Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica (2)
   Echipa ENDA (4)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (3)
   Rapoarte de activitate (2)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (8)
   Poveștile Legio Dacica (15)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (24)
   Economia (12)
   Arta (6)
SOCIAL
   Regii (15)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (79)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (7)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (31)
   Seniorii războiului (7)
   Arhitectura militară (4)
   Cetăţile (17)
   Războaiele dacilor (17)
   Civis Romanus (7)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (58)
   Recenzii (11)
   Repertorii arheologice (3)
   Surse contemporane (3)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (4)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Dacia 3D (7)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (12)
   Legende şi povestiri (3)
   English papers (53)
ZIARUL PERSONAL
   Borangic Cătălin (33)
   Marcu Marius (5)
   Velico Dacus (57)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (32)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (389)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

CINE SĂ SCRIE ISTORIE?

Cătălin Borangic, 17 septembrie 2018


O nemulţumire mai veche a reizbucnit în mediile de amatori de istorie antică, respectiv dacică, înghesuind sub acest termen cam toată secvenţa celei de A doua Epoci a Fierului de pe la noi.
Depăşind puţin cadrul strâmt al teoriei conspiraţioniste, aia cu ascunsul istoriei adevărate, şi aşa-zisele falsificări auxiliare, dar fără a renunţa la temele astea consacrate deja, amatorii de istorie au deschis un nou front.
Nu avem ce citi! Nu se scrie despre daci, nu găsim cărţi despre istorie!
Este de observat evoluţia fenomenului. Oamenii vor să citească, vor să se informeze – îmi place să cred că la modul cel mai corect şi sincer – vor să cunoască. În plus, lumea redescoperă cumva că dacă te informezi dintr-o sursă credibilă, altfel vezi lucrurile. Blogurile şi literatura dubioasă cu subiect istoric sunt oricum în regres evident şi cauza o să o analizăm altă dată.
Astea-s de bine zic, dar e neapărat nevoie să vedem lucrurile şi din capătul celălalt al problemei, adică din perspectiva celor care scriu. Sau ar trebui să scrie.
În contrasens cu plânsul celor care se vaită că „nu se scrie” adevărul, e faptul că se scrie monstruos de mult, doar că şi scrisul ăsta e de mai multe feluri. Majoritatea absolută a textelor istorice sunt cărţi şi articole de specialitate, ca să nu zic tehnice. Un fel de cărămizi ale problemei, la fel de pătrăţoase, simpliste şi aride. Dar la fel de fundamentale în orice construcţie. Desigur, oamenii vor să citească povestiri, chestii comestibile, istorie să zicem facilă, sinteze largi, accesibile, nu descriptivisme seci şi codificate savant. Pe cine furnică informaţia că un dac a fost găsit depus în decubit dorsal, orientat nord-est-sud-vest, la o adâncime de ţ cm şi complexul poate fi datat în LtC2, pe baza unei fibule cu analogii în situl de la Bresto Mitrovitsa?
Aici, într-adevăr, avem o Matrioşka. O problemă care conţine mai multe probleme.
Prima ar fi cine să scrie?
Sinteze pe civilizaţia geto-dacică sunt puţine, mai toate depăşite pe ici pe colo, prin părţile esenţiale. Unele sunt doar pagini de istorie literară, la propriu. De la scrierea lor documentele arheologice au crescut aproape exponenţial, modificând (sau trebuind să o facă) ipoteze şi teorii osificate în timp. Modificări care cer oameni noi, instruiţi şi competenţi. La rigoare, zilele astea poţi aduna specialiştii pe epoca dacică de calibru din ţară şi îi poţi duce unde vrei cu un microbuz de 12 locuri. Urmăriţi rubricile dedicate istoriei dacice din periodicele instituţiilor. Sporadic câte un articol tangenţial. În multe se trece de la neolitic şi ceva despre epoca bronzului direct la romani. Nu are cine să scrie! Sunt cine ştie câte muzee, unele de nivel naţional, care nu au istorici pe epoca dacică.
Epoca în cauză este un pic cam regională şi mulţi istorici o evită pentru că nu prea oferă excursii la Berlin sau Lisabona, nici nu ştiu ce burse şi granturi ori te miri ce recunoaştere internaţională. Altfel te vede Europa dacă te ocupi de celţi, romani sau de polisurile dobrogene. Apoi şi dintre specialişti, fiecare cu tarlaua lui, care e cu ceramica, care cu fenomenul religios, arhitectura sau alte secvenţe. Există cărţi solide pe fiecare domeniu separat, dar o sinteză cere mai mult. Nici volumele scoase de Academie nu completează prea fericit locul. Capitolele sunt scrise de istorici diferiţi, adesea în contradictoriu şi cumva axaţi pe istorie politică.
Revenind, reiterez ideea că există foarte multe texte despre subiecte dacice, dar majoritatea sunt articole tehnice, cărămizile despre care vorbeam mai sus. Ele sunt să zicem un fel de refugiu, scrisul lejer nu e la îndemâna oricui şi capacitatea de a scrie în volute frumoase e rară. Nu toată lumea e şi poet, iar poezia nu e chiar preferata istoricilor, breaslă ce luptă din greu să transforme caracterul socio-uman al istoriei într-un fel de matematică neutră. Arheologii preferă – e un fel de a zice – să scrie tehnic, descriind inginereşte obiecte, contexte, analogii, datări, stratigrafii, situri, fără a păşi prea adânc în zona de interpretare socială. Zonă predispusă la diverse fluctuaţii şi mai ales critici. Ca un siaj al tehnicităţii arheologiei, arheologii evită situaţiile inexplicabile sau ilogice. Uneori inventând prostii sau contexte istorice care li se par lor raţionale. Căni, ulcioare, străchini, vase bitronconice, vase-clopot, vase-borcan, oale, cupe, chiupuri, pahare şi câte şi mai câte tipuri de blide s-au descoperit. Mii şi mii de recipiente ceramice din pre- şi protoistorie. S-au făcut clasificări, cronologii şi tipologii preţioase pe seama ceramicii. În ciuda acestor minunate lucruri, nimeni, niciodată nu a găsit o vază de flori. Ce viaţă seacă li se pare arheologilor duceau oamenii ăia de demult.
Arheologii, de toate vârstele, preferă terenul sigur, neaducător de necazuri, al articolelor cuminţi care nu ies din cadrul rigid şi confortabil al evidenţelor. Sistemul astfel existent nu încurajează defel talentul scriitoricesc (sau de sintetizare pur şi simplu) în rarele cazuri când el există şi produce istorici cuminţi, care se pontează conştiincioşi în fiecare dimineaţă. Dar, cum am zis mai sus, nici un arhitect sau constructor nu poate zidi nimic fără cărămizi. Trebuie să admitem că articolele arheologilor sunt necesare.
Din momentul în care ai stiva de astfel de texte la îndemână şi din te miri ce noroc ai şi ceva har la scris, teoretic te-ai putea apuca de sintetizat. Asta dacă onor sistemul nu te-ar încărca cu jdemii de alte angarale de făcut, căci un arheolog rareori stă şi meditează contemplativ despre nemurirea sufletului şi a dacilor. Majoritatea chestiilor de substanţă sunt scrise acasă, după terminarea serviciului stresant.
Şi ajungem la a doua mare problemă. Sursele de informare. Doar o parte sunt articolele şi cărţile confraţilor, cu concluziile cărora eşti sau nu de acord, în funcţie de calitatea informaţiilor oferite şi de propriile opinii. O altă sursă sunt cercetările proprii. Dacă ai. Tot aici intră şi cercetarea depozitelor muzeale. Dacă ai acces. Dar despre această problemă, parcă mai dureroasă decât prima, data viitoare, că ne prea lungim.