Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica (2)
   Echipa ENDA (4)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (3)
   Rapoarte de activitate (2)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (8)
   Poveștile Legio Dacica (15)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (24)
   Economia (12)
   Arta (6)
SOCIAL
   Regii (15)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (79)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (7)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (31)
   Seniorii războiului (7)
   Arhitectura militară (4)
   Cetăţile (17)
   Războaiele dacilor (17)
   Civis Romanus (7)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (56)
   Recenzii (11)
   Repertorii arheologice (3)
   Surse contemporane (3)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (3)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Dacia 3D (7)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (12)
   Legende şi povestiri (3)
   English papers (53)
ZIARUL PERSONAL
   Borangic Cătălin (33)
   Marcu Marius (5)
   Velico Dacus (57)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (30)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (383)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

DECENIUL 90

Cătălin Borangic, 13 septembrie 2018


Anul 1990 a lăsat istoriografia românească profund derutată, cam la fel cum s-ar fi simţit un copil abandonat într-o gară.
Pe de o parte chingile politicului au dispărut şi istoricii s-au văzut liberi să cerceteze şi scrie cum cred ei de cuviinţă, iar pe de alta s-au văzut conectaţi la un flux atât de mare de informaţii, venite din Occident, încât putem schimba gara aia cenuşie cu un magazin imens de dulciuri. Literatură de specialitate la care anterior avuseseră acces extrem de limitat, era acum relativ la îndemână şi asta era într-adevăr un lucru foarte bun.
Ieşirea din izolare a cercetătorilor a dus inevitabil la modificări ale paradigmelor anterioare, la nuanţarea unora mai vechi şi la noi construcţii istorice. Nu peste noapte, însă. Cei mai mulţi istorici erau monştri sacri şi, nu vă faceţi iluzii, n-au cedat uşor când au văzut că decenii de carieră strălucită sunt puse sub semnul întrebării. Unii au murit refuzând evidenţele şi amintesc, spre exemplu, numai problema aurului la daci.
Dar din facultăţi ieşeau noi generaţii, necontaminate, la fel cum cu milenii înainte, din pustiul Sinaiului, ieşise o altă generaţie decât aia de sclavi care intrase.
Spre sfârşitul deceniului deja apăreau cărţi de istorie diferite de cele de dinainte de revoluţie. Diferite ca volum de date, ca metode de interogare, ca explicaţii istorice. Cele despre daci deşi rare, nu lipseau.
Paralel cu lumea academică şi oamenii simpli schimbaseră generaţia. Şi generaţia asta nouă era în căutarea istoriei dacilor. Eu bănuiesc că la mijloc ar fi fost şi o reminiscenţă din ideologia comunistă – filmul Columna şi figura lui Gerula domină şi astăzi peisajul – dar nu aş încărca numai cu asta problema.
Pe acest substrat febril, cumva în paralel şi poate chiar la concurenţă, apar pe piaţă unele cărţi noi despre daci. Câteva scoase de specialişti – şi nu mă refer la plictisitoarele cărţi de arheologie – şi altele scrise de către pasionaţi de istorie.
Da, în noua epocă amatorii sau talentaţii puteau scrie cărţi de istorie fără nici o problemă. Adesea fără nici o valoare, dar cine să-i fi controlat atunci? Aparentul concurs a fost câştigat de către aşa zisa istorie a dacilor scrisă de către diletanţi. Sfârşitul năucitorului secol XX a adus şi intrarea în cotidian a calculatorului şi a internetului. Informaţia istorică nu mai era stocată doar în rafturile prăfuite şi adesea inaccesibile ale bibliotecilor, ci ea devenise accesibilă oricui avea un calculator conectat. Problema a fost însă calitatea informaţiei, după cum vom vedea.
Scriitorii populari de istorie nu s-au împiedicat de amănunte de genul cercetării, verificării sau măcar banalul simţ al ridicolului. N-a fost nici o surpriză că spaţiul public a fost invadat de secretele dezvăluite ale dacilor cum au fost celebrul 14%, cuiul dacic inoxidabil, oraşul subteran, tunelele din Bucegi, tăbliţele de aur, energiile radionice dacice şi desigur legendara „istorie adevărată”.
În paralel, comunitatea ştiinţifică dormea pe ea şi pe terenul nesupravegheat s-au înţelenit cele mai fantastice fantasmagorii despre daci.
Scriitori de mâna a paişpea au prins gustul internetului manifestându-se agresiv în nou descoperitul univers virtual, promovând asiduu prostii, una mai gogonată decât alta. Era atunci şi este şi acum evident că aceştia erau întotdeauna cu un pas înaintea instituţiilor de cultură abilitate, aproape tradiţional ancorate în metode conservatoare de publicare şi relaţionare cu publicul. Abia recent, istorici sau unele muzee au îndrăznit să iasă din turnurile lor şi să publice sau dezbată teme de istorie dacică pe internet. Probabil cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la evenimentele descrise mai sus.
Rezultatul a fost aproape monstruos. Deşi nu am o statistică nemţească, pot spune că la nivel de cultură populară aberaţiile şi jumătăţile de adevăr deveniseră un fel de cultură paralelă destul de solidă, în care dacul, pe lângă cuşmă, sabie curbă şi vitejia legendară mai fusese primul om de pe planetă, locuitorul centrului lumii şi tata la toate neamurile de pe pământ. Să nu ne imaginăm că doar mIRC-ul sau grupurile de yahoo erau vectorii fanteziilor. Se întâmplau şi congrese de dacologie (!), se tipăreau şi cărţi (hârtia, săraca, suportă orice), apăruseră emisiuni la TV. Doar istoricii lipseau, ocupaţi cu propriile cariere grozave.
Imaginarul contemporan despre daci arăta ca un avort spontan şi parcă nu mai puteai scoate capul în lume de ruşine. Asta dacă avuseseşi curiozitatea să nu haleşti nemestecate tâmpeniile senzaţionale promovate agresiv.
Sigur, au existat şi voci raţionale care au semnalat direcţia proastă în care merg lucrurile, dar, sporadice fiind, s-au disipat rapid şi trist în gălăgia generală. Istoricii oricum aveau alte treburi, altele decât instruirea golănimii. Aparent asta ar fi trebuit să o facă şcoala, dar şcoala românească trimitea în societate cohorte de neinsprăviţi şi analfabeţi-funcţionali lipsiţi de orice orizont cultural sau economic. Dar avizi de revanşă, fie ea şi găunoasa idee că ei sunt urmaşii celui mai grozav popor din lume!
În acest peisaj aproape sinistru, „geto-dacul” devenise un fel de siamez.
Pe de o parte era o icoană fantastică, depozitara tuturor calităţilor unui strămoş legendar, iar pe de alta imaginea neamuluiprost şi pe deasupra obraznic. Elitele româneşti, atâtea câte erau, se distanţau cu fasoanele unui negustor de fier vechi de vulgul prostănac şi rău mirositor.
Doar că omul de rând nu era deloc deranjat de distanţa dintre el şi straturile mai fine ale societăţii. El era oricum urmaşul unui popor brav şi dacă telectualii lu peşte prăjit îl persiflau, cu atât mai bine, însemna că el are dreptate. Porecla răutăcioasă de „geto-dac” nu era deloc pentru el un motiv de ruşine. Dimpotrivă.
Societatea românească mai găsise un motiv de fractură internă şi ….
Dar iară m-am lungit.