fost anul debutului unui alt exponent al curentului dacist, de această dată în persoana unui fost ofiţer de informaţii, Pavel Coruţ, a cărui operă întruneşte în jur de 100 de titluri, fiind unul din puţinele succese editoriale din perioada imediat următoare anului 1989. Ficţiunea speculativă, strâns împletită cu istoria, psihologia aplicată, cultul strămoşilor, misterele, ocultismul, serviciile secrete şi teoriile conspiraţioniste sunt doar câteva din elementele-cheie care i-au permis autorului un tiraj de câteva milioane de exemplare. Spaţiul nu îngăduie afişarea listei de titluri, dar o serie de elemente ce apar pe fiecare copertă (lup, nemuritor, geto-dac, Zamolxe, străbuni, arian, Carpaţi) completează un tablou deosebit de seducător pentru amatorii de literatură istorică ieftină20.
Tot la un cuvânt-cheie, Dacia, apelează şi Adrian Bucurescu, o figură controversată chiar printre dacologi, cuvânt ce apare în trei dintre titlurile pe care le semnează: Dacia secretă, Dacia magică şi Dacia divină21. Prima carte atinge zona sensibilă dintre istorie şi etnografie, diluând faptul istoric într-un folclor răstălmăcit printr-o abordare lingvistică de o calitate care i-a nedumerit chiar şi pe susţinătorii săi. Lucrarea afirmă, fără cuvenitele dovezi, existenţa „revelată” a doi Zalmoxis. Tema a fost reluată un an mai târziu în Dacia magică, în care regăsim o serie de mituri reinterpretate în aceeaşi manieră lingvistică devenită stil şi de care nu se dezminte nici în următoarea operă, Dacia Divină, aceasta conţinând, în plus, o componentă profund mistică. Controversatele plăcuţe de plumb de la Sinaia nu au scăpat de analiza „lingvistică” a lui A.Bucurescu şi astfel a apărut Taina tăbliţelor de la Sinaia22. Ultima lucrare consultată, Atlanţii din Carpaţi, partea a doua a unei alte lucrări la care nu am avut acces, Enigma Atlanţilor, pierde însă şi puţina aparenţă ştiinţifică pe care o reclama, clasându-l pe autor către periferia dacologiei, limita dintre ficţiune şi istorie fiind imposibil de trasat23.
Un alt autor citat frecvent în diferite publicaţii de gen este Paul Lazăr Tonciulescu, a cărui operă începe cu un demers ştiinţific echilibrat şi în aceeaşi măsură respectabil, realizând prima traducere de după revoluţie din Gesta Hungarorum24. În ciuda utilizării fotocopiilor manuscrisului original, tradu- cerea sa a fost contestată de către specialişti. Următoarea sa lucrare atacă un alt segment istoric, căci, în De la Tărtăria la ţara Luanei, P.L.Tonciulescu investighează istoria scrierii la geto-daci, abordând un traseu ce include Sumerul şi civilizaţia etruscilor25. Formaţia de inginer nu l-a împiedicat însă de la abordarea unor teme legate de lingvistică, arheologie sau etnografie, inspirat fiind de istoria naţională, cum singur declara în prefaţa următoarei sale cărţi, De la ţara Luanei la Ieud, întregind astfel un traseu istoric ce pleacă din Mesopotamia şi poposeşte în Maramureş26.
Lucrarea sa de referinţă, Impactul Romei asupra Daciei, ieşită de sub tipar în 1997, promitea, prin titlu, o modalitate de cercetare diferită27. Într-adevăr, parcurgerea lucrării oferă cititorului un evantai de probleme, de la romanizare la chestiuni lingvistice şi de la date demografice la teme de strategie militară. Dincolo de abordarea entuziastă şi diversificată, autorul aduce în discuţie o serie de probleme insuficient explicate de specialişti, identifică unele fisuri nelămurite existente în procesul de sinteză daco-roman, pe care le exploatează inteligent.
În mod similar cu A.Bucurescu, ultima lucrare a lui P.L. Tonciulescu28 derutează prin derapajul brusc faţă de demersul oarecum acceptabil al precedentei lucrări, în măsură să-i intrige chiar şi pe obişnuiţii genului. Coborând în istoria locală până la glaciaţiuni, atribuind „românilor ancestrali” zborul spaţial, populând cu daci China, Asia, Galia, Troia, Hellada şi Ierusalimul şi făcând conexiuni improbabile şi imposibile între basci şi români, autorul renunţă la orice urmă de cercetare ştiinţifică serioasă. Moartea scriitorului a oprit apariţia Dicţionarului daco-român, lucrare rămasă în faza de corectură.
O apariţie inedită în galeria scriitorilor de gen o constituie preotul Dumitru Bălaşa care, pe lângă prolifica operă cu conţinut religios29, a scris şi o serie de cărţi ce acoperă zona de interferenţă dintre religia daco-romanilor şi creştinismul ortodox. De la Zamolxe la Isus Hristos30 este o primă lucrare care testează această conexiune, prin transportarea în ancestralul autohton a unor personaje biblice (Yahve, Fecioara Maria, Isus Hristos). Această metodă de investigare este transpusă şi mai consistent într-o altă lucrare, intitulată Roma veche31, care încearcă să acopere din punct de vedere spiritual teoria continuităţii, prin interpretarea unei cronici slavone, Старъіи Римъ (Vechea Romă), păstrată într-o bibliotecă din Sankt Petersburg. Zalmoxianismul dacic devine, în opinia cercetătorului, prima religie monoteistă din lume şi, în acelaşi timp, temelia filosofică a ortodoxiei româneşti. Convins, după propriile declaraţii, de importanţa istoriei dacilor, D.Bălaşa încearcă, în lucrarea Marele atentat al apusului papal împotriva independenţei daco-românilor, să explice destinul acestora, dar mai ales al urmaşilor lor, românii, prin sacrificarea lor de către Biserica apuseană32. Bun cunoscător al istoriei relaţiilor religioase dintre Est şi Vest, preotul D.Bălaşa caută în toate evenimentele petrecute în ultimul mileniu şi jumătate intervenţia nefastă a Bisericii Catolice.
Problema continuităţii face obiectul altei lucrări semnate de preotul cercetător (după cum semnează pe copertă), lucrare intitulată Dacii de-a lungul mileniilor33, care, potrivit prefaţatorului Zenovie Cârlugea34, este o „operă fundamentală de dacologie”35. Traseul dacologic al autorului se încheie cu două lucrări în acelaşi registru, Ţara Soarelui sau istoria Dacoromâniei36 şi Basmul romanizării37, care dezbat diferite aspecte legate de romanizarea dacilor.
Deşi nu a avut de gând să redefinească creştinismul ortodox, unul din efectele afirmaţiilor lui D. Bălaşa este şi reactualizarea, pe baza lucrărilor sale, a unui tip de păgânism local ce se reclamă a fi o revigorare, printr-un aşa-zis „cult al strămoşilor”, a religiei dacice de tip „zamolxian”.
Figura emblematică a dacismului modern o reprezintă, aşa cum am arătat mai sus, Napoleon Săvescu, medic român stabilit în Statele Unite ale Americii, preşedinte al societăţii „Dacia Revival International”, cu sediul la New York, organizator şi finanţator a numeroase congrese de dacologie. Lipsit de o panoplie de titluri, dar secondat de o multitudine de articole apărute cel mai adesea în propriile publicaţii, opera sa se rezumă la o singură carte, Noi nu suntem urmaşii Romei, inspirată masiv de Dacia preistorică a lui N.Densuşianu, dar şi de lucrarea istoricului G.D.Iscru, Traco-geto-dacii, naţiunea matcă din spaţiul carpato-danubiano-balcanic38, din care preia idei, ipoteze şi argumente, cu ajutorul cărora îşi construieşte teoria fundamentală în jurul căreia gravitează cartea, şi anume că teritoriul naţional, la care adaugă importante extinderi geografice, a fost un spaţiu privilegiat, care a germinat un „popor matcă“, creator al unei civilizaţii precursoare celor consacrate de istoriografia universală. Meritul acestei străvechi civilizaţii ar fi esenţialmente unul cultural, spaţiul „carpato-danubiano-pontic” transformându-se într-un focar din care îşi trage rădăcinile cultura lumii, ea răspândindu-se ulterior în toată Europa, dar şi spre nordul Africii, Orientul Apropiat, Extremul Orient şi continentul nord- american. Concluzia lucrării îi transformă pe autohtoni, prin procedee literare care exaltă puritatea şi superioritatea acestora, într-o veritabilă coloană vertebrală a istoriei lumii contemporane.
Departe de a epuiza bibliografia dacologică post-decembristă, care mai conţine o serie de autori de mai mică importanţă, trebuie adăugat că, odată cu „specializarea” unor scriitori de gen, unele edituri (Obiectiv, Miracol etc.) s-au orientat la rândul lor, aproape exclusiv, în publicarea cărţilor care tratează subiecte protocroniste.
Putem încheia periplul cu observaţia că, aproape insidios, curentul tinde să devină o disciplină în adevăratul sens al cuvântului, după cum putem deduce din lucrările altui autor, Geo Stroe39, ale cărui cărţi subliniază fără echivoc acest demers. Introducerea cititorului într-o astfel de problematică se face prin recurs la o panoplie diversificată de metode şi procedee din ce în ce mai sofisticate40.
O altă categorie deosebit de activă în peisajul publicistic, mai ales în ultimii ani, îl reprezintă periodicele, dintre care am ales trei, considerându-le cele mai reprezentative pentru diversele categorii.
De departe cea mai consecventă, din punctul de vedere al apariţiei, dar cu un impact mediatic redus, este Dacia Magazin41, revistă fondată şi finanţată de Napoleon Săvescu prin fundaţia „Dacia Revival International”. Meritul acestei publicaţii este acela că, în paginile ei, pe lângă obişnuiţii congreselor de dacologie, au început să semneze şi istorici profesionişti42, fapt ce a modificat pozitiv valoarea ştiinţifică a revistei.
Pe de altă parte, publicului larg i se adresează mai ales Formula AS, un săptămânal dedicat în mare parte medicinei naturiste, terapiilor complementare, spiritualităţii şi culturii româneşti, care publică regulat materiale cu caracter etnografic şi istoric sau reportaje despre locuri, peşteri, megaliţi sau orice alt reper care are o legătură cât mai veche cu putinţă cu istoria antică locală43.
Următoarea publicaţie care se încadrează în tematica abordată se intitulează sugestiv Dacia Nemuritoare şi a fost editată sub egida asociaţiei omonime. Varianta tipărită, considerată transpunerea în realitatea cotidiană a „primei reviste virtuale dedicate dacilor liberi”44, după cum se poate citi pe frontispiciul numărului de debut, atacă frontal întregul palier al reperelor dacologice: Tărtăria, Kogaion, Zamolxis, nemurirea şi... globalizarea45. Apărută în condiţii grafice de calitate, dar cu un conţinut mai degrabă entuziast decât ştiinţific, lipsită de aportul unor contributori de prestigiu, revista, cu apariţie trimestrială, a fost difuzată în circuit închis, încetându-şi apariţia după numai şapte numere. Totuşi, publicaţia are meritul de a sublinia o parte din tendinţele editoriale şi publicistice tot mai evidente în ultimii ani. Astfel, spaţiul virtual devine, din refugiul care era anterior, o tribună propagandistică pentru ideile de orice nuanţă şi, mai ales, de mare efect. Costurile mici, nesesizabile, posibilităţile tehnice superioare şi aparatul critic aproape inexistent fac din acest spaţiu un domeniu de interes atât pentru toţi cei ce doresc să îşi promoveze ideile, operele şi idealurile, cât şi pentru consumatorii de texte facile.
Grupurile care populează forumurile şi site-urile tematice au fost primele care au sesizat aceste oportunităţi, cel mai probabil din cauză că sunt formate preponderent din categoria de vârstă asupra căreia filmografia naţionalist-comunistă a produs o impresie puternică, printr-o serie de pelicule cinematografice cu un impact vizual şi psihologic deosebit în epocă. De exemplu, filmul Dacii (1966), care a marcat cultural finalizarea rupturii de blocul sovietic, a avut premiera la Paris, cu o distribuţie în care au intrat numeroşi actori străini. Au urmat, la scurt timp, Columna (1968) şi Burebista (1980), care, pe lângă impactul ideologic scontat şi obţinut, au reuşit chiar şi performanţa de a îmbogăţi onomastica românească, prin reactualizarea unor antroponime dacice (Cotiso, Decebal) şi chiar prin inventarea altora (Andrada, Meda, Sarmis).
Tot atunci îşi încep existenţa marile trupe rock româneşti (Progresiv TM, Phoenix, Sfinx), care vor contribui la rândul lor o ideologie naţională prin diverse opere rock mult gustate de public, emulând trupe occidentale, dar pornind de la surse de inspiraţie autohtone. În această reacţie spontană, naţională, Progresiv TM compune Zburătorul, Sfinx lansează Zalmoxe, piesă inspirată de miturile arhaice româneşti, iar Phoenix orchestrează trei albume rock: Cei ce ne-au dat nume, Meşterul Manole (interzisă de regim) şi Cantafabule, ultima lansată într-un celebru concert susţinut la Sarmizegetusa Regia în 1974, împreună cu dubaşii din Brăneşti. Regimul comunist şi-a dat curând seama că risca să nu mai poată controla situaţia şi a intervenit prompt, reuşind dezmembrarea şi dizolvarea formaţiilor în cauză. Rămăşiţele lor au constituit baza Cenaclului „Flacăra”, condus de poetul Adrian Păunescu, fenomen de masă în cadrul căruia producţiile vechi au fost reluate şi prezentate într-o culoare ce nu mai jena linia partidului.
Cenaclul „Flacăra”, înfiinţat în 1973, s-a transformat curând într-un puternic mijloc de propagandă naţionalistă în rândurile unui tineret privat de mijloace de distracţie. Preamărind comunismul şi cuplul dictatorial, în cântece cu texte patriotice şi patriotarde puse pe melodii antrenante şi mobilizatoare, cenaclul constituia un mijloc subtil de îndoctrinare în masă, uzând de apelul la istoria naţională ca modalitate eficace de a asigura un consens naţional în jurul conducătorului statului46. Beneficiind de resurse devenite cu timpul imense, la nivel naţional, cu megaconcerte ţinute pe stadioane şi putere cvasinelimitată de acţiune, responsabilii cenaclului au dozat cu atenţie repertoriul, astfel încât, pe lângă poezie şi muzică de calitate, se regăseau în interpretare piese artistice cu caracter istoric, menite a justifica individualitatea românească şi continuitatea glorioasă a conducătorilor, începând cu Burebista şi terminând cu Ceauşescu.
Generaţiile care provin din acest orizont cronologic şi cultural, odată depăşit momentul 1989 şi cel al intrării în cotidian a calculatorului şi a reţelelor de internet, şi-au modificat zona de acţiune, manifestându-se în mod firesc în nou descoperitul univers virtual, promovând asiduu temele dacologiei, fiind întotdeauna cu un pas înaintea instituţiilor de cultură abilitate, aproape tradiţional ancorate în metode conservatoare de publicare. Dezvoltarea exponenţială a sistemelor de calculatoare, accesul tot mai uşor la acest complex informaţional, accesibilitatea oferită de motoarele de căutare, care elimină munca istovitoare de identificare a datelor dorite, totul într-un timp foarte scurt, sunt tot atâtea motive care au încurajat mutarea unei părţi importante a problematicii dacologice din paginile unor cărţi şi reviste în reţeaua de internet.
Faptul că discuţiile, ideile, teoriile se vehiculau pe forumuri şi e-group- uri a evidenţiat destul de repede o problemă de bază a fenomenului dacologic, respectiv lipsa capacităţii de sistematizare a informaţiilor deţinute, dezbătute sau doar identificate. Impasul a fost depăşit cel mai adesea ca urmare a unor iniţiative individuale, reuşindu-se ca, într-un răstimp de doar câţiva ani, să fie construite şi publicate aproximativ 100 de site-uri tematice. Oameni din diverse categorii sociale şi de diverse profesii au preluat, aproape exclusiv prin eforturi personale, sarcina de a transpune în limbaj informatic propriul interes pentru istorie. De remarcat că cea mai mare parte a acestor puncte de vedere se referă la perioada antică a istoriei României, dovedind vulnerabilitatea acestei epoci în faţa explorărilor fanteziste.
Alinierea la standardele internaţionale a României abia după 1989 a avut ca efect implementarea târzie a legislaţiei copyright-ului47, conştient evitate în perioada comunistă, în prelungirea nerecunoaşterii de către vechiul sistem a proprietăţii private, inclusiv la nivel intelectual. Favorizaţi o perioadă de acest gol legislativ, apoi de slaba punere în aplicare a legii drepturilor de autor, majoritatea celor care au construit astfel de baze de date au folosit extrase din cărţi şi publicaţii care prezintă sau dezbat subiecte de interes pentru respectivele cercuri, publicaţii adesea ştiinţifice, dar atent mânuite prin selectarea informaţiei şi răstălmăcirea ei, aproape întotdeauna lipsind datele de identificare a autorilor sau a lucrărilor.
Parcurgerea bazelor de date astfel obţinute oferă o imagine dezolantă. Numărul mare de astfel de site-uri ar crea impresia unui spectru larg de abordări, a unei mari varietăţi de teme şi subiecte atinse. În realitate, marea majoritate sunt copii fragmentare ale câtorva site-uri bine promovate, având doar interfaţa grafică diferită, iar subiectul principal ales într-un mod aproape aleatoriu, rezultând replici adesea trunchiate sau executate neprofesionist.
Ajungem astfel la concluzia că spaţiul virtual este ocupat de un număr nu foarte mare de baze de date cu o publicitate on-line de bună calitate, număr rămas aproape constant în ultimii 5 ani. Demn de remarcat este şi faptul că, tot în ultimii ani, a apărut şi o serie, destul de redusă numeric, de pagini web care au ca temă istoria naţională, bine întocmită din punctul de vedere al calităţii informaţiei. Ele aparţin unor instituţii oficiale, unor persoane particulare, dar cu calificare în domeniul istoric, sau unor ONG-uri. Analiza lor nu face obiectul acestei lucrări, motiv pentru care ne vom opri doar asupra celor mai reprezentative site-uri aparţinând mişcării dacologice.
Cel mai la îndemână, dar nu şi cel mai reprezentativ, este site-ul www.dacia.org48, pagina web a „Dacia Revival International Society”. Navigând sub lozinca „a page of true history”, site-ul, unul din cele mai vechi pe această temă din România, îşi îmbie cititorul să intre şi să parcurgă texte ce au menirea să îi dezvăluie aspecte nerelevate de către istoriografia oficială, scrisă, în viziunea autorilor, de oameni care nu admit şi nu visează la trecutul eroic şi universal al „neamului daco-român”, oameni în general interesaţi în păstrarea unui anumit nivel cultural şi naţional. Acestei „ştiinţe oficiale”, ale cărei produse sunt considerate a fi fost scrise într-un limbaj prea academic şi lipsit de orientare şi anvergură naţională, îi este opusă o panoplie de documente şi hărţi „redescoperite” şi „reinterpretate”, galerii de imagini, muzică tematică, în vreme ce un forum on-line dezbate, fără să se vadă vreun rezultat palpabil, principalele probleme privitoare la dacologie.
Următoarea pagină web care atrage atenţia, mai ales prin grafica atrăgătoare, este www.dacii.ro49, o imensă bază de date dezvoltată dintr-un mai vechi proiect50, actualizare apărută în 2003 şi creată într-un limbaj informatic complex, fapt ce i-a permis ca, într-un timp scurt, să penetreze toate mediile informatice, devenind cea mai bine promovată pagină web din domeniu.
Construit sub auspiciile unei asociaţii satelit a „mişcării săvesciene”, al cărei scop principal este promovarea valorilor şi tradiţiei naţionale, dar şi relevarea „adevăratei istorii a poporului român”, site-ul este structurat în 19 secţiuni, oferind cititorului informaţii diverse legate de tradiţiile poporului român, de cultura şi civilizaţia dacică, având în componenţă o secţiune de reportaje, alături de clasicele capitole destinate „civilizaţiei pelasgice” sau poeziei tematice. Volumul foarte mare de articole postate este diluat de valoarea mediocră a acestora, cu unele excepţii, de imposibilitatea descoperirii surselor care stau la baza alcătuirii lor, cu aceleaşi notabile mici excepţii, de faptul că majoritatea materialelor sunt copiate de pe site-uri selectate cu evidentă grijă, mai bine situate în ceea ce priveşte calitatea informaţiilor, întotdeauna însă fără specificarea sursei. Pagina se instituie şi într-un important nod de navigare către alte pagini cu conţinut tematic, de asemenea atent selectate, către un forum şi lista de discuţii proprii.
Zamolxis.ro51 reprezintă un alt site bine realizat grafic, variantă îmbunătăţită a unei interfeţe mai vechi, conţinând un număr vast de articole preluate, în general, de pe alte pagini, de calitate oscilantă. Pe lângă obişnuitele incursiuni în universul pelasgic, pagina oferă acces la articole centrate pe civilizaţia geto-dacilor, o secţiune de interes etnografic, dar şi una în care se regăsesc articole preluate din mass-media, atent selecţionate, precum şi o secţiune dedicată „istoriei oficiale”. Spre deosebire de paginile anterioare, care sunt creaţii colective, pagina este rezultatul unei munci individuale, fapt uşor vizibil pentru un obişnuit al calculatorului.
Ambele site-uri sunt inactive în ultima perioadă, poate şi datorită unei suprasaturări a mediului virtual cu date despre istoria „eroică” a românilor.
Parte distinctă în peisajul virtual protocronist este pagina web a unei organizaţii cu tentă neofascistă, dizidentă din Noua Dreaptă, care foloseşte o pretinsă descendenţă dacică pentru a-şi promova ideile inspirate din nazismul german. Izolat complet în mediul virtual dacologic, site-ul www.gebeleizis.org52 este expresia unei grupări aflate adesea la limita legii, prin acţiuni, atitudini şi declaraţii. Pe un fond „arian” (o familie, un neam, un teritoriu), dar cu trimiteri dintre cele mai directe la naţionalismul visceral, pagina abundă în compilaţii mistico-istorice între civilizaţia vechilor germani şi cultura dacică, folosind texte trunchiate sau răstălmăcite pentru a-şi justifica opiniile politice şi doctrinare. Gruparea, auto-intitulată „Societatea Gebeleizis”, militează pentru recunoaşterea „minorităţii dacice” în România, pentru „libertatea cultului strămoşilor”, iar membrii ei pretind că sunt păgâni, se închină lui Gebeleizis, dar folosesc simboluri runice şi ritualuri nordice, astfel încât toată religia pe care o promovează devine un amestec cu un pătrunzător iz germanic. Probabil că lipsa acută de informaţii despre religia dacilor i-a îndemnat să facă apel la documentaţia mai bogată din vest.
O altă formă de manifestare a dacologiei contemporane o reprezintă congresele internaţionale53, opt până acum, finanţate şi conduse de Napoleon Săvescu. Aceste evenimente, organizate sub egida „Dacia Revival International” şi desfăşurate la Bucureşti, au beneficiat de atenţia unor cercetători din România, dar şi din alte ţări. S-au înregistrat şi participanţi din rândul istoricilor de profesie, în număr redus însă şi fără interesul de a-şi permanentiza prezenţa la aceste manifestări.
Tematica congreselor s-a concentrat, cum era şi firesc, pe elemente predilecte dacologiei: Burebista, Decebal, Sarmizegetusa, Kogaion, civilizaţia danubiană, Nicolae Densuşianu, dar şi pe aspecte care, prin semnificaţie, urmăresc depăşirea cadrului geografic al Daciei propriu-zise. Este cazul ultimului congres, intitulat „Tomiris 2007”. Aceste congrese, alături de dezvelirile de monumente, participările la emisiunile radio-tv, interviuri şi texte apărute în diverse publicaţii sau pe pagini web, îl recomandă pe N.Săvescu drept unul din cei mai activi dacologi, care aproape monopolizează atenţia publicului şi a mass-media. Teoriile vehiculate şi regăsite pe agenda tuturor manifestărilor patronate de el, greu verificabile, adesea hazardate, devin astfel un veritabil manifest politic naţionalist.

Concluzii

Radiografia curentului dacologic, de la latinismul istoriografic la dacismul romanticilor şi reconstrucţia teoriei continuităţii de mai târziu, arată care sunt consecinţele pe plan ştiinţific ale intruziunii factorului politic, în unele cazuri, sau ale studiului istoriei fără o minimă pregătire de specialitate, în altele, consecinţe ce se înscriu şi ele pe linia efectelor inverse obţinute, căci, deşi în esenţă s-a dorit un demers respectabil, intruziunea masivă a cercetătorilor de ocazie a situat dacologia în zona disciplinelor „ezoterice”. Profitând de lacunele inerente cercetării unei arii atât de vaste cronologic, propunând teorii şi ipoteze insuficient structurate şi verificabile prin metode ştiinţifice, promotorii contemporani ai mişcării acoperă o nevoie ancestrală de identitate a indivizilor, de apartenenţă socială, etnică, religioasă sau/şi ideologică, îndeosebi atunci când mecanismele sociale şi „oficiale” nu fac acest lucru. Accesibilitatea, limbajul vulgarizat, impactul psihologic în strânsă legătură cu situaţia economică, superficialitatea manualelor chiar, puţinătatea literaturii ştiinţifice destinate popularizării istoriei antice europene şi locale, accentul pe partea spectaculoasă a acesteia, au atras preferinţele tinerilor cititori, care constituie grosul publicului ţintă. Reacţia lumii academice a fost, cu puţine şi tardive luări de poziţie, disproporţionată cantitativ. Istoriografia românească, deşi a produs cărţi de specialitate de incontestabilă valoare, a pierdut din vedere nevoia de cultură istorică a publicului larg, pe care l-a tratat cu superioritate şi uneori chiar cu aroganţă. Cu puţine excepţii, nu există cărţi sau publicaţii destinate cititorului obişnuit, cauza fiind şi una economică, informaţia rămânând accesibilă doar specialiştilor, singurii încântaţi de limbajul special, specific domeniului, în care sunt scrise aproape toate lucrările. Dacă promovarea dacismului la nivel de masă se face prin congrese, chiar cu participări internaţionale, prin simpozioane, reviste, site-uri, contramăsurile lumii ştiinţifice sunt rare şi aproape cu circuit închis, specialiştii preferând să ignore curentul sau să îi atribuie un caracter periferic, probabil sperând să se stingă de la sine.
Oamenii de ştiinţă – din varii motive – nu s-au implicat decât cu totul sporadic în respingerea sau înţelegerea acestui curent, nesesizând nocivitatea distorsionării adevărului istoric, stare de fapt observată chiar din interiorul breslei54. Comunitatea ştiinţifică românească a păstrat o distanţă prudentă faţă de aceste manifestări ale dacologiei. Prudenţa, necesară în primii ani de după ‘89, din cauza sloganurilor politice şi naţionaliste sub care aveau să se desfăşoare ulterior aceste evenimente, nu se mai justifică odată cu democratizarea României.
Nu se poate face omisiune de conţinutul politic al discursului istoric practicat de promotorii dacologiei, care exploatează filonul protocronist, normal într-o oarecare măsură, dar care trece fără menajamente la fabulaţii menite să impresioneze, să exacerbeze atitudini etnocentriste. Puternica priză la pături largi de populaţie slab instruite a fost o ispită irezistibilă pentru indiferent ce sistem politic s-a aflat la conducere, fiecare regim exploatând electoral sau doar afectiv diverse teme istorice, întotdeauna cât mai depărtate în timp, într-o sterilă sete de justificare şi legitimare. Admiţând nevoia de fragmentare etnică, protocronismul contemporan devine cu atât mai periculos cu cât este expresia unui subiectivism tribal, într-o societate modernă, dar deosebit de sensibilă şi oarecum influenţabilă politic.
Discursul istoric periferic, voit academic şi ştiinţific, cu mare priză la publicul neavizat, dornic de identificare spirituală şi naţională într-un mozaic etnic şi cultural, are ca scop îndepărtarea maselor de la problemele de actualitate socială şi politică. Deserviciile aduse curentului naţionalist-luminat sunt dintre cele mai severe, prin faptul că situează orice demers rezonabil legat de istoria naţională în zona extremismelor, făcându-l să fie privit ca o atitudine exagerată, unilaterală, incapabilă să se ancoreze în realitate.
Secvenţa istorică dacică a permis exploatarea naţionalistă prin faptul că este încă insuficient cunoscută şi explicată în amănunt, dar mai ales pe înţelesul tuturor. Bibliografia de bază a perioadei se datorează istoricilor de la jumătatea secolului trecut, uşor desuetă acum, dacă ţinem cont de volumul mare de informaţie nouă apărut între timp. Popularizarea acestor date, în paralel cu intensificarea cercetărilor în domeniu, ar împiedica orice încercare de manipulare a informaţiei istorice.
Comunitatea ştiinţifică, cu unele excepţii, prin refuzul unui dialog constructiv, alimentează suspiciunile de subiectivism prin anatemizarea protocronismului într-o manieră prea generală. Existenţa a două modalităţi de percepţie şi cunoaştere a istoriei naţionale, deocamdată antagonice, cea a „istoriei oficiale” şi cea a „istoriei lăsate sub tăcere”, ridică încă o serioasă piedică în calea armonizării atât a societăţii româneşti, cât şi a istoriografiei contemporane cu publicul larg.
Dincolo de diferenţele mari de abordare ale cercetării istoriei, care ţin de diferenţe de generaţie, de perspectiva sau de pregătire şi de raportare la subiectele tratate, trebuie admis că s-a creat o piaţă a informaţiei ştiinţifice, dar şi istoriografice, şi că pe această piaţă au un cuvânt de spus atât generatorii de informaţie cât şi beneficiarii acesteia. Acest aspect intră într-un cerc vicios, dată fiind reticenţa multora de a accepta abordările transdisciplinare, probabil dintr-o tradiţie a „turnului de fildeş”, proprie fiecărei specializări în parte. Jerzy Topolski a definit şi foarte clar interacţiunea dintre istoric şi, implicit, rezultatele cercetărilor cu caracter istoric, şi necesitatea ca aceste rezultate să depăşească cercul unor iniţiaţi, conturând astfel principala funcţie a istoriei, aceea de a educa toate componentele societăţii, de a contribui la formarea conştiinţei sociale şi ideologice. Istoria teoretică nu poate şi nici nu trebuie să vină în contradicţie cu metodele practice de cercetare, fără a deveni însa o banală naraţiune factografică55.
Euforia dreptului de a cerceta manifestată de amatori, adeseori cu cele mai bune intenţii, dar şi cantonarea istoricilor români într-o hiperspecializare, au avut ca efect polarizarea cercetărilor istorice. Absenţa sau refuzul modelelor teoretice, dar şi nivelul scăzut al analizei istorice poziţionează cele două tabere fie sub influenţa şcolii critice din secolul trecut, fie în romantismul pre-critic. În nici unul din cazuri nu se poate observa receptarea înnoirilor cunoscute de istoriografia contemporana, mediul istoriografic românesc manifestând o anume opacitate faţă de propunerile conceptuale şi metodologice recomandate de celelalte discipline socio-umane56.


BIBLIOGRAFIE:


Autor

Cătălin Borangic, Universitatea „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia

Note

1 Alexandra Tomiţă, O istorie glorioasă. Dosarul protocronismului românesc, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2007 (în continuare: Tomiţă, O istorie glorioasă), p.12-14. Buletinul Cercurilor Ştiinţifice Studenţeşti, 14, 2008, p.119-137
2 B.P.Haşdeu, Etymologicum Magnum Romaniae. Dicţionarul limbei istorice şi poporane a românilor, Bucureşti, Editura Minerva, 1970, p.275, s.v.Basarabă.
3 Publicat iniţial în 1860 la Iaşi, în Foiţa de istorie şi literatură, nefinalizat din cauza scandalului provocat prin ideile susţinute. Articolul a fost reeditat în B.P.Haşdeu, Scrieri istorice, ediţie îngrijită de Aurelian Sacerdoţeanu, vol.I, Bucureşti, Editura Albatros, 1973, p.78-106.
4 Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997 (în continuare: Boia, Istorie şi mit), p.101.
5 Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl”, 1913, passim.
6 Mircea Babeş, Renaşterea Daciei?, în Observator cultural, nr.185, 09-09-2003, http://www.observatorcultural.ro (03.11.2007).
7 Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han. Studii comparative despre religiile şi folclorul Daciei şi Europei Centrale, trad. Maria Ivanescu şi Cezar Ivanescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980, p.85.
8 Katherine Verdery, Compromis şi rezistenţă. Cultura română sub Ceauşescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, p.161.
10 Tomiţă, O istorie glorioasă, p.56-57.
11 Ibidem, p.120-122.
12 Boia, Istorie şi mit, p.81.
13 Mircea Marin, Cultura română între comunism şi naţionalism. http://www.revista22.ro (25.04.2007).
14 http://www.revista22.ro/html/index.php?art=3632&nr=2007-04-13 (01-11-2008).
15 Tomiţă, O istorie glorioasă, p.206.
16 Boia, Istorie şi mit, p.114.
17 Napoleon Săvescu, Noi nu suntem urmaşii Romei, Bucureşti, Editura Intact, 1999.
18 Iosif Constantin Drăgan, Noi, Tracii. Istoria multimilenară a neamului românesc, vol.I, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1976, p.11.
19 Idem, Mileniul imperial al Daciei, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, p.5.
20 Cf. site-ul autorului: http://www.geocities.com/pavelcorut/ (29.04.2007).
21 Adrian Bucurescu, Dacia magică, Bucureşti, Editura Arhetip R.S., 1999; Idem, Dacia divină. Misterele sacre ale dacilor, Bucureşti, Editura Arhetip R.S., 2004; Idem, Dacia secretă, Bucureşti, Editura Arhetip R.S., 1998.
22 Idem, Taina tăbliţelor de la Sinaia, Bucureşti, Editura Arhetip R.S., 2005.
23 Idem, Atlanţii din Carpaţi, Craiova, Editura Obiectiv, f.a.
24 Paul Lazăr Tonciulescu, Cronica notarului Anonymus, Faptele ungurilor. Traducere de pe fotocopia originalului din Viena, Bucureşti, Editura Miracol, 1996.
25 Idem, De la Tărtăria la Ţara Luanei, Bucureşti, Editura Miracol, 1996.
26 Idem, De la Ţara Luanei la Ieud, Bucureşti, Editura Miracol, 1998, p.8.
27 Idem, Impactul Romei asupra Daciei, Bucureşti, Editura Miracol, 1997.
28 Idem, Ramania, paradisul regăsit, Craiova, Editura Obiectiv, f.a.
29 Vezi http://biserica.org/WhosWho/DTR/B/DumitruBalasa.html (30.04.2007).
30 Dumitru Bălaşa, De la Zamolxe la Iisus Hristos, Bîrda, Editura Cuget Românesc, 1993.
31 Idem, Roma veche, cronică ortodoxă daco-română, Râmnicu Vâlcea, Editura Buna Vestire, 1999.
32 Idem, Marele atentat al apusului papal împotriva independenţei daco-românilor, Cluj-Napoca, Liga Română de Misiune Creştină, 1999.
33 Idem, Dacii de-a lungul mileniilor, Bucureşti, Editura Orfeu, 2000 (în continuare: Bălaşa, Dacii).
34 Profesor de limba şi literatura română la Colegiul „Ecaterina Teodoroiu” din Târgu-Jiu, cf. site-ul http://www.ecat.ro/index.php?s=zenovie.
35 Bălaşa, Dacii, p.6.
36 Idem, Ţara Soarelui sau istoria Dacoromâniei, Editura Kogaion, 1997.
37 Idem, Basmul romanizării. Dacii fondatorii Romei (italice), Craiova, Editura Artelor Dor, 1998.
38 G.D.Iscru, Traco-geto-dacii, naţiunea matcă din spaţiul carpato-danubiano-balcanic (Les Thraco-géto-daces, la nation souche de l'éspace carpato-danubien-balkanique), Bucureşti, Editura „Nicolae Bălcescu”, 1998, 208 p.
39 Geo Stroe, Ştiinţa dacoromânisticii pe înţelesul tuturor, Bucureşti, Editura Tempus Dacoromânia, 2002.
40 Idem, Dacoromânia Nemuritoare, Bucureşti, Editura Publishing House Tempus, 1999.
41 http://dacia.org/html/dacia_magazin.html (25.04.2007).
42 Vezi, în acest sens, articolele semnate de Iosif Vasile Ferencz, Civilizaţii antice ale Europei temperate, în Dacia Magazin, nr.34 şi urm., 2006.
43 http://www.formula-as.ro/index.php (26.04.2007).
44 http://www.dacii.ro/revista/continut.htm (25.04.2007).
45 Dacia Nemuritoare, nr.1 şi urm., 2003.
46 Bogdan Murgescu, A fi istoric în anul 2000, Bucureşti, Editura All Educaţional, 2000 (în continuare: Murgescu, A fi istoric), p.36.
47 Pentru o tratare detaliată a subiectului, vezi Arthur Raphael Miller, Michael H. Davis, Proprietatea intelectuală: patente, mărci înregistrate şi copyright, West Wadsworth, 2000.
48 http://www.dacia.org/ (29.04.2007).
49 http://dacii.ro/ (29.04.2007).
50 http://www.dacii.go.ro.
51 http://www.zamolxis.ro/ (29.04.2007).
52 http://www.gebeleizis.org (29.04.2007).
53 http://dacia.org/html/congrese_dacologie_0.html (29.04.2007).
54 Sorin Olteanu, Tracologie şi Tracomanie, la http://soltdm.com/tdman/tdman_0.htm (27.04.2007).
55 Jerzy Topolski, Metodologia istoriei, traducere de Aura Ţapu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987, p.462.
56 Murgescu, A fi istoric, p.43.