Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (2)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (7)
   Poveștile Legio Dacica (14)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (21)
   Economia (10)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (14)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (75)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (23)
   Seniorii războiului (5)
   Arhitectura militară (5)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (6)
   Civis Romanus (6)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (41)
   Recenzii (5)
   Repertorii arheologice (3)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Ziarul personal (5)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (49)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (28)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (360)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

GERMANICII - BASTARNII

gr. Bastarnoi; lat. Bastarnae

Populaţie germanică ajunsă în Dacia odată cu invazia celtică (aprox. 200 a.Chr.), originară din nordul Carpaţilor de la vest de Vistula (Strabo, Geografia, VII, 3, 17). Începând din sec. III a.Chr. au migrat spre estul şi sud-estul Europei, aşezându-se în spatiul de la est de Carpaţi de unde au făcut dese incursiuni în sudul Dunării.
Bastarnii erau împărţiţi în mai multe triburi: Atmonii, Sidonii şi Peucinii (numiţi aşa după insula Peuce de pe Istru (Cf. Strabo, Geogr., VII, 3, 15). Cu vremea numele peucinilor a devenit etnonim pentru întregul neam bastarnic: Peucini, quos quidam Bastarnas vocant (Pliniu cel Batrân, Istoria naturală, V, 14, 100; Tacit, Germania, I, 46). Uneori, din pricina necunoaşterii germanilor, sunt confundaţi cu celţii scordisci (Titus Livius, De la întemeierea Romei, XL, 57, 7; Plutarh, Vieţile paralele; Aemilius Paulus, 9). Prima ciocnire între daci şi bastarni este redată de Iustinus:
[…şi dacii sunt o mlădiţă a geţilor. Deoarece pe când era rege Oroles, au luptat rău împotriva bastarnilor, au fost constrânşi , din porunca regelui, să-şi pună capetele în locul picioarelor când dormeau, ca pedeapsă pentru lenea lor, şi să îndeplinească pentru soţiile lor acele servicii pe care, mai înainte, ele lor li se săvârşeau. Şi nu au fost schimbate aceastea mai înainte ca ruşinea căpătată în război să nu fie ştearsă prin curaj...] (Trogus Pompeius, Istoriile lui Filip, XXXII, 3, 16).



Bastarnii au intrat în conflict cu macedonenii (182 a.Chr.) şi cu romanii (din 168 a.Chr.), fiind în cele din urmă înfrânţi (29 a.Chr.) de M. Licinius Crassus. Incursiunile au fost continuate în Thracia în timpul lui Tiberiu şi Nero. Mai târziu, în (282 p.Chr.) împăratul Probus i-a strămutat în dreapta Dunării, dată după care aceştia n-au mai fost direct menţionaţi în izvoarele istorice. Neam războinic, bastarnii au fost deseori în conflict cu dacii fiind respinşi sub regele dac Oroles (cca. 200 a.Chr.). Burebista i-a supus probabil către sfârşitul domniei lui (Iordanes, Getica, II, 67). Arheologic, bastarnii au fost identificaţi prin intermediul culturii Poieneşti-Lukasevka create de ei şi a cărei arie de răspândire cuprindea bazinul superior al Siretului, podişul central al Moldovei şi spaţiul dintre Prut şi Nistrul mijlociu. Ceramica indică relaţii cu culturile Przeworsk de pe Vistula şi Oder iar unele obiecte de podoabă şi de port (fibule pomeraniene, coliere-coroană, paftale) vădesc legături cu zona din nordul Germaniei şi Danemarca. Momentul pătrunderii bastarnilor pe teritoriul Daciei este marcat de părăsirea marilor cetăţi de pamânt (Stînceşti, Cotnari) de către populaţia autohtonă (sfârşitul sec. III a.Chr.).
După această dată în aşezările bastarne din Moldova se întâlnesc şi elemente proprii culturii dacice, vădind convieţuirea celor două neamuri. Teritoriul socotit ca fiind locuit de bastarni se caracterizează, prin resturi arheologice care arată un regres din punct de vedere cultural în comparaţie cu cultura geto-dacică în general.

Populaţii dispărute – Bastarnii

Dintre populaţiile străine, care au făcut cândva popas pe pământurile noastre, aceea menţionată de izvoarele antice sub numele generic al bastarnilor rămâne poate cea mai puţin cunoscută şi, într-un anumit sens, mai misterioasă. Originea, numele, istoria politică şi moştenirea acesteia reprezintă tot atâtea semne de întrebare, cărora cercetările istorice, arheologice, paleoantropologice şi lingvistice încearcă să le răspundă.
Un rol de prim ordin l-a căpătat, în acest context, cercetarea arheologică. Exemplul bastarnilor nu este nicidecum singurul, ci doar unul dintre cele mai convingătoare în privinţa plusului hotărâtor de informaţie pe care arheologia îl poate aduce în balanţa judecăţii istorice. În acest caz, datele arheologice dau tabloului istoric, reconstituit pe baza izvoarelor scrise, contururi şi detalii noi, pe care anterior nici măcar nu le puteam bănui.

Celţi sau germani?

Sărăcia şi impreciziunea informaţiilor antice privind în general lumea „barbară”, sunt mai pregnante şi, totodată, mai uşor de explicat atunci când este vorba despre bastarni. Dacă seminţiile trace, ilire sau iraniene erau deja cunoscute grecilor datorită vecinătăţii iniţiale sau contactelor rezultate de pe urma „marii colonizări”, dacă îndepărtaţii celţi -şi ei cunoscuţi lui Herodot,- pătrunseseră violent până în inima Eladei, lăsând urme adânci în conştiinţa antichităţii, apariţia bastarnilor reprezenta o realitate nouă, surprinzătoare.



Prima menţiune a acestora datează de pe la anul 200 a.Chr. când geograful Demetrios din Callatis, descriind ţinuturile de la nord de gurile Dunarii, îi află aici „veniţi din alte părţi”. Sosirea lor în regiunile amintite a putut însă avea loc cu câteva decenii mai înainte. În acest sens a fost interpretată cunoscuta inscripţie-decret, pusă pe la anul 230 a.Chr. de cetăţenii Olbiei în cinstea binefăcătorului lor Protogenes, din care rezultă că oraşul de pe limanul Bugului s-a aflat atunci în mare primejdie în faţa alianţei dintre «galaţi» şi «sciri». Cei mai mulţi dintre cercetători cred că aceasta ar fi cea mai veche atestare a bastarnilor şi, totodată, prima din şirul de confuzii făcute în antichitate între aceasta populaţie germanică şi celţi.
Într-adevăr, ulterior, povestind despre rezistenţa ultimilor regi macedoneni în faţa expansiunii romane (182-168 a.Chr.), doi dintre cei mai de seamă istorici ai lumii vechi -Titus Livius (59 a.Chr. – 16 p.Chr.) şi Plutarh (46-120 p.Chr.)- îi considerau pe bastarnii chemaţi în ajutor împotriva romanilor drept galaţi (celţi). Confuzia ar putea să pară surprinzătoare, mai ales dacă ţinem seama de faptul că primul istoric ce relatează evenimentele amintite, Polybios (cca 200-118 a.Chr.), făcea o distincţie neta între galaţi şi bastarni, şi că, ceva mai târziu, bunii cunoscători ai ţinuturilor europene de dincolo de limitele imperiului care au fost Strabon, Tacitus şi Plinius cel Batrân -chiar dacă nu erau în măsură să ne informeze, mai precis şi mai detaliat, asupra ţinuturilor de origine şi a împrejurărilor care au provocat mişcarea bastarnilor- îi considerau ca făcând parte din marea familie a populaţiilor germanice. Vom înţelege totuşi natura acestei confuzii, şi în general incertitudinile primelor izvoare în ce priveşte apartenenţa etnică a bastarnilor, amintind aici că noţiunea etnografică de „germani” s-a constituit mult mai târziu, intrând definitiv în circulaţie abia în vremea lui Caesar.
Incertitudinile anticilor s-au reflectat, aşa cum era şi de aşteptat, în chip direct în cercetarea modernă, permiţând ca, uneori, pe acelaşi temei documentar să se poată emite şi argumenta, cu o îndreptăţire oarecum egală, opinii şi teorii absolut opuse. Astfel, din punct de vedere etnic, bastarnii au fost consideraţi ca un neam germanic, celtic, tracic chiar, sau ca un amestec hibrid celto-germanic (V.Pârvan). Părerile privind patria originară a bastanilor, data şi cauzele migrării lor, delimitarea teritoriilor nou ocupate, rolul pe care l-au jucat în aceste ţinuturi şi raporturile lor cu populaţia autohtonă geto-dacă şi lumea clasică sunt, de asemenea, foarte diferite.
Cercetările privind problema acestei populaţii atît de controversate şi a cărei existenţă apare şi azi oarecum misterioasă, au început la noi odată cu săpăturile arheologice efectuate în 1949 la Poieneşti (jud. Vaslui). Aici au fost descoperite urmele mai multor aşezări şi necropole, datând din diferite perioade istorice. Cele peste 50 morminte de incineraţie -caracterizate prin depunerea oaselor calcinate şi a inventarului funerar în urne de lut, lucrate de mînă, având suprafaţa lustruită- care alcătuiesc necropola mai veche, datează din perioada în care izvoarele antice înregistrează prezenţa şi faptele bastarnilor în spaţiul geografic mai larg de la răsărit de Carpaţi.
Constatând caracterul net deosebit al antichităţilor de la Poieneşti faţă de civilizaţia dacică şi aflând veritabilele lor analogii pe teritoriul Germaniei şi al Poloniei de azi, conducătorul lucrărilor arheologice, profesorul Radu Vulpe a identificat cultura materială a bastanilor veniţi pe teritoriul ţării noastre ca fiind de caracter germanic. Descoperirilor de la Poieneşti, le-a urmat, în cercetarea arheologică, o perioadă mai calmă, de acumulare, ale cărei principale rezultate le constituie, pe de o parte, adâncirea cunoaşterii conţinutului culturii bastarne, în special pe baza săpăturilor din aşezări, şi, pe de altă parte, delimitarea ariei de râspândire a acestei culturi.
Stabilirea spaţiului ocupat de bastarni pe baza urmelor lor materiale (care spre sud nu depăşesc linia Piatra Neamţ - Crasna), dezminte informaţiile surselor antice, după care unii dintre aceştia ar fi locuit în Delta Dunării (insula Peuce), luând de aici şi numele de peucini (Strabon). Este, evident, unul din cazurile exemplare în care arheologia corectează erorile -nu greu de explicat- ale istoricilor şi geografilor antici în această problemă atît de controversată. Merită sa fie relatată aici istoria colierului în formă de coroană, descoperit la Ţibucani, pe care învăţătorul Fl.Munteanu din această localitate l-a păstrat vreme de douăzeci de ani, deşi până şi unii „specialişti” l-au asigurat că ar fi vorba de o piesă de... tractor. Convins de valoarea acestui obiect, descoperitorul l-a donat muzeului din Piatra Neamţ, unde poate fi admirat şi unde şi-a găsit o reală valorificare ştiinţifică.
Colierul de la Ţibucani a fost turnat dintr-un bronz de bună calitate, în forme realizate prin procedeul -mai puţin uzitat în această epocă- „â cire perdue”: meşterul confecţiona din ceară imodelele exacte ale părţilor componente, pe care le scufunda apoi, în chip repetat, într-o soluţie de argilă, astfel că pe modele se depunea treptat o crustă ce urma să constituie forma negativă. Prin ardere ceara se topea (de aici şi numele procedeului) iar forma se întărea devenind aptă pentru utilizare. Piesele astfel turnate se caracterizează printr-o deosebită fineţe în redarea formei şi a ornamentului, şi constituie unicate, deoarece un tipar nu putea fi folosit decît o singură dată.
Cu toate acestea, analogii pentru colierul de la Ţibucani -primul de acest fel descoperit în România- nu lipsesc. Numeroase coliere în formă de coroană („Kronenhalsringe”) au fost descoperite în Danemarca, Suedia, Germania de nord şi de răsărit. Polonia şi Ucraina, din păcate însă -în marea majoritate a cazurilor- în afara unor contexte arheologice definitorii. Această (împrejurare -explicabilă şi prin aceea că obiectele ce ne interesează aici se depuneau adesea izolat, ca ofrande rituale- este şi cauza dificultăţilor pe care le întîmpina datarea, lor mai precisă. Şi totuşi, studiul tipologic amănunţit a permis clasificarea colierelor în formă de coroană în patru tipuri, reprezentând patru faze principale ale unei evoluţii ce se întinde de-a lungul ultimelor trei-patru sute de ani înaintea erei noastre.



Întrucât prototipul pieselor în discuţie este originar din Danemarca, iar răspândirea lor nu a depăşit niciodată graniţele culturii germanice a epocii fierului, rezultă că apartenenţa la această cultură este în afara oricărui dubiu. Mai mult decât atât, împrejurarea că răspândirea colierelor în formă de coroană coincide -temporal- cu proliferarea culturii germanice spre ţinuturile pontice, arată că triburile bastarne nu pot fi, în nici un caz, lăsate în afara acestei discuţii. Mai precis, după unii savanţi, ar fi vorba de acel trib al scirilor, atestat în inscripţia de la Olbia. Această ipoteză este confirmată, după părerea noastră, prin descoperirea celui de-al doilea colier în formă de coroană din Moldova, la Davideni, jud. Neamţ. Şi iată de ce: colierul de la Ţibucani aparţine tipului III, datat după mijlocul sec. II a.Chr., şi, având în vedere existenţa unor piese similare în Polonia de sud-est şi în Ucraina, prezenţa sa în Moldova ne apare cumva firească. Colierul de la Davideni însă, în funcţie de elementele sale stilistice, trebuie atribuit tipului II şi, ca atare, datat către sfîrşitui sec. III a.Chr.. El reprezintă -deocamdată- cea mai veche piesă tipic germanică descoperită la răsărit de Carpaţi şi poate fi pus în legătură cu prima atestare a scirilor în inscripţia olbiană datând din aceeaşi vreme.

Scirii şi sidonii

Încercarea de a preciza mai îndeaproape originea bastarnilor şi-a sporit recent temeiul documentar-arheologic, prin descoperirea fibulei (agrafei) de la Ghelăieşti (jud. Neamţ). Această piesă măruntă, fragmentară, este, contrar aparenţelor, plină de semnificaţii istorice. Fibula în discuţie, turnată din bronz, este un tip neobişnuit nu numai pentru regiunile noastre, ci şi pentru întreaga Europă răsăriteană, aria ei de origine şi de raspândire aflându-se în Mecklenburg, Pomerania anterioară şi insula Rugen (fosta R.D.G.) la peste 1.200 km de locul descoperirii noastre.
Că interpretarea acestei descoperiri ca o dovadă a participării grupelor de populaţie din Pomerania germană, la migraţiile bastarne este justă, se poate dovedi şi cu ajutorul izvoarelor scrise. Anume în regiunea de răspândire a „fibulelor pomeraniene” localizează geograful Ptolemeu, în sec. II p.Chr., tribul sidinilor şi „oraşul” Skirion, nume care pot fi identificate cu cel al sidoniilor (trib bastarn din părţile noastre menţionat de Strabon) şi respectiv al scirilor din decretul lui Protogenes. Este foarte plauzibilă -cred- explicaţia că scirii şi sidonii reprezintă una şi aceeaşi populaţie, din care o parte, emigrată spre ţinuturile pontice, a fost cunoscută şi sub numele generic al bastarnilor, iar alta, rămasă pe loc, a fost, câteva secole mai târziu, înregistrată de marele geograf în ţinuturi la de la gura Viaduei (Oderului). Descoperirea de la Ghelăieşti mai are şi o altă semnificaţie ce merită a fi relevată. Fibula despre care e vorba, fiind sigur produsă în Pomerania către mijlocul sec. I a.Chr., constituie o dovadă de necontestat că mişcările germanice (bastarne) spre părţile noastre au durat până târziu, în ajunul revirimentului şi expansiunii geto-dace din vremea lui Burebista.

Moartea regelui Deldon

Evident, câmpul problemelor aflate în atenţia cercetătorilor este mult mai larg. Multor întrebări nu li s-a dat încă nici un răspuns. Dintre acestea, ca cercetători ai istoriei poporului nostru, una ne preocupă în special: care au fost natura, evoluţia şi consecinţele raporturilor dintre bastarni şi vechii stăpâni ai acestor pământuri, geto-dacii? Istoricul Pompeius Trogus ne relatează despre luptele între cele două populaţii.
Învinşi la început, pedepsiţi din această cauză, de regele lor, Oroles, să îndeplinească îndatoriri ce reveneau femeilor, dacii au sfârşit prin a-i învinge pe noii veniţi.
Deşi nu ştim, din păcate, precis când au avut loc aceste evenimente, este astăzi un lucru stabilit că Burebista este cel care a pus capăt „episodului bastarnic” din istoria Daciei. Până în acel moment, cele două comunităţi -aşa cum ne-o arată descoperirea ceramicii dacice şi bastarne în aceleaşi aşezări- găsiseră anumite modalităţi de convieţuire. Variaţia ponderei ceramicii dacice de la câteva procente la aproape totalitatea olăriei unei aşezări, ne indică în chip direct caracterul schimbător al relaţiilor daco-bastarne, de la o regiune la alta, de la un moment la altul.
În opoziţie cu momentul Oroles, două alte episoade din istoria ultimului veac al erei vechi ni-i arată pe bastarni în aceeaşi tabără cu autohtonii, uniţi în faţa pericolului, din ce în ce mai direct şi mai concret, pe care începuse a-l reprezenta expansiunea romană. Aşa s-a întâmplat în anul 61 a.Chr., cînd bastarnii sosiţi în ajutorul geţilor sud-dunăreni au înfrânt sub zidurile cetăţii Histria oastea romană condusă de proconsulul Caius Antonius Hybrida. Treizeci şi doi de ani mai târziu, victoria a fost însă a romanilor şi bastarnii -pierzând pe regele lor Deldon pe câmpul de luptă- au fost nevoiţi să se retragă la nord de Dunăre. Faptul ca M.Crassus, comandantul legiunilor învingătoare, a continuat războiul contra regilor geţi din Dobrogea, Dapyx şi Zyraxes, dovedeşte că aceştia fuseseră aliaţi cu bastarnii. De altfel, după cum ne relatează istoricul Dio Cassius, în reşedinţa lui Zyraxes de la Genucla se aflau steagurile luate de bastarni de la Antonius Hybrida, în lupta de lângă Histria.
Explicaţia acestei înfrângeri, ca şi a faptului că, deşi menţionaţi în continuare de izvoare până către sfârşitul sec. III p.Chr., bastarnii au jucat un rol din ce în ce mai puţin important în evenimentele legate de istoria Imperiului roman şi a graniţei sale dunărene, nu este greu de găsit, chiar dacă ea nu reiese în chip direct din relatările istoricilor antici. După cum am mai arătat, este vorba de revirimentul geto-dacilor din vremea lui Burebista, despre care Strabon scria că „în câţiva ani, a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine”. Aşa cum i-a zdrobit pe celţii din apus, tot asa va fi acţionat Burebista contra bastarnilor, care ocupau ţinuturile de răsărit ale Daciei şi se interpuneau intenţiilor sale de a stăpâni cetăţile greceşti de pe malurile de vest şi de nord ale Pontului Euxin.
Din fericire, lacuna izvoarelor scrise în această, privinţă poate fi parţial suplinită de evidenţa faptelor arheologice, care ne arată că, începând din această perioadă, bastarnii nu au mai fost prezenţi în spaţiul geto-dacic. Înfrânţi decisiv de daci, ţinuţi la distanţă, cu mijloace politice şi militare superioare, de către Imperiul roman în expansiune, ei s-au concentrat spre nord-est, unde urmele lor materiale, datând din primele secole ale erei noastre, sunt cunoscute sub numele culturii de tip Zarubinţî. Evenimentele încheiate cu victoria lui Crassus au reprezentat o ultimă încercare a bastarnilor de a se menţine pe primul plan al istoriei regionale. De aici înainte, de-a lungul unei perioade în care hegemonia lumii „barbare” de la nord, la Dunărea de Jos, a aparţinut pe rând dacilor, sarmaţilor, carpilor (şi ei daci) şi goţilor, participarea bastarnilor la evenimentele ce au reţinut atenţia istoricilor romani a fost pasageră şi lipsită de importanţă. În sfârşit, pe la anul 282 p.Chr. împăratul Probus i-a învins şi a strămutat, după spusele Istoriei Auguste o sută de mii dintre ei la sud de Dunăre, în imperiu. Aceasta este ultima relatare despre bastarni, a cărei veridicitate va trebui, însă, să fie demonstrată, înainte de toate, pe cale arheologică.
Este posibil -analizând datele pe care ni le oferă arheologia şi izvoarele scrise- să fie schiţat un „portret” al acestei populaţii dispărute ? Ce particularităţi avea ea în raport cu alte populaţii ale antichităţii?
Sărăcia datelor antropologice ne determină ca, în ce priveşte tipul fizic să ne mulţumim a face apel la reprezentările sculpturale de pe monumentul de la Adamclisi şi de pe Columna lui Traian. Printre germanii figuraţi aici, uşor de deosebit după şuviţa de păr împletită într-un nod la tîmplă, trebuie să-i admitem şi pe bastarni.
Vestigiile arheologice arată că economia lor se baza pe cultivarea plantelor şi, în special, pe creşterea animalelor. Împrejurări naturale potrivnice, creşterea populaţiei şi frâmântări legate de noi structurări sociale au fost, fără îndoială, la originea mişcărilor bastarne spre noi ţinuturi, mişcări care nu au puncte esenţiale comune cu migraţiile populaţiilor nomade de felul sarmaţilor, hunilor sau avarilor. Spre deosebire de aceştia, bastarnii nu s-au suprapus peste autohtoni ca o pătură parazitară, prădalnică, ci s-au aşezat statornic, integrându-se treptat în peisajul economic, social şi etnic al Europei răsăritene, „naturalizându-se”.
Cum era însă şi de aşteptat, bastarnii au împărtăşit destinul majorităţii populaţiilor migrate din patria lor. Inferiori, în orice caz numericeşte, ei şi-au pierdut treptat fiinţa şi numele, dispărând în cele din urmă de pe scena istoriei.


BIBLIOGRAFIE:


Sursa:
Dicţionar de istorie veche a României (Paleolitic-sec. X), coord. D.M.Pippidi, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1976, p.84.
Mircea Babeş, Populaţii dispărute - Bastarnii, în Magazin istoric, anul V, nr.9 (54), sept.1971, p.84-89.

Bibliografie suplimentară:
Mircea Babeş, Bastarnii în răsăritul Daciei, în Istoria României, Bucureşti, 2001;
Mircea Babeş, Dacii şi Bastarnii, în Memoria Antiquitaqtis, II, 1970, p.215-236;
Micea Babeş, Spaţiul carpato-dunărean în sec. III-II a.Chr. Bastarnii în răsăritul Daciei, în Academia română.
Nicolae Conovici, Noi date arheologice privind începuturile culturii Poieneşti-Lukaševka şi prezenţa bastanilor în Dobrogea, în SCIVA, 43, 1, 1992, p.3-13;
Petar Popovič, The Scordisci and the Bastarnae, în vol. Le Djernap / Les Portes de Fer a la deuxieme moitie du premier millenaire av. J.C. Jusqu’ aux guerres daciques, Beograd, 1999, p.47-54;
Fanula Papazoglu, The central Balkan tribes in pre-roman times, Amsterdam, 1978, p.161-171;
Alexandru Vulpe, Vasile Căpitanu, Une tombe isolée de l`époque de La Tène á Răcătău, în Apulum, IX, 1971, p.155-164;
Vasile Lica, Începutul relaţiilor Romei cu dacii - Pompeius şi Oroles, în EphemNap, 7, 1997, p.11-29;
Vasile Lica, Pompeius and Oroles, Dacorum rex, în Tyche, 12, 1998, p.25-46.
Istoria românilor, vol.I, Moştenirea vremurilor îndepărtate, Editura Enciclopedică, Bucuresti, 2001.

Vezi şi:
http://www.arheologie.ulbsibiu.ro
http://theo-phyl.blogspot.com
http://www.theapricity.com.com
http://www.theapricity.compricity.com