Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica (2)
   Echipa ENDA (4)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (3)
   Rapoarte de activitate (2)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (8)
   Poveștile Legio Dacica (15)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (24)
   Economia (12)
   Arta (6)
SOCIAL
   Regii (15)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (79)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (7)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (31)
   Seniorii războiului (7)
   Arhitectura militară (4)
   Cetăţile (17)
   Războaiele dacilor (17)
   Civis Romanus (7)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (58)
   Recenzii (11)
   Repertorii arheologice (3)
   Surse contemporane (3)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (4)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Dacia 3D (7)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (12)
   Legende şi povestiri (3)
   English papers (53)
ZIARUL PERSONAL
   Borangic Cătălin (33)
   Marcu Marius (5)
   Velico Dacus (57)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (31)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (389)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

GREŞELI, ERORI, OMISIUNI, STEREOTIPII ÎN MANUALELE DE ISTORIE PENTRU CLASELE A IV-A ŞI A V-A

Cătălin Borangic, 8 februarie 2019


Clasa a IV-a

Lupta cu dacomania seamănă în multe privinţe cu lupta lui Făt-Frumos cu balaurul cu şapte sau mai multe capete. Dai cu spada-n el ca în perete, că are pielea groasă şi solzii deşi, iar dacă din talent reuşeşti să-i tai un cap, cresc precis alte trei la loc. Pare o bătălie pierdută statistic, prin uzură, căci câştigă clar cel care se poate regenera mai repede. În fond, mama balaurilor e mereu gravidă, motiv pentru care mulţi feţi-frumoşi ai anti-dacomaniei au abandonat lupta.
Înţelepţit de această cugetare am zis că singura şansă de a ucide fiara este să-i găseşti cuibul. Nu ca să-i numeri ouăle, care oricum sunt fără număr, fără număr, ci să le înlocuieşti cu altele, mai folositoare luptei de mai târziu.
Şi am încălecat pe o şa, nu pentru că povestea s-ar fi sfârşit, ci pentru a merge la originile şerpilienilor.
După şapte mări şi şapte ţări, din care au mai rămas, după Brexit, numai şase, am ajuns în munţii cei de aramă, unde arde veşnicul foc al educaţiei, munţi tari şi mari ridicaţi cu multă trudă de cete nesfârşite de pitici harnici, toţi locuitori în tenebroasele peşteri ale ministerului Educaţiei. Harnicii liliputani, mari meşteri de făurit ouă de aur, multe folositoare puietului în general, pe care le-au adunat într-un coş de argint pe care l-au numit Manual de istorie pentru clasa a IV-a. Adică, aşa cum ar veni vorba, pentru cei mai mici iubitori cu voie sau fără voie de istorie.
Furişat ca un ninja mioritic, prind momentul când străjile, altfel cerbericoase rău, şi înhaţ manualul, convins că am secat puţul gândirii care naşte micii monstruleţi de mai târziu.
Frunzăresc febril ceaslovul cu taine istorice şi mă nenorocesc singur buchisind secretele cu care solomanarii fauri de caractere năucesc pruncimea valahă.
Şi ce aflăm noi aici? Noi aici aflăm, printre altele, că:

1. ţara geţilor se numea Dacia şi avea limite.
– acum nu putem zice că era nelimitată, dar nu s-au găsit borne, garduri sau alte semne de hotar. Întinderile etno-culturale sau politice din epocă erau extrem de volatile, şi se schimbau după conjuncturi. Nu neapărat la periferie, ci şi interior. Am suspinat şi mi-am amintit de fiecare balaurian care mi-a venit hotărât arătându-mi cu degetul în palmă un punct, celebrul 14%. Găsisem sursa inepţiei! Şi eu care crezusem că dentistul bonaparte scosese teoria din propriul joben. Da de unde, citise manualul de clasa a IV-a!

2. Dacii au aceeaşi limbă cu geţii! Afirmaţie corectă, dar însoţită de întrebarea: ce limbă vorbeau dacii?
– tulburător adevăr pentru un miaunel de ăsta mic, mai ales că binomul afirmaţie-întrebare dă voie, pe cale logică, le nenumărate permutări.
De exemplu: dacii vorbeau limba lor; dacii vorbeau o limbă; dacii vorbeau ce limbă voiau ei şi desigur dacii vorbeau aceeaşi limbă cu geţii. Dacă geţii vorbeau latina, pe cale de consecinţă şi dacii făceau la fel. Deci dacii vorbeau latina, logic, nu? Un puiandru ameţit aşa vine când ratează primul BAC şi se bate cu tine pe metereze pe subiectul asta

3. – Geto-dacii aveau o ţară care se chema Dacia.
– nimeni nu explică de ce ţara nu se chema Geto-Dacia şi nici de ce Dacia avea şi geţi şi daci.

4. Dacii se ocupau cu mineritul şi comerţul
– nimeni nu explică cu ce se ocupau geţii în timpul ăsta. Erau ca vasluienii de azi care beau la crâşmă când alţii lucrează? Piticii educatori par să fi pierdut ritmul, motiv pentru care n-au aflat că dacii nu exploatau argintul, lipsindu-le tehnologia aferentă, deşi îl iubeau foarte. Cum n-au aflat de studiile ultimelor decenii din care rezultă ca acei pletoşi nu erau demosul, ci un alt strat social situat între tarabostes şi prostimea de rând. Mai spun piticii de pe creierul ălora din minister, după ce înşiră apicultura, agricultura şi zootehnia ca ocupaţii ale dacilor, că aceştia erau un popor războinic. Desigur nici o vorbă nu suflă despre cei cu care se războiau, astfel că fraza duce logic către un război cu vacile de care se ocupau, că alt inamic pe pagina asta nu se arată. Romanii apar mai târziu, peste 3 pagini.

5. – Burebista a unit triburile cu scop clar de apărare.
– teza asta defensivă patinează lejer pe lângă izvorul antic care explică apărarea dacilor altfel: căci trecând plin de îndrăzneală Dunărea şi jefuind Tracia – până în Macedonia şi Iliria. Asta s-a tăiat la montaj că dăuna imaginii paternale cerute de regie. Ba, mai mult, pe pagina următoare Imperiul roman este hulit şi arătat cu degetul pentru că ameninţa hotarele dacilor. Imperialismul a fost demascat!

6. Portul dacilor era asemănător cu al ţăranilor noştri. Femeile purtau ii şi fuste lungi, iar pe cap marame de borangic. Bărbaţii purtau cămăşi şi pantaloni strânşi pe picior, cojoace şi se încălţau cu opinci.
– Sublim! Inutil să facem comparaţia dintre un dac şi ţăranii noştri. Dacă mergi azi prin sate comparaţia va fi cu atât mai stranie. Proiecţia în trecut a lui 1907 este însă cutumă comunistă şi relicvă ideologică încă la modă, după cum se vede.
Maramele de borangic ale dăcoaicelor m-au umplut de oarece mândrie care ar fi persistat dacă nu ştiam că borangicul este firul depănat de pe gogoşile viermilor de mătase şi ţesătura făcută în industria casnică din acest fir. Cu alte cuvinte dacii erau producători de mătase naturală, deci sictir chinezilor care aţi copiat şi acest meşteşug tradiţional dacic. Sau a existat un comerţ asiduu cu chinezii, caz în care tunelurile secrete de sub Bucegi au logică şi capătă sens. Go East!
De cojoace nu putem vorbi, că ilustraţia vremii e din timpul verilor. Iarna mai mult ca sigur ca nu umblau în cămaşă, dar opinci n-am văzut niciunde, la nici un dac. Cu excepţia renactorilor de bâlci care populează mai nou peisajul reconstituirilor istorice din spaţiul mioritic.

7. – bibliografie
– se cere minorilor lectura asiduă a unor lucrări fundamentale:
Mihail Drumeş, O pădure de oşteni
George Vâlsan, Frumuseţea şi varietatea pământului românesc
Dumitru Almaş, Decebal, eroul dacilor (Povestiri istorice)
George Coşbuc, Decebal către popor
Mircea Eliade, Dacii şi lupii
Pe lângă aceştia sunt prezentate citate din Herodot, Tucidide, Strabon, Dio Cassius, Eutropius.
Trec peste grosimea titlurilor şi autorilor antici folosiţi, cu citate alese pe sprânceană şi mă uit la celelalte lucrări. Nici una nu e documentată cum trebuie, oprite cumva la nivelul epocii sovietice. Tot talmeş-balmeşul ăsta are efectul zăpăcirii, nu al introducerii unui copil în atmosferă

8. -Cronologia! – sunt folosite scale cronologice complexe, din secolul VII a.Chr. până în secolul II.p.Chr. plus terminologii de gen epoca Fierului, Epoca Latene.
– Piticărimea educaţională s-a tâmpit şi pe cale de consecinţă vrea să-i tâmpească şi pe ăştia micii. Nu ai cum la vârsta asta să ceri unor copii, care vor poveşti frumoase, cifre istorice despre care nici ăştia mai copţi habar n-avem. Mă uit la cu câtă dezinvoltură a trasa domnia lui Burebista sau Decebal, în condiţiile în care nimeni nu le poate preciza indubitabil. Ma uit la conceptul de Latene, care nu numai că nu are ce căuta în vocabularul unui copil dintr-a IV-a, dar nici specialiştii nu s-au pus de acord dacă e bun la daci sau reflectă realităţi din celtica Occidentală (care are alte grile cronologice). Efectul predării acestor lucruri este fuga elevului de istorie care devine naşpa. El va reţine din lecţie doar chestii comestibile; lupta de apărare, Decebal, opinci, cetăţi, marame etc., lucruri care vor constitui veşnic baza lui de dialog pe subiect şi cu care vine la tine, adult sculer-matriţer şi îţi spune că-i ascunzi istoria adevărată. Nu va zice nimic de Minister, ci de istoricii vânduţi lui Soroş.

Clasa a V-a

Lecţia despre Dacia preromană, deşi are ca subiect un important sector cronologic şi de civilizaţie ocupă doar două pagini din totalul de 112 ale manualului. Cam puţin raportat la importanţa subiectului.
Pe lângă aspectul precar – în Ardeal i se zice fuşereală – lecţia conţine termeni moşteniţi din glaciaţiunea comunistă: rânduială, orânduială, vechime, cărturar, fărâmiţat, pecetluit. Nu spun că termenii sunt neapăraţi greşiţi, dar sigur nu fac parte din vocabularul unor copii de 10-11 ani.
La partea de informaţie istorică lucrurile stau mult mai prost.
– „un popor de agricultori şi de meseriaşi”. Primul paragraf porneşte, aproape firesc era să zic, cu spectrul unei societăţi bipolare. În loc să creioneze complexitatea societăţii în cauză, compusă nu doar din seceră şi ciocan, autorii o înghesuie sub cele două ocupaţii principale. Nu suflă o vorbă despre cler, despre războinici, despre negustori. Parcă întrezărim dincolo de formula asta umbra marelui urs.
– „câţiva cărturari latini”. Cărturar este un termen târziu (vine din neogrecescul hartulários) care are înţelesul de învăţat, erudit; savant. Autorii greci şi latini nu erau nici pe departe aşa ceva. Erau autori, scriitori, poeţi, biografi, cronicari cel mult.
– „Geţii şi dacii erau acelaşi popor”. Deşi în esenţă propoziţia are noima ei, detaliile istorice ne arată că cele două blocuri etno-culturale aveau nenumărate particularităţi. Cramponarea în „limba comună” este un blocaj ideologic. În realitate lucrurile erau mult mai nuanţate, cel puţin începând din perioada regatului dac. Era binevenită o formulare care să puncteze evoluţia societăţilor locale. În forma asta, aserţiunea este parte din discursul deceniilor 7-8 din secolul trecut. Cred că autorii au simţit ceva, pentru că într-o casetă cer elevilor să identifice pe o hartă, spaţiul locuit de geţi şi de daci, plecând de la nota lui Strabon, care, desigur, face deosebirea dintre cele două entităţi. Dacă vreun copilandru pune cele două afirmaţii cap la cap, sigur va intra în derută.
– „agricultori, păstori şi meşteşugari pricepuţi, nu doar în prelucrarea bronzului şi a fierului, dar şi în olărit”. Paleta ocupaţională s-a mărit puţin, geto-dacii descoperind între timp că păstoritul e o treabă faină, pesemne. Se amintesc şi câteva meserii, din dorinţa de a colora peisajul, dar acest lucru îi nedreptăţeşte pe acei daci care lucrau în cariere şi exploatări de resurse, pe constructori, pielari, dogari, rotari, ţesători şi ţesătoare, monetari şi bijutieri, pe artizani şi chiar pe leneşi, vagabonzi şi beţivi, văduvind civilizaţia geto-dacică de frumuseţea detaliilor.
– „numeroasele cetăţi, de regulă aşezate pe înălţimi”. Nu de regulă, ci toate erau acolo. Cetăţile de la şes (sau îngropate) apar mult mai târziu şi altundeva. Tot în paragraful acesta se aminteşte de „Munţii Orăştie”. Aş fi înclinat să zic că e o greşeală de redactare, dar dacă nu e?
– Din povestea „vieţii cotidiene”, autorii au ales să discute despre tratarea bolilor şi calendarele de la Sarmizegetusa. Nu mi se par nici una nici alta activităţi cotidiene; ambele sunt de nişă şi, mai mult, sunt ocupaţii elitiste. Poate era binevenit aici un paragraf despre elite, cler, aristocraţi, războinici. Dar noi duşmănim nobilimea şi o ignorăm. Ţăranul e baza, înfrăţit cu meşteşugarul.
– Revine cu obstinaţie povestea identităţii portului dacilor „cu îmbrăcămintea tradiţională românească, folosită la ocazii deosebite şi azi”. Povestea asta e o marotă destul de obosită şi fără suport real. Dacă pantalonii şi cămaşa din Antichitate au asemănări cu cele din Evul mediu sau modernitate, este pentru că cercul din Antichitate are aceeaşi formă cu cel de astăzi. La nivel de detaliu şi cromatică, cele două tipuri vestimentare nu mai au prea multe în comun. Cerinţa ca elevii să compare vestimentaţia de pe o scenă a Columnei cu portul ţărănesc „tradiţional de astăzi” este o eroare din capul locului. Copiii vor fi năuciţi, negăsind asemănările.
– Din lista personajelor importante din istoria Daciei, sunt aduşi în discuţie doar Burebista şi Decebal, primul la nivel minimal. Se înghesuie sub umbra acestor doi regi tot (…) ce putem extrage din istoriografia antică despre regalitate.
– „Burebista a reuşit să creeze o puternică uniune de triburi şi să-i aducă sub autoritatea sa nu doar pe geţi şi pe daci, ci şi pe celţi, pe greci şi alte seminţii din vecinătatea Daciei”. Burebista a creat un regat, după modelele timpului său, mult superior oricărei uniuni de triburi. Nu ştim câţi celţi a adus sub autoritatea sa, ştim sigur doar că i-a alungat din Transilvania. Faza cu grecii e ambiguă, căci deşi şi-a impus autoritatea asupra litoralului pontic, alţi greci n-a avut de unde. În plus, Burebista nu era „o căpetenie getă”, ci era „cel mai mare dintre regii din Tracia”. Pe baza informaţiilor oferite, extrem de firave, nu un copil, dar nici un student nu poate realiza nici un fel de fişă a vreunui personaj. Decât dacă are lecturi suplimentare (care ar fi posibil să figureze pe CD-ul promis la sfârşitul manualului).
– „centru statal”, cu referire la regatul dac din timpul lui Decebal, este din nou o formulă învechită şi de evitat. Mie-mi pare un moldovenism, că acolo se bate şaua cu statalitatea.
– Cerinţa ca elevii să „pună pe hartă” localităţile amintite în lecţie (Sarmizegetusa, Drobeta, Tapae, Adamclisi) este nefolositoare. Tapae este neidentificată în teren, iar conexiunile posibile dintre celelalte trei sunt doar una. Două sunt la nord şi una la est de Dunăre. Ce poate înţelege copilul din asta este greu de zis.

Am extras doar sporadic din câteva pagini din manualul de istorie care mai mult prosteşte decât educă, părerea mea. Cine naiba se ocupă de tânăra generaţie? Să-i spuneţi că-mi trimite cohorte de oameni greşit educaţi în ce priveşte istoria. Am cumva sentimentul că aceşti copii când devin adulţi se fac pesedişti votanţi, caz în care manualul nu e prost făcut, ba dimpotrivă.
E un mod de a începe cunoaşterea istoriei fără preludiu, sec, dur, ca un viol mental. Şi e ştiut că genul ăsta de agresiune lasă urme. Le vedem la fiecare colţ, la fiecare ieşire, la fiecare frustrare naţională, la fiecare dacoman.
Cum am zis, nu ştim pe ce principii metodologice s-a construit lecţia, dar informaţiile sunt din secolul trecut, nici măcar actualizate pe baza tratatului de istorie a românilor editat în 2001. Limbajul este la limita lemnosului, cadrele generale ale civilizaţiei geto-dacice (am presupus că în sintagmă autorii au vrut să cuprindă vreo 6-7 secole de istorie locală) sunt calchiate după reperele medieval-moderne româneşti, uneori discret, din reflex, alteori făţiş, presupunem că din ignoranţă. Trebuie spus că ultimii 20 de ani au produs foarte multă literatură de specialitate pe subiect, cercetarea arheologică, cu toate sincopele ei, a mutat destul de mult limita cunoaşterii Daciei preromane. Poate lipsesc sintezele, dar amintitul tratat de istorie (actualizat între timp) ar fi trebuit să fie o bază suficientă de informare. În plus, sigur nimeni, dar absolut nimeni, nu este specialist pe toate epocile istorice. Să scrii despre Antichitate, trebuie să studiezi Antichitatea şi e la fel pentru Evul Mediu sau alte epoci. Mai mult, chiar dacă te aventurezi pe alte perioade, se cere o documentare la zi. Te miri ce compendii din anii ’60, păstrate ca moaştele pe raftul bibliotecii personale, nu sunt suficiente. Istoria se rescrie într-un ritm tot mai alert şi nu ne referim la ingerinţele politicului, ci tocmai la lipsa acestor imixtiuni. Lipsă de care unii nu se pot lipsi (nu e tautologic, e doar accentuarea unui cerc vicios).

Rezultatele unei astfel de lecţii de istorie umplu spaţiul public de sfertodocţi care caută în fotele vrâncenelor portul dacic, care practică sau caută radiestezia şi energia sanctuarelor dacice. Într-un cuvânt, nu educă şi nici învaţă nimic, ci doar rulează impardonabil nişte boacăne care produc analfabeţi funcţionali. Dacă sunt atâtea erori pe două pagini, ce o fi în restul manualului? Şi care ar fi consecinţa de ansamblu?

Elevii nu citesc istorie.

Elevilor nu le place istoria.

Elevii nu aleg istoria pentru nici un examen.

Elevilor nu le place la muzeu în general.

Elevii nu citesc istorie, fiindcă este plictisitor.

Plictisitor şi obositor este un subiect (obiect/ idee/ temă) pe care nu îl/o înţelegi. Cu asemenea manuale, nu ar trebui să ne mire nici una dintre aserţiunile de mai sus.
Conţinuturile reprezintă un reper foarte important în algoritmul de proiectare a lecţiei. Chiar dacă cele din manualul fizic sunt detaliate în manualul digital, speranţele ca aceasta să fie consultat, măcar parţial, de elevi sunt palide. Manualul fizic este principalul instrument de învăţare al elevului, deci profesorul îşi va orienta predarea preponderent după acest manual. De aceea conţinuturile ştiinţifice vehiculate aici trebuie să fie accesibile vârstei elevilor, dar şi ireproşabile ştiinţific şi redactate cu grija proprietăţii termenilor folosiţi.
Din păcate, conţinuturile de la paginile analizate în prezentul material sunt viciate prin defecţiuni de limbaj la nivel de enunţuri, sintagme, chiar de lexic. Avem astfel formulări grăbite: „Aşchiile rămase au fost folosite ca pumnale sau vârfuri de lance, la vânătoare ori la cules”. Elevul nu va înţelege cum erau folosite asemenea pumnale sau vârfuri de lance „la cules”. Apar frecvent expresii neinteligibile, precum „prădător al naturii”; verbul a prăda este folosit în ciclul primar în texte istorice, referitor la războaie, dar nu la poziţia omului în lanţul trofic; abia în epoca modernă putem spune că omul a devenit „prădător al naturii”, ca act sinucigaş mai degrabă. Alt termen neinteligibil: „Surplusurile datorate folosirii uneltelor au eliberat o parte a comunităţii din lupta dură pentru supravieţuire.” Elevul nu are noţiuni de economie politică, nu ştie ce înseamnă plusprodus, deci nu va înţelege despre ce „surplus” este vorba, nici despre ce „eliberare”.
Inexactitatea conţinutistică include chiar enunţurile promotoare de falsuri: „Societatea ieşea treptat din sfera egalităţii depline între membrii săi şi începea să diferenţieze oamenii în funcţie de avere şi de putere”. Antropologii consideră că „egalitate deplină” în societatea gentilică sau în organizarea tribală nu a existat. Aşa-numita „comună primitivă” se referă cel mult la repartiţia bunurilor (în comun), nu la egalitatea de statut social. Alt fals la „inventarea metalurgiei”: „plugului şi roţii li s-au adăugat armele de tot felul”. Cum adică „li s-au adăugat”? Încă din paleoliticul timpuriu omul a făurit arme, deci mult înaintea plugului şi a roţii. Falsul este amplificat prin includerea enunţului într-un discurs care prezumă că războiul apare doar odată cu metalurgia. Că adică până atunci armele erau folosite numai la vânătoare şi „pentru prima dată în istorie” împotriva semenilor. Marile migraţii ale popoarelor în paleolitic şi neolitic erau întotdeauna însoţite de violenţă armată, căci noile teritorii erau deja ocupate şi trebuiau cucerite. Homo sapiens a exterminat în paleolitic, la finele culturii musteriene, o întreagă rasă umană, pe neanderthalieni, cu ajutorul unei arme noi, arcul cu săgeţi, probabil otrăvite, iar manualul acesta pudibond le spune elevilor că abia odată cu metalurgia, tehnologiile noi îşi arată efectul nociv, adică „războaie şi robie”. Găsim enormitatea asta la pagina 19. Alt fals, la pagina 75: „Noul împărat se gândea nu doar la marile bogăţii ale viitoarei provincii, ci şi la avantajele strategice pe care i le-ar fi adus o frontieră stabilă pe Dunăre şi în vecinătatea Carpaţilor.” Cucerirea Daciei n-a creat Imperiului roman o frontieră stabilă, dimpotrivă. Motive strategice au existat, ce-i drept, dar ele se refereau la eliminarea unui vecin periculos înainte de începerea campaniei militare împotriva parţilor.

Inexactităţile, chiar falsurile din conţinuturile vehiculate coincid din păcate cu greşeli metodologice. Avem astfel:

1. Incongruenţa dintre secvenţa de fixare (Am învăţat că…) şi expozeul de conţinuturi al lecţiilor. Exemple: „ În Preistorie, oamenii s-au adaptat mai uşor la mediu după descoperirea focului şi făurirea de unelte, atât pentru vânătoare şi pescuit, cât şi pentru a prepara hrana.” În textul lecţiei nu se face însă descrierea uneltelor preistorice de „vânătoare şi pescuit”, nu sunt numite/ ilustrate uneltele de „preparare a hranei”, iar fraza despre foc nu se referă la adaptarea la un mediu rece. Prin urmare enunţul din secvenţa de fixare excedează conţinuturile. La fel şi în „Pentru prima dată în istorie, tehnologiile noi îşi arătau efectele contradictorii: bunăstare, dar şi războaie şi robie.” Nu apare în lecţie nimic despre „războaie şi robie”. Ori detaliem conţinuturile, ori reducem fixarea la conţinutul predat.

2. Sarcinile de problematizare şi de eseu nestructurat din secvenţa de integrarea individuală (ce poţi spune despre Neolitic pe baza unei imagini) sau de extindere prin activităţi de proiect (ceramică pictată şi „etichetată”) depăşesc potenţialul de creativitate al unui copil. Metoda investigaţiei („Documentează-te în legătură cu proprietăţile metalelor şi aliajelor menţionate mai sus.”) se aplică la această vârstă pe parcursul unei ore sau a unei succesiuni de ore de curs, deci nu poate fi expediată într-o sarcină de extindere, pentru că elevul nu este familiarizat cu algoritmul metodei, iar efortul de documentare riscă să depăşească timpul şi volumul de muncă acceptabil pentru sarcini în afara lecţiei. Tot astfel, la dezbaterea de grup de la lecţia „Geţii şi dacii” elevul este bombardat cu întrebări dificile chiar pentru un adult documentat: „Cum explici atitudinea lui Decebal faţă de romani? De ce i-a provocat? De ce n-a respectat pacea?” Cum poate înţelege un elev mentalitatea unui om care conducea un stat format în jurul unei elite militare? Asta după ce a fost anesteziat cu afirmaţia că dacii erau un popor de „agricultori, păstori şi meşteşugari”, fără nicio referire la componenta militară din societatea dacică. Vor înţelege eventual că romanii, popor paşnic, au atacat Dacia doar pentru că au fost provocaţi, că vina înfrângerii Daciei i-a aparţinut exclusiv regelui, că fără atitudinea lui belicoasă imperiul roman ar fi trăit în bună pace cu regatul dac.

3. La autoevaluarea de la unitatea Preistorie, itemul C, cu transformările palmei şi ale labei piciorului, este abuziv, pentru că singurul material empiric oferit în manualul fizic este o planşă cu evoluţia craniului de la hominide la om, iar în lipsa unui asemenea material ilustrativ explicat, evident că elevii nu vor putea arăta „ce anume au putut face primii oameni, în plus faţă de maimuţe, beneficiind de aceste modificări.”

Observaţie generală. Măcar în manualele de istorie ar trebuie detaliate progresiv în cei patru ani de gimnaziu, în lecţia introductivă, sursele şi destinul actualului imn naţional, reprodus aici cu cele patru strofe cântate la pagina 3. La această disciplină, iar nu la Limba română, ar trebuie discutate referinţele istorice din textul integral, aici trebuie spus că poezia lui Andrei Mureşanu se numeşte „Un răsunet” pentru că este la modul cel mai concret răsunetul, ecoul, celor spuse (cuvântări, scandări, lozinci) la adunarea de la Blaj din 15 mai 1848 la care poetul a participat ca membru al delegaţiei Braşovului; că a apărut în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură“ alături de Proclamaţia de la Islaz, că imnul (pe un cântec religios deja în circulaţie printre românii din Ardeal şi armonizat de Anton Pann) a fost iniţial adoptat ca marş revoluţionar şi cântec mobilizator în timpul luptelor, de către moţii lui Avram Iancu, conform mărturiei lui Bălcescu; că a fost intonat în toate momentele mobilizatoare ale istoriei românilor: războiul de independenţă, primul şi al doilea război mondial, revoluţia din decembrie 1989.

Analiza extinsă AICI