Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica (2)
   Echipa ENDA (4)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (3)
   Rapoarte de activitate (2)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (8)
   Poveștile Legio Dacica (15)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (24)
   Economia (12)
   Arta (6)
SOCIAL
   Regii (15)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (79)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (7)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (31)
   Seniorii războiului (7)
   Arhitectura militară (4)
   Cetăţile (17)
   Războaiele dacilor (17)
   Civis Romanus (7)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (56)
   Recenzii (11)
   Repertorii arheologice (3)
   Surse contemporane (3)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (4)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Dacia 3D (7)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (12)
   Legende şi povestiri (3)
   English papers (53)
ZIARUL PERSONAL
   Borangic Cătălin (33)
   Marcu Marius (5)
   Velico Dacus (57)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (30)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (384)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

NOI ARTICOLE DE PE FRONTUL ANTIDACOMAN

Velico Dacus, vineri, 27 februarie 2015


» Articole externe «


Aş vrea să semnalez două articole de pe „frontul antidacoman”.
Unul mai vechi: „Fenomenul dacoman - promotori şi aderenţi” de Cătălin Borangic, din care îmi permit să citez mai jos paragraful de introducere.

Introducere

Sfârşitul secolului trecut a fost martorul revigorării unui curent cultural şi ideologic cunoscut sub mai multe denumiri: tracomanie, ori, în ultima vreme, dacomanie (denumiri date de către cei care nu fac parte din el), sau dacologie (noţiune lansată de către promotori şi simpatizanţi). Apariţia mai multor denumiri se datorează fie faptului că nu există un termen adecvat şi precis pentru a desemna curentul, fie tributului pe care a trebuit să îl plătească epocii în care a făcut vâlvă.
Dacă dacologia, tracomania şi dacomania nu necesită nici un fel de explicaţii etimologice, despre protocronism1 trebuie spus că este un curent cultural apărut în România sub această denumire la mijlocul anilor ‘70 ai secolului trecut; idee deloc nouă, reluând o tradiţie de afirmare a unui anume tip de naţionalism, un asemenea curent este uşor de identificat în culturile ce-şi caută şi îşi reclamă dreptul la o anume identitate. O caracteristică importantă a sa este că, departe de a fi singular, el se înscrie perfect într-un cadru cultural de largă circulaţie, putându-se identifica la nivel mondial o varietate de teze istorice, majoritatea motivate evident ideologic. În România, mai ales în interiorul comunităţii ştiinţifice, acestui curent i s-au atribuit origini şi conotaţii politice, care l-au împins în zona pseudo-ştiinţelor, motiv pentru care şi-a adjudecat relativ repede o opoziţie considerabilă, care nu a reuşit însă să contracareze organizat teoriile şi ipotezele formulate. La acest statu quo a contribuit şi faptul că nici una din părţile implicate nu a reuşit să se coaguleze suficient pentru a da consistenţă propriei versiuni.
În trecut, protocronismul şi, mai nou, dacomania, au fost mai degrabă stări de spirit decât atitudini clar agregate, iar promotorii acestor idei nu au constituit o grupare culturală sau politică, iar atunci când s-a încercat acest lucru, rezultatul a fost efemer. În consecinţă, nu a existat o preocupare deosebită legată de colectarea documentelor proprii sau de crearea unui cerc ori a unor instituţii de cercetare organizate, care să propună dezbaterii publice propriul depozit doctrinar sau documentar. În absenţa acestuia, „baza documentară” a curentului o constituie o serie de versiuni prefabricate sau de istorie apocrifă interesată şi, am putea spune interesantă, care a sfârşit prin a se impune provizoriu, ajutată fiind, mai ales în ultimele decenii, atât de participarea structurilor politice, de aderenţa unui segment important de populaţie, cât şi de multiplele modalităţi de difuzare.
Înlocuirea studiului istoriografic cu monopolul politic de opinie a favorizat o noua relansare a acestui curent ideologic, îndeosebi în a doua jumătate a secolului XX. Faptul ca a fost cel mai adesea tratat de pe poziţii uneori destul de conservatoare, oarecum în ton cu nivelul scăzut al dezbaterii publice din România, l-a făcut suficient de controversat încât să atragă atenţia.


Unul mai nou: „Fenomenul dacoman v2.0” de Marius Marcu, în care Velico Dacus este implicat până în gât ca urmare a noii colaborări dintre Enciclopedia Dacica şi Velico Dacus. Colaborare din punct de vedere al combaterii fenomenului dacoman şi care presupune în primul rând schimb de linkuri şi ocazional de informaţii. Citez câteva pasaje relevante şi din acest articol:

Introducere

Ştiinţa academică deţine un deosebit instrumentar doctrinar, absolut necesar pentru obţinerea metodică a unor rezultate corecte şi verificabile la problemele studiate. Acest instrumentar, din multe motive obiective (nivel de educaţie specifică, acces la informaţie etc.) este, adesea, relativ greoi pentru publicul neavizat. Din această cauză, înţelegerea şi însuşirea unor concepte corecte este deosebit de dificilă, dacă ele nu sunt împachetate într-un mod concis şi descrise prin intermediul unui limbaj accesibil. Dar publicul larg prezintă o curiozitate deosebită pentru anumite ramuri ştiinţifice şi de multe ori chiar doreşte să se implice în activităţi creative din domeniile care îi suscită interesul. Pasiunea specifică amatorilor nu stimulează doar curiozitatea şi dorinţa de a acumula cunoştinţe, de a face ceva, în general, ci reprezintă o imensă sursă de energie, pe care mediul academic, indiferent de ramură ştiinţifică ar putea să le diriguiască cu ajutorul doctrinei specifice, în folosul comunităţilor. Această interacţiune cu două sensuri are specificul ei, cunoscut sub termenul tehnic de ştiinţă de popularizare. Acest tip de activitate este cunoscut în alte părţi ale lumii, sub denumirea mai scurtă, mai intuitivă şi poate mai potrivită de ştiinţă populară. Dacă este privită pe direcţia profesionişti-amatori, poate fi denumită ştiinţă populară consumată, iar în sens invers, ştiinţă populară produsă. Momentan aceste denumiri, propuse în cadrul articolului de faţă şi întâlnite arar, nu prezintă un set de reguli general acceptate, decât în activităţi foarte specifice şi în general putem vorbi doar de reguli foarte generale de bună practică. Chiar şi în aceste condiţii, o ştiinţă populară consumată, de calitate, poate oferi publicului activităţi educativ-recreative, extrem de antrenante. Multe organizaţii, din diverse ramuri ştiinţifice academice (precum astronomia, fizica, zoologia etc.) reuşesc să se apropie foarte bine de public şi chiar să îl implice pe acesta în demersurile sale, uneori cu rezultate deosebite1.
Libertatea de expresie, domeniu extrem de discutat în această perioadă2, este un drept fundamental al omului. Libertatea de expresie nu este îngrădită, dar este supusă unor convenţii, legi, regulamente şi reguli3, toate cu singurul scop de a preveni abuzurile şi a stabili măsuri punitive, în cazul în care cineva lezează sănătatea morală şi fizică a semenilor prin abuzarea de acest drept. Libertatea de exprimare, ca orice alt drept, presupune, de asemenea, obligaţii şi responsabilităţi. Una dintre responsabilităţi, mai mult la nivel moral decât juridic, este desigur diseminarea de informaţii veridice. Persoanele care apelează la false informaţii o fac din cauze patologice sau frauduloase şi mai rar dintr-un patriotism naiv. Cei care nu au capacitatea de a înţelege un fenomen (din cauze ce ţin de educaţia lacunară sau de capacitatea scăzută de analiză) se încadrează la motive patologice. Cei care alterează cu bună ştiinţă o informaţie pentru a obţine beneficii materiale din acest demers, se încadrează în cea de-a doua categorie, cea a motivelor frauduloase.
Această diseminare de informaţii false, afectează grav publicul neliterat care cel mai probabil este sincer interesat de conţinut, o mare parte din acesta, neavând exerciţiul filtrării informaţiei. Cel puţin una dintre cele două categorii de emitenţi de informaţie istorică, obţine venituri pe seama celor care au nevoie de produsele cu caracter de istorie popularizată. Deşi regulile morale ar obliga formatorii de opinie să-şi verifice discursul, realitatea ne demonstrează, fără loc de tăgadă, că informaţia falsă este diseminată masiv, mai ales în condiţiile în care, a publica un material pe internet şi a-l găsi în motoarele de căutare, în ziua de astăzi este o opţiune aflată la îndemâna oricui. Atunci, în condiţiile în care îngrădirea libertăţii de exprimare nu poate fi o opţiune în controlul acestui fenomen, responsabilitatea cade majoritar în braţele profesioniştilor.
În acest context, se găseşte şi fenomenul protocronist prin care, un anumit segment de populaţie difuzează şi consumă informaţii vădit false, referitoare la Antichitatea clasică a României, şi care, a primit în timp, denumirea de dacomanie.
Dacomania a evoluat ca orice alt fenomen şi a făcut pasul în noua eră a internetului. În articolul de faţă dorim să discutăm cauzalitatea, metoda, publicul şi impactul noului fenomen dacoman: fenomenul dacoman v2.0.



BIBLIOGRAFIE:


Sursa: http://velicodacus.blogspot.com/2015/02/noi-articole-de-pe-frontul-antidacoman.html, 2019