Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (2)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (7)
   Poveștile Legio Dacica (14)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (21)
   Economia (10)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (14)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (75)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (26)
   Seniorii războiului (5)
   Arhitectura militară (5)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (16)
   Civis Romanus (6)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (43)
   Recenzii (5)
   Repertorii arheologice (3)
   Surse contemporane (2)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Ziarul personal (5)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (49)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (28)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (361)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

CAPILLATI

Aşa s-ar putea explica aparentul paradox care nu poate scăpa atenţiei oricărui cercetător familiarizat cât de cât cu tradiţiile războinice ale societăţilor antice. Din textele pe care le-am citat, şi mai ales din relatarea rezumată de Petrus Patriciu şi Xiphilinos după Dio Cassius, rezultă cu destulă evidenţă faptul că, în momentul războaielor dacice, kometai, dacii pletoşi, reprezentau o categorie socială inferioara în raport cu pilophorii. Dar absolutizarea acestei inferiorităţi şi identificarea categoriei de kometai -aşa cum se obişnuieşte, de la Tocilescu la Daicoviciu şi chiar mai aproape de noi- cu „clasa exploatată”, ţărani, meşteşugari etc., depăşeş-te cu mult indicaţiile pe care ni le oferă izvoarele.
În întreaga tradiţie de origine indo-europeană, războinicii pletoşi reprezentau elita profesionistă a războinicilor, şi Iordanes citeşte exact în acest spirit textul despre capillati ai geţilor, pe care îi asemuieşte războinicilor nobili germanici, cu pletele cărora era cât se poate de familiar. De la buclele blonde ale lui Menelaos şi aheii kare komoontes, cu capul împodobit de plete, din Iliada la nucleul aşa-numiţilor hippeis, cei 300 de oşteni spartani care moşteneau prestigiul social şi imaginarul războiului prehoplitic, pletele apar invariabil fiind semnul distinctiv al elitei războinice, şi Herodot îi evocă pe oştenii lui Leonidas pieptănându-şi părul, nepăsători de primejdii şi moarte, înaintea înfruntării letale de la Termopile. Pentru Xenofon, pletele îi fac pe spartani mai măreţi, mai nobili, mai înspăimântători, iar Plutarh scrie că Licurg instituise portul pletelor pentru ca cei frumoşi să pară şi mai frumoşi, iar cei urâţi să fie mai înspăimântători. Gallii Comati, războinicii Irlandei legendare, sau acei bersekir care irump intermitent în tradiţia neamurilor germanice, invincibili şi nepăsători de moarte, toţi au drept semn distinctiv pletele care flutură în vânt şi sporesc teroarea adversarilor.



Opinia mea este aşadar foarte diferită de cea devenită clasică în literatura românească de specialitate: într-o societate în care, cum am văzut, tradiţia morţii pe câmpul de luptă ca rit iniţiatic de nemurire atestă -împreună cu existenţa unor panoplii de parada şi a unor inventare funerare fastuoase- un imaginar complex al funcţiei războinice, e de neconceput ca sensul simbolic originar al pletelor să fi fost răsturnat, transformând pletele dintr-un element de distincţie socială şi de superioritate într-un stigmat al inferiorităţii. În contrast cu pilophorii, aristocraţia legată prioritar de funcţia de suveranitate sacră […], kometai, pletoşii, nu au de ce să nu reprezinte iniţial categoria nobilă a războinicilor, specialiştii celei de-a doua funcţii indo-europene.
În vremea lui Burebista, o restructurare importantă a raporturilor de putere în societatea getică se va fi tradus prin constituirea unei armate a regelui, formată nu prin simpla juxtapunere a cetelor nobiliare de oşteni, acum subordonate autorităţii regale, ci prin modificarea statutului tradiţional al războinicilor, într-o armată amplificată semnificativ prin integrarea proprietarilor rurali -poate numiţi cu un termen tradus în greceşte prin oktapodes, adică având un sens corespunzător celui hoplitic- în rândul oştenilor. În acest context, statutul subordonat al războinicilor pletoşi faţă de autoritatea grupului privilegiat de pilophoroi din jurul lui Burebista şi al marelui sacerdot Deceneu putea fi formalizat în asemenea mod încât, un veac mai târziu, când campaniile lui Domiţian şi Traian aduc în orizontul cunoaşterii erudite, greceşti şi romane, informaţii noi referitoare la structurile de adâncime ale societăţii dacice, raportul ierarhic dintre pilophoroi şi kometai să fie cel pe care îl transmit posterităţii Dion şi Dio Cassius. Războinicii pletoşi pot foarte bine să nu fie egalii purtătorilor de cuşme, dintre care, ne spune Dion, se alegeau regii şi preoţii geţi. Nu cred că de aici ar trebui să deducem că pletoşii erau o clasă exploatată sau marginală.



Reprezentările de pe Columnă concordă cu această ierarhie, cu observaţia că, oricât ar părea de realiste reliefurile, ele se supun, de fapt, unui cod complex de stilizare şi alterare propagandistică a mesajului, care interzice acceptarea imaginilor ca atare, impunând o descifrare mult mai elaborată decât cea cu care suntem obişnuiţi în condiţiile în care filmul Columnei e utilizat aproape exclusiv ca simplă ilustraţie a campaniilor lui Traian. Nu este aici locul unei asemenea descifrări, dar, tot aşa cum sursele literate referitoare la geţi presupun operaţii complexe de decodare de tipul celei întreprinse în prezenta cercetare, şi sursele iconografice trebuie decriptate în propriul lor univers de discurs nonverbal înainte de a fi folosite pentru soluţionarea unor probleme complexe şi delicate, cum sunt întotdeauna cele privitoare la structurile şi ierarhiile sociale.
Întorcându-mă la textele istorice, mă grăbesc să adaug că, oricât de nepăsător ar fi vrut să se arate Decebal faţă de Roma, o ambasadă compusă din meşteşugari şi ţărani este absolut de neconceput. Nu există, în întreaga istorie a lumii antice, un singur precedent în care un rege să propună o ambasadă oficială de acest tip unui adversar - şi Decebal, care îşi trimisese propriul frate să negocieze cu Domitian, nu ar fi putut nici măcar imagina o solie a cărei marginalitate socială ar fi pus în inferioritate propria lui autoritate regală. Kometai din textul lui Dio Cassius nu pot fi, aşadar, în nici un caz nişte simpli oameni de rând. Pot fi, în schimb, războinici -poate chiar comandanţi- din armata regală a lui Decebal, înlocuiţi apoi cu pilophoroi, purtători nu numai ai unei autorităţi politice sau militare, ci şi ai unei aure de autoritate sacră.



Dispunem în realitate de două serii de termeni, consemnaţi în vremea războaielor dacice şi desemnând diferite categorii sociale la geţi/daci. O primă serie e reprezentată de numele de origine tracă tarabostes, cu desinenţa de plural elenizată, tarabosteseis, ce ar putea reprezenta numele nobililor geţi purtători de cuşma - nume tradus cu pilophoroi în greceşte şi pilleati în latineşte. Antonimul acestei categorii este, în textul lui Lucian din Samosata, adjectivul demotikos, desemnând o persoană din afara aristocraţiei, din popor, adică dintre oamenii de rând, şi, mai precis încă, pe proprietarii rurali independenţi ai unor gospodării înlesnite, dacă nu bogate, aşa-numiţii cei cu opt picioare. O a doua serie e reprezentată de opoziţia dintre pilophoroi şi kometai-capillati, care ar desemna o categorie mai puţin preţuită (eutelesteroi, din textul lui Petrus Patricius, înseamnă mai ieftini, mai puţin preţioşi). În opinia mea, nu există însă vreun temei pentru a postula o simplă identitate intre demotikoi din textul lui Lucian şi kometai menţionaţi de Dio Cassius.
E mai probabil ca, pe urmele lui Criton şi sub influenţa imaginilor puse în circulaţie de iconografia războaielor dacice, cei mai mulţi autori să fi reţinut, ca Lucian, doar amănuntul că, la dacii de curând cuceriţi, categoria socială superioară se deosebea prin portul unei bonete, de unde numele de pilophoroi, prin care aceşti nobili se disting de orice alt get sau dac. Sursa lui Dio Cassius -poate Criton, a cărui curiozitate pentru instituţiile sociale specifice ale dacilor este vădită chiar şi din minusculele fragmente păstrate de lexicografi- înfăţişează însă un tablou mai complex, în care intervine şi o a doua categorie, cea a pletoşilor. În fine, Geticele lui Dion din Prusa dezvoltă şi mai mult tema, introducând un episod de restructurare a celor două „ordine”, sacerdotal şi războinic.
E posibil ca acest episod să fi fost atribuit încă de către Geticele marelui orator unei iniţiative a lui Deceneu. Însă, chiar şi în acest caz, Cassiodor nu traduce pur şi simplu în latineşte acest pasaj, ci îl rescrie, pentru a-l insera în propria apologie a consilierului regal. De aici provine probabil faptul că, spre deosebire de amănuntele reţinute de la Dion despre pilleati, categoria de kometai-capillati e expediată cu o definiţie mai degrabă vagă - reliquia gens, restul neamului (geţilor). La rându-i, Iordanes excerptează pasajul din Istoriile gotice ale lui Cassiodor şi îi adaugă fraza finală, într-o ultimă lectură menită să releve similitudinea dintre geţii cei pletoşi şi războinicii capillati ai goţilor. E de presupus, tocmai de aceea, că Iordanes nu găsise în textul utilizat de el, elemente care să contrazică flagrant această comparaţie - care să atribuie, adică geţilor capillati, o inferioritate socială marcantă.
Pe de altă parte, se cuvine să facem observaţia că, măcar în viziunea pe care i-o putem atribui lui Dion pornind de la textul Geticelor lui Iordanes, purtătorii de cuşme, spre deosebire de basileii din Iliada, au o vocaţie prioritar sacerdotală. Citatul explicit din opera retorului din Prusa spune, cum am văzut, că dintre ei se alegeau regii şi preoţii, dar pasajul în care e vorba de reformarea acestui ordin social superior de către Deceneu se referă exclusiv la rituri, sacrificii şi sanctuare. Nu cred însă că această vocaţie indică o aristocraţie de funcţie, pe care ne-o sugerează doar câteva elemente documentare destul de disparate. Textul lui Criton despre supraveghetorii păşunilor şi cei ai citadelelor poate evoca o situaţie specifică epocii războaielor dacice, iar cele două mărci descoperite pe vase de mari proporţii, cel de la Ocniţa şi cel de la Sarmizegetusa, nu sunt concludente decât dacă interpretăm ambele inscripţii în acelaşi sens. Într-adevăr, doar dacă am accepta nu numai că ştampila Decebalus per Scorilo atestă numele şi filiaţia regelui Decebal, ci şi că textul Basile[us] Tiamarkos epoei înseamnă că regele Thiamarkos este producătorul vasului de la Buridava am dispune de atestarea clară a unor ateliere regale funcţionând ca institute a unei regalităţi producătoare şi redistribuitoare de bunuri din secolul I a.Chr. şi până în vremea lui Decebal. Or, inscripţia lacunară de la Ocniţa, în limba greacă, sugerează o formulă dedicatorie extrem de frecventă, chiar banală, în inscripţiile greceşti, de tipul basileus (nume) [anetheke], Tiamarkos epoie(se), adică Regele... a dedicat (vasul) făcut de meşterul Tiamarkos. Textul de la Sarmizegetusa poate fi citit în latineşte în acelaşi mod -Decebalus a făcut (acest vas) pentru Scorilus-, ceea ce nu are cum fi exclus, de vreme ce ştim că, în onomastica traco-moesiană, nici unul dintre cele două nume, Decebalus şi Scorilo, nu sunt nume specific regale, fiind atestate pentru persoane de cele mai diferite condiţii sociale. Sau putem accepta ipoteza lui Daicoviciu, şi abia atunci am putea presupune existenţa unui (unor) ateliere regale, din nou însă doar pentru epoca lui Decebal. În acest context, reconstituirea unui întreg sistem social care, măcar din vremea lui Burebista şi până la cucerirea romană, s-ar fi bazat pe un sistem de tip palatial, cu un rege-stăpân al teritoriilor şi al oamenilor, cu o aristocraţie de funcţie şi o mare masă de producători dependenţi -aşa cum pare a presupune cel mai recent text de sinteză pe această temă, cel datorat lui Ioan Glodariu în Tratatul de istorie a românilor- este cel puţin riscantă.



Mai mult, aşa cum am mai avut prilejul s-o scriu, această viziune nu ţine seama de implicaţia surselor referitoare la armata regelui Burebista, ce sugerează mai degrabă o societate în care o categorie importantă de proprietari liberi ai pământurilor -poate acei oktapodes ai lui Lucian- obţine privilegiul de a purta arme şi de a participa la război în număr foarte mare. Faptul că vocabularul proprietăţii funciare libere provine în limba română într-o măsură semnificativă din substratul daco-moesian este de asemenea, în opinia mea, semnificativ pentru existenţa unei categorii importante (şi persistente) de proprietari liberi, ceea ce contrazice din nou încercările de interpretare a structurilor sociale „geto-dacice” în cadrul unui ipotetic mod de producţie „asiatic” - concept foarte des invocat în dezbaterea istorică acum mai bine de patru decenii, dar greu de acceptat în stadiul actual al cercetării.
În fine, „dezarmarea” aristocraţiei purtătorilor de cuşmă nu trebuie să fie nici ea absolutizată, dacă n-ar fi decât pentru faptul că, în sursele iconografice, pilophoroi apar cu precădere în ipostaza lor războinică, pentru a nu mai adăuga că regii geţi, cel puţin de la Dromichaites la Burebista şi Decebal -acesta din urmă reprezentat sistematic cu pilos pe cap-, sunt invariabil evocaţi ca regi războinici prin excelenţă. Cred însă că accentuarea vocaţiei sacerdotale a pilophorilor, cel puţin la Dion din Prusa, este pe nedrept neglijată de analizele contemporane, obsedate de definiţii socio-economice ale structurilor şi categoriilor sociale, şi că ea reprezintă un indiciu important al tipului de structură socială ce poate fi întrezărită îndărătul acestor fragmentare tradiţii literare privitoare la geţi.
Relaţia privilegiată cu sacrul a acestei categorii superioare a purtătorilor de cuşma ar putea fi înţeleasă în sensul în care patricienii Romei arhaice se distingeau faţă de toate celelalte grupuri sociale prin capacitatea lor unică de a lua auspiciile. Chiar dacă această funcţie rituală nu-i exclude, ci dimpotrivă, din sfera războiului şi a puterii politice, superioritatea statutului patricienilor se întemeiază pe monopolul religios şi transmisibil exclusiv ereditar al auspiciilor, ce condiţionează monopolul politic şi de comandă militară pe care îl exercită la origine sau pe care îl pretind până târziu în secolul al IV-lea. La fel, unele familii nobile ale cetăţenilor Greciei arhaice îşi întemeiau privilegiul originar pe accesul exclusiv la anumite culte şi rituri, cum se întâmplă în cazul celor două familii atice de Eumolpidai şi Kerukes sau în cel al regilor Spartei.


BIBLIOGRAFIE:


Sursa:
Zoe Petre, Practica nemuririi. O lecturǎ criticǎ a izvoarelor greceşti referitoare la geţi, Iaşi, 2004.

Bibliografie suplimentară:
Ion Horaţiu Crişan, Burebista şi epoca sa, Editura Ştiinţificǎ şi Enciclopedicǎ, Bucureşti, 1977;
Zoe Petre, Armata lui Burebista, în 2050 de ani de la fǎurirea de cǎtre Burebista a primului stat independent şi centralizat al geto-dacilor, Emil Condurachi, Dumitru Berciu, Constantin Preda (coord.), Universitatea din Bucureşti, Bucureşti, 1980, p.47-57;
Cǎtǎlin Borangic, Falx dacica. II. Tentativǎ de reconstituire, în Nemvs, anii II-III, (2007-2008), nr.3-6, p.44-62.

Vezi şi:
http://www.terradacica.ro
http://www.descopera.ro