Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica (2)
   Echipa ENDA (4)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (3)
   Rapoarte de activitate (2)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (8)
   Poveștile Legio Dacica (15)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (24)
   Economia (12)
   Arta (6)
SOCIAL
   Regii (15)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (79)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (7)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (31)
   Seniorii războiului (7)
   Arhitectura militară (4)
   Cetăţile (17)
   Războaiele dacilor (17)
   Civis Romanus (7)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (56)
   Recenzii (11)
   Repertorii arheologice (3)
   Surse contemporane (3)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (3)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Dacia 3D (7)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (12)
   Legende şi povestiri (3)
   English papers (53)
ZIARUL PERSONAL
   Borangic Cătălin (33)
   Marcu Marius (5)
   Velico Dacus (57)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (30)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (383)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

ÎNGHEŢUL

Cătălin Borangic, 15 septembrie 2018


Tarabostele ascuţea atent o aşchie de lemn, chitit să-şi scoată dintre dinţi ce i-o fi rămas acolo de la halca de carne friptă ieri. Vânase în urmă cu trei zile o scroafă, aşa că se ospătase cum se cuvine. Doar de vin se lipsise, că după rânduiala asta nouă băutura era pe sponci când lumea era în tabere, dar asta e altă poveste deja.
O dată aşchia tocmită cum trebuie, bărbosul se scobea între măsele gândit, privind peste dumbrava ninsă. Răspândiţi care pe unde, după neam sau noroc, războinicii îşi făceau de lucru sau moţăiau degeaba. Care vânaseră ceva mâncaseră prospătură, care nu, trebuiră să se mulţumească cu ce aveau mucegăit prin desagi, iar cei care fuseseră lacomi şi isprăviseră merindele se scobeau între dinţi la fel ca tarabostele, dar de foame.
Stăteau de două săptămâni pe malul apei cele mari, dar viforul aşteptat întârziase până alaltăieri când s-a lăsat mult aşteptatul frig grozav. La fel ca cu mâncarea, şi pentru asta unii au fost prevăzători, alţii au mers la noroc. Aşa că cine şi-a adus cojoace şi blănuri răbda frigul, alţii, mai subţiri înveliţi însă înţepeneau pe lângă focurile taberei, tremurând în mantii. Poate aveau noroc dincolo de apă să se aleagă cu ceva.
Dar căpeteniei nu-i păsa de frig, el avea cort, singurul din toată oastea. Îl luase acum doi ani, mai bine zis două ierni, de la un centurion şi cum romanul n-a prea fost de înţeles a trebuit să-i ia şi capul cu prilejul ăla. Fusese un an bun, îşi zise tarabostele. Prinseseră o întreagă cohortă pe drum şi ca din noroc arcaşii au alungat iute călărimea duşmană, care s-a împrăştiat ca dusă de vânt şi au căzut asupra legionarilor înainte să ca ei apuce să se tocmească de luptă. Cum nici ai săi nu se risipiseră încă după cuvenita pradă, a fost un noroc chior de-a dreptul. Puţini morţi de o parte şi mulţi de cealaltă. Prea mulţi ca să mai fie ceva de zis. S-au întors în munţi cu desagii şi carele pline cu de toate, mânând pe drumurile îngheţate vite şi oameni. Vestea norocului căpeteniei s-a dus repede şi mulţi au văzut în asta un semn bun de la zei. Drept pentru care iarna următoare au venit cu daruri şi mai mulţi războinici închinându-i-se şi cerându-i să-i ducă peste apă. Câştigul lesnicios era bună momeală pentru multe braţe vânjoase. Iar acum nu mai puţin de două mii de oameni tari aşteptau un semn.
Şi iată semnul. Departe, pe coama dealului straja suflă în corn. Cineva se arăta la capătul văii. Tarabostele miji ochii şi recunoscu iscoadele cu mult înainte ca ele să-i ajungă dinainte.
– Cum e?
– E groasă, mărite, e groasă rău!
– Cât?
– De două palme!
– Cap-coadă?
– În vad, la mijloc, e numai de o palmă, că e apa mai iute, dar ţine. Până mâine va fi de trecut.
– Trecem la noapte, răspunse răstit căpetenia.
Vestea că Donarisul îngheţase cum trebuie se răspândi în tabără ca focul şi începu o forfotă cumplită. Tarabostele ştia că nu-i mai poate ţine nici o clipă, aşa că porunci ridicarea taberei, mai mult ca să se ştie cine dă porunci decât de nevoie. Dacă or vrea zeii, gheaţa va ţine, acum era de văzut dacă era norocos şi zeii îl aveau la inimă sau totul fusese doar o scorneală. Unii oricum vor merge la Zamolxe, în loc de sălaşurile lor din munţi.
Cu mâna goală nu aveau ce căuta acasă.
Dincolo de apă, pe pământurile de acum ale romanilor, tarabostele ştia că aceştia adunau armatele, scule de război, oameni, cai, arme, provizii. Nu era de aşteptat vara. Iarna îi era lui prietenă, nu celor care tremurau de frig prin castre de parcă fuseseră înţărcaţi cu piftie. Dacă-i lovea acum, poate la vară, când ai lui erau împrăştiaţi pe la locurile lor, romanii or să se gândească de două ori înainte de a veni să-i ceară socoteală. Oricum romanii se gândeau nu de două, ci de mai multe ori când aveau ceva de făcut. Toate astea le ştia şi gândea căpetenia. Ce nu ştia el era că romanul de care se temea cumva acuma, avea zilele numărate. Oamenii lui şi chiar fiul său vitreg îi pecetluiseră soarta.
……………………….

Mult după ce norocosul taraboste se întorsese iarăşi plin de prăzi în munţii lui, Cezar fusese înjunghiat în faţa tuturor, ca o vită. Romanii aleseseră un conducător, nu un dictator. Nu fusese nevoie de săbiile dacilor, nici de săgeţile sarmaţilor ori de vreo lance africană. Cezar, cuceritorul Galiei, murise de pumnalele romanilor. Se spunea că plănuia o expediţie la Dunăre, împotriva dacilor, singura forţă considerabilă în acel moment din această parte de lume. Unul dintre ucigaşi fusese chiar fiul lui, care nu-i putuse ierta lichidarea Republicii. L-au înjunghiat în plin Senat pe cel ce se intitulase Dictator Perpetuus.
Dintre toţi, cel mai mulţumit fusese tarabostele dac care-şi căpătase răgazul cerut de la zei. Nu şi liniştea căci la puţin timp şi regele dacilor murise şi marea stăpânire se împărţise între diadohii daci.
El se alesese cu părţile de lângă fluviu şi trebuie spus că această treabă îi convenea peste poate, căci de fiecare dată când Dunărea îngheţa îşi aduna războinicii şi trecea apa fără şovăire. Semn că rege nu putea fi oricine, cum nici împărat al romanilor nu era o treabă uşoară.