Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica (2)
   Echipa ENDA (4)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (3)
   Rapoarte de activitate (2)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (8)
   Poveștile Legio Dacica (15)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (24)
   Economia (12)
   Arta (6)
SOCIAL
   Regii (15)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (79)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (7)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (31)
   Seniorii războiului (7)
   Arhitectura militară (4)
   Cetăţile (17)
   Războaiele dacilor (17)
   Civis Romanus (7)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (58)
   Recenzii (11)
   Repertorii arheologice (3)
   Surse contemporane (3)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (4)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Dacia 3D (7)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (12)
   Legende şi povestiri (3)
   English papers (53)
ZIARUL PERSONAL
   Borangic Cătălin (33)
   Marcu Marius (5)
   Velico Dacus (57)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (32)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (389)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

SPARTACUS ŞI ROMANII LUI

Cătălin Borangic, 23 septembrie 2018


Este aproape o enigmă cum de a scăpat tracul Spartacus neexploatat de către propaganda comunistă românească şi chiar destul de firav de către cea bulgară.
Dacă pentru bulgari părea că a fost mai profitabil să apese pe pedala slavă – asta până la redescoperirea tracilor, mai clar începând Ludmila Jivkov şi Institutul de tracologie înfiinţat de ea, pentru naţionaliştii români cred că piedica principală a fost faptul că imperialiştii folosiseră primii imaginea gladiatorului. Prima dată în Germania de către Rosa Luxemburg şi Karl Liebknecht care fondează Spartakusbund (Liga Spartacus), devenită apoi Partidul Comunist German.
Probabil însă că ideologii români nu băteau aşa de departe în timp la ora aia şi ignorarea pe plan propagandistic lui Spartacus s-a datorat mai mult lungmetrajului „Spartacus” (1960) regizat de Stanley Kubrick, cu Kirk Douglas în rolul principal, film care a creionat decisiv imaginea sclavului răsculat, iubitor de libertate, om de arme şi strateg genial.
Comuniştii români au trebuit să se mulţumească cu dacii neaoşi şi cu un Gerula autohton, prefigurând astfel glaciala izolare pe plan internaţional.
Asta nu a împiedicat însă ca măcar istoriografia epocii ceauşiste să amestece savant câteva idei despre clase antagoniste, relaţii sclavagiste, imperialism, libertate, front antioligarhic, sărăcime etc. Apropo de sărăcime şi sclavi participanţi, o să vedem că lista nu doar că nu este completă, ci este evitată cu grijă menţionarea unor participanţi la răscoală.
Revenind însă la Spartacus, ar fi interesant astăzi să ne amintim câte ceva despre acest personaj, epoca şi locurile unde a trăit.
La 168 a.Chr. comandantul roman Lucius Aemilius Paullus îl învinge pe regele macedonean Perseus în bătălia de la Pydna. Regatul macedonean, ultima rămăşiţă a imperiului elenistic al lui Alexandru fărâmiţat de diadohi, îşi pierde independenţa. Roma este stăpână pe Asia Mică, în Peloponez şi în Tracia. Romanii ajung în scurt timp până la Dunăre. Primul război mithridatic a început în anul 89 a.Chr. Atât regele Bithiniei, cât şi aliatul său roman,  au fost înfrânţi. Mithridate al VI-lea Eupator, regele Pontului, eliberează Pergamul şi cucereşte Atena. Situaţia se menţine astfel până în martie 86, când Cornelius Sulla  recucereşte Grecia. Mithiridate invadează din nou Macedonia şi Grecia. Între aliaţii (sau mercenarii) regelui Pontului pot fi număraţi şi scordisci, traci, daci şi dardani, dacă nu cumva aceste neamuri războinice au atacat posesiunile romane pe fondul instabilităţii regionale din proprie iniţiativă, căci pentru ei este epoca „seniorilor războiului”. Totuşi, Mithridate se prea poate că măcar a instigat în acest sens. Romanii se regrupează şi în acelaşi an, la Cheroneea, barbarii sunt învinşi destul de drastic. În ciuda tratatelor de supunere încheiate, guvernatorul Macedoniei, Appius Claudius Pulcher, se războieşte între anii 78-76 a.Chr. din nou cu tracii din Rhodopi şi cu sarmaţii  care atinseseră gurile Dunării, iar Livius Scipio luptă înfrânge noua coaliţie a dardanilor, scordiscilor şi tracilor.
Este foarte probabil că între prizonierii capturaţi de romani într-una dintre aceste campanii s-a aflat şi Spartacus. Viitorul gladiator se pare că provenea din tribul tracilor maedi, vecinii bessilor. Din aceiaşi zonă etnică se va ridica mai târziu şi Maximinus Trax ( 235-238 p.Chr) primul împărat ales de armată, el însuşi de origine tracică.
Să nu ne închipuim că prizonierii au luat direct calea minelor sau arenelor. Majoritatea captivilor erau războinici şi în această calitate au fost rapid înrolaţi în armata romană pentru a suplini pierderile. Este posibil chiar ca Spartacus să fi fost un aristocrat trac, de vreme ce el se pare că a ajuns ofiţer roman. Dar  ofiţerul Spartacus dezertează şi abia acum este trimis ca sclav la minele la minele de aur din Numidia. Calităţile lui însă îl duc în cele din urmă la şcoala de gladiatori a lui Lentulus Batiatus din Capua. Şi aici se remarcă din nou şi ajunge instructor de gladiatori.
Trebuie spus că programul de instrucţie al acestor sclavi speciali era extrem de draconic, iar viaţa unui gladiator era, dacă nu scurtă, cel puţin ieftină (deşi ei erau scumpi, în realitate).
În anul 73 a.Chr. gladiatorii acestei şcoli, de bine ce le era, se răscoală, se înarmează cu ce apucă şi se refugiază, câţi mai scapă, pe muntele Vezuviu, din apropiere. „Epopeea” gladiatorilor evadaţi nu se deosebeşte prin mare lucru de viaţa nenumăratelor bande de  tâlhari care terorizau viaţa la ţară din peninsulă, împotriva cărora miliţiile romane duceau adesea un război în toată regula. Dar mica bandă creşte pe zi ce trece, alţi şi alţi fugari li se alătură permanent şi, deosebit de alte cete de tâlhari, aceştia administrează detaşamentelor trimise contra lor nişte înfrângeri mai mult decât umilitoare. Important însă este că aceste victorii nu aduc doar oameni, ci fac rost şi de arme. Organizarea devine doar o problemă de timp şi răsculaţii îşi aleg căpeteniile. Între ei şi „…Spartacus, trac de neam…” (Appian, I, 117).
Comandamentul răsculaţilor s-a dovedit capabil.  Întâi este învinsă armata lui C. Claudius Glaber, apoi pretorul P. Varinius. Răscoala cuprinde apoi Campania şi Lucania, iar numărul revoltaţilor creşte neîncetat.
După o divergenţă cu o facţiune condusă de celtul Krixos, răsculaţii se despart, fapt ce permite consulilor P. Gellius Poplicola  şi C. Cornelius Lentulus să-i măcelărească pe aceştia în bătălia de la Apulia (Mons Garganus). Spartacus, singur comandant al facţiunii „tracilor” (evident este vorba despre un amestec indefinit de oameni cu origini etnice diverse), se întoarce şi zdrobeşte armatele consulilor. Armatele lui Spartacus pornesc în marş forţat spre nord şi la Mutina înving trupele guvernatorului  Galiei-Cisalpine, proconsulul C. Cassius Longinus. Deşi avea în faţă numai Alpii în drumul către libertate, Spartacus nu părăseşte Italia. Acest aspect este important. La Picenum, în centrul Italiei, cei 100.000 de răsculaţi (aş zice că cifrele anticilor sunt destul de imprecise, dacă nu chiar exagerate) înving trupele ambilor consuli. Aristocraţia romană, care până acuma dispreţuise acest ”război de sclavi” , retrăieşte setul de emoţii de pe vremea lui Hannibal. M. Licinius Crassus pierde mai multe lupte şi trebuie chemat în ajutor guvernatorul  Macedoniei, Terentius Lucullus şi chiar Cneius Pompei care lupta în Spania.
Deşi victorios, Spartacus revine la ideea părăsirii peninsulei, dar nu prin plecarea pe continent, ci optează pentru refugierea în Sicilia. Posibil doar pentru refacere. Merge în sud în Lucania şi la capătul peninsulei Bruttium tratează cu piraţii cilicieni transbordarea armatei sale pe insulă. “Cilicienii însă, care se înţeleseră cu el [cu Spartacus] şi primiseră de la dânsul daruri,  îl înşelară şi plecară în larg” (Plutarch, Crassus, IX).  Răsculaţii vor să treacă strâmtoarea Messina cu plute făcute  de ei, dar nu reuşesc. Crassus, ajutat de Lucullus , îl încercuieşte la Bruttium pe Spartacus şi armata sa, dar nici tactica şi nici şanţul împrejmuitor imens nu-i opresc pe răsculaţi, care, într-o noapte, umplu şanţul cu orice găsesc, inclusiv cu trupurile morţilor şi sparg încercuirea. Este posibil ca abia acum să fi dorit cu adevărat să ajungă în Balcanii slăbiţi de plecarea armatelor romane şi să fi încercat traversarea mării către Iliria si Tracia, prin portul Brundisium. O altă facţiune dizidentă, condusă de Ganitius şi Castus, este zdrobită între timp, în Lucania, iar Brundisium nu poate fi atins pentru că drumul e închis de legiunile lui T. Lucullus.
Disperată şi fără altă soluţie, slăbită de numeroasele marşuri forţate, de pierderi, de sciziuni şi dezertări, armata lui Spartacus este ajunsă în Lucania de către Crassus şi ultima bătălie are loc undeva pe malul râului Silarius. Răsculaţii sunt învinşi categoric de această dată şi, de-a lungul Viei Appia, drumul de la Capua la Roma, Crassus crucifică 6000 de supravieţuitori capturaţi.
Ca o ultimă sfidare, Spartacus nu se află printre aceştia. Fie a murit şi corpul său nu a mai putut fi recunoscut şi recuperat, fie, după unele ipoteze, a reuşit să fugă şi să-şi piardă urma. Nu ştim exact ce s-a întâmplat şi oricum istoria a reţinut gestul uciderii calului de către trac înaintea bătăliei, ca semn că nu are de gând să fugă, aşa cum îi stă bine unui erou. Istoria însă nu ne explică cum a putut rata orgoliosul Crassus expunerea cadavrului celui mai teribil duşman al romanilor de după Hannibal.
Puţină lume a disecat componenţa armatelor resurecţionare conduse de Spartacus. Fără îndoială, tracul a avut meritele sale în ce priveşte tacticile şi strategiile aplicate. Răsunătoarele victorii împotriva armatelor romane, pe pământ italic (!) nu-i pot fi retrase sub nici un pretext, dar nici nu poate fi uitat un „amănunt”. Victoriile au fost posibile doar cu ajutorul celor care luptaseră efectiv.
Cine erau aceştia?
Istoriografia contemporană a aşezat convenabil la bază câteva informaţii ale autorilor antici. Appian spune că oamenii lui [Spartacus] erau sclavi, transfugi şi adunătură de tot soiul (I, 116) şi că el i-a înrolat în armata sa pe prizonierii acestor cetăţi şi pe sclavi …[…]… ucigând romani notabili care se aflau în ele [în cetăţi] iar pe plebei şi pe sclavi îi înrola în armata sa (I, 42).
În „adunătura asta de tot soiul” intrau şi oameni liberi, plebei spune Appian. Fără îndoială că numeroşi sclavi au fugit să se alăture răsculaţilor din varii motive (în mod cert, cu unele excepţii, viaţa de sclav nu era prea fericită). Alţii au fost înrolaţi cu forţa, dar câţi dintre sclavi, alţii decât gladiatorii, erau în stare să poarte armele? În acelaşi registru putem pune întrebarea şi în ce priveşte celelalte categorii participante la revoltă. Numărul armatelor răsculaţilor n-a fost deloc o problemă pentru comandanţii romani. Facţiunea lui Krixus, compusă majoritar din gali şi germanici, plecată spre Gallia a fost distrusă într-o singură bătălie. Probabil mulţi nu erau decât sclavi care doreau într-adevăr să se întoarcă în zonele lor de baştină. Aş zice că erau puţini italici în rândurile lor şi asta e important. Italicii n-ar fi avut nici un interes să plece din Italia spre aiurea. Este posibil ca ei să fi rămas cu grosul forţelor lui Spartacus şi aşa să se explice întoarcerea spre sud şi, în definitiv, rămânerea tracului în peninsulă.
Pentru că nu trebuie omis că o parte semnificativă a răsculaţilor erau oameni liberi, recrutaţi sau înrolaţi de bună voie. Nemulţumiţi de deposedările de pământ practicate de către romani, aceştia erau fie foşti soldaţi de ai lui Sulla, fie mulţi italici care se aleseseră cel mult cu cetăţenia romană după războiul soccilor, cu doar puţini ani înainte, dar care rămăseseră la fel de săraci.
Experienţa militară a acestora nu poate fi negată. Ei luptaseră decenii în cadrul legiunilor şi este posibil nu doar că le fuseseră confiscate proprietăţile prin diverse tertipuri, ci chiar ei le vânduseră pentru că statutul de agricultori să nu le fi fost foarte confortabil.
Succesul lui Spartacus – şi nu putem reduce răscoala la cei doi ani de lupte, căci tulburările au mai durat aproape un deceniu după bătălia de pe râul Silarius – nu a fost datorat doar geniului tactic al tracului, altfel indiscutabil prin prisma rezultatelor, ci şi faptului că în realitate bătăliile au fost de fapt lupte între legiuni şi nu între legiuni şi barbari. Mulţi dintre soldaţii lui Spartacus erau romani, care luptau cu arme romane, folosind tactici romane, după disciplina romană. Într-adevăr, conduşi de un trac. Se explică, măcar parţial, de ce a fost nevoie de 10 legiuni ca să fie învins şi nici astăzi nu ştim dacă între răstigniţii de pe Via Appia nu erau şi cetăţeni romani.
În această cheie, răscoala lui Spartacus este doar faţeta astăzi vizibilă (şi convenabilă?) care ascunde mai degrabă finalul pustiitorului război civil ce începuse în 91 a.Chr.
Începută încă de Plutarch, idealizarea lui Spartacus pare să fi fost un program politic şi de propagandă menit să ascundă nu doar problemele Republicii, ci şi faptul că cetăţenii acesteia luptaseră împotriva ei. Cu destul de mult succes chiar şi asta nu era bine de popularizat. În schimb, barbarul sclav care nu avusese nici o consideraţie pentru numele de roman şi nici pentru binefacerile Romei putea purta nestingherit aureola de învingător al legiunilor. Singura lui răsplată a fost lipsa din colecţia de pe Via Appia şi imaginea de erou. E drept că nu ştim câţi romani ar fi făcut acest schimb.