Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (2)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (7)
   Poveștile Legio Dacica (14)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (21)
   Economia (10)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (14)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (75)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (26)
   Seniorii războiului (5)
   Arhitectura militară (5)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (16)
   Civis Romanus (6)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (43)
   Recenzii (5)
   Repertorii arheologice (3)
   Surse contemporane (2)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Ziarul personal (5)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (49)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (28)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (361)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

TARABOSTES

Dacă despre regalitate şi casta sacerdotală, alese dintre nobili (Iordanes, Getica, 40), suntem, oarecum, mai generos informaţi, despre clasa nobiliară, în sine, aşa-numiţii tarabostes, antichitatea greco-romană ne-a transmis foarte puţine relatări. Ele ne îngăduie să stabilim care a fost numele autentic, geto-dacic, al clasei nobiliare, precum şi pe cel dat de autorii greci şi latini.
De fapt, despre această chestiune avem cele mai multe informaţii vechi, în vreme ce despre formele participării aristocraţiei la viaţa politică, alături de rege, la conducerea statului (administraţia) sau despre elementele pe care se întemeia puterea lor, autorii antici ne transmit prea puţine date, silindu-ne să mergem, de foarte multe ori, terenul nesigur al ipotezelor.



Numele clasei nobiliare geto-dacice îl aflăm în scrierile mai multor autori antici. Aşa, de exemplu, filosoful-călător în Dacia, Dion Chrysostomos, ne relatează în ale sale Discursuri, LXXIII, 3, că „...aici, uneori, se pot vedea oameni având pe cap un fel de căciuli, aşa cum poartă astăzi unii traci, numiţi geţi...”.
Tot această numire ne-o transmite şi Criton, care îi aminteşte „pe geţii purtători de pileus (căciulă)”. Istoricul războaielor daco-romane, Cassius Dio, LXVIII, 9,1, ne informează şi el că: „Decebal a trimis soli chiar înainte de înfrângere, nu dintre comaţi -ca mai înainte- ci pe cei mai de frunte dintre pileaţi”. Despre Traian, Sextus Aurelius Victor, în Despre Cezari, XIII, 3, ne spune că „...el ca primul sau chiar singurul a extins stăpânirea romană dincolo de Dunăre, supunând şi transformând într-o provincie pe dacii care purtau pileus”.
În sfârşit, vom înfăţişa cea mai importantă informaţie legată de numele clasei nobiliare, care aparţine lui Iordanes, ce ne transmite, de fapt, o ştire raportată de Dion Chrysostomos. „El (Dion Chrysostomos) spune că acei dintre ei (geţi), care erau de neam s-au numit la început tarabostes, iar apoi pilleati...”.
Mai sunt încă două informaţii vechi, care nu se referă direct la chestiunea ce ne interesează, dar peste care nu se poate trece. Spre exemplu, Lucian din Samosata, Scitul, 1, ne spune că Toxaris nu se afla „...printre purtătorii de pileus, ci era unul din sciţii cei mulţi şi din popor...”. Cealaltă informaţie aparţine lexicografului Hesychios din Alexandria, care sub „Zibythides” notează „femeile trace sau tracii nobili, puri”.
Se poate deduce, din simpla citire a izvoarelor, abia înfăţişate, că cei vechi numeau frecvent pe nobilii geto-daci cu termenul de pilophoroi-pilleati. De asemenea, s-a reţinut că termenul tarabostes (tarabostesei?), de autentică rezonanţă geto-dacică, cum indică cercetările filologice, nu este amintit decât o singură dată. Însemnătatea acestor numiri a fost relevată de învăţaţi, probleme ridicând numai cea autohtonă. Este la îndemâna oricui să-şi dea seama că pilophoroi-pilleati; pentru care dicţionarele uzuale dau însemnarea de „purtători de căciulă, tiară” (căciulari - I.I.Russu), sunt numiri uşor de verificat prin simpla contemplare a „actului de naştere” a poporului român - Columna lui Traian. Cealaltă denumire a stârnit unele dezbateri filologice. Gr.Tocilescu, referindu-se la această problemă, lasă să se înţeleagă că ar echivala tarabostes cu pilophoroi, ambele însemnând, astfel, „boierii cu giugiuman”. Dacă pilophoroi se poate traduce astfel (se vede, evident, influenţa veacului său), tarabostes, considerând alte interpretări, nu poate primi o asemenea însemnare. La rându-i, V.Pârvan era de părerea că bostes ar însemna „cunoscut”, „recunoscut”, iar tara ar corespunde latinescului dominus. Aşadar, tarabostes ar însemna, după autorul citat, „domnii nobili”. După I.I.Russu, tara ar veni de la radicalul *ter -, care înseamnă „a pătrunde, a traversa, peste; - tare”, în vreme ce - bostes, ar veni de la *bho-s -, cu înţelesul de „strălucit”, „luminos”. Prin aceste înţelesuri, „domnii nobili”, „preastrăluciţii”, tarabostes constituie o numire generică a aristocraţiei geto-dacice, cu mai multe semnificaţii sociale, decât pilophoroi-pilleati, ea înregistrându-se în cadrul larg al numirilor aristocraţiei şi la alte popoare vechi: eupatrizi, patricieni sau „preastrăluciţii” (Zibythides). Această din urmă numire era tradusă astfel de către Gr.Tocilescu, care o credea folosită şi la geţi, nu numai la traci.



Izvoarele vechi şi analogiile istorice ne dau temeiul să credem că şi la geto-daci a existat, cu rol politic mai mult sau mai puţin însemnat şi un consilium regis, un sfat regal, alcătuit, evident, din nobili. Sunt câteva relatări antice care evidenţiază şi ilustrează persoane şi situaţii istorice, ce nu pot fi considerate decât prin prezenţa unei asemenea instituţii politice. Vom înfăţişa izvoarele socotite de noi elocvente în acest sens. Marţial, Epigrame, V, 3,1-6, ne înfăţişează un personaj care, neîndoielnic, se afla între sfătuitorii regelui Decebal:

„Diegis, locuitor de pe ţărmul, care acum ne aparţine,
a venit să te vadă, o Germanicus, tocmai de pe apele Istrului, care se află sub stăpînirea ta.
Bucuros şi uimit când a văzut pe stăpânul lumii,
se zice că ar fi spus celor ce-l însoţeau:
- Soarta mea este mai bună decât a fratelui meu, fiindcă mie îmi este îngăduit
să privesc atât de aproape zeul pe care îl cinsteşte atît de departe-”




La rândul său, Cassius Dio, LXVII, 7, 2, 3, ne informează că Decebal, în vremea războaielor cu Domiţian, „...trimise pe Diegis cu câţiva bărbaţi ca să-i dea înapoi armele şi câţiva captivi ca şi cum i-ar fi avut numai pe aceia la dânsul. Făcându-se aceasta, Domiţian puse diadema pe capul lui Diegis...” Tot Cassius Dio, LXVII, 10, 2, ne înfăţişează un alt demnitar dac : „încăierându-se cu duşmanii la Tapae, el (Tettius Iulianus) ucise foarte mulţi dintre ei: între aceştia, Vezina, care venea în locul al doilea după Decebal, fiindcă nu putuse altfel scăpa cu viaţă, căzu într-adins la pământ, făcându-se mort şi astfel fugi pe ascuns noaptea”. Acelaşi Cassius Dio, LXVIII, 14, 5, atunci când ne informează despre descoperirea comorilor lui Decebal, arată şi pe cel care a ajutat, poate silit, pe romani: „dar Bicilis, un soţ de-al lui care ştia ce se lucrase, fu prins şi dădu pe faţă toate acestea”. Despre acelaşi Bicilis, demnitar al lui Decebal, ne mai informează şi Zonaras, X, 32, după Cassius Dio: „dar unul dintre prietenii lui Decebal, având şi el cunoştinţă de tezaurul, l-a arătat”. Iar acum ni se va concede reamintirea unei informaţii, datorată lui Criton, citată şi comentată mai sus, dar plină de semnificaţii şi pentru problema în dezbatere. Criton ne informează că „agitându-se geţii şi cerând ca (acela)să fie deîndată pedepsit, a biruit (părerea unuia) Duras, care propuse regelui ca acesta să fie ţinut sub pază”. Se poate deduce din examenul informaţiilor de mai sus, prezenţa unui sfat de nobili, a unor demnitari apropiaţi monarhului în cadrul larg al curţii regale. Istoriografii dau anumite echivalente moderne unor demnităţi despre care cei vechi ne spun foarte puţin şi pe care noi le cunoaştem şi mai puţin. Este cazul „viceregelui” Vezina sau chiar ai lui Deceneu.
Nu cunoaştem cu exactitate ierarhia în cadrul conducerii statului dac şi, implicit, a consiliului regal. Între istoricii noştri circulă părerea, mult agreată, dar foarte greu de controlat prin documente sigure, că regii daci îşi organizau curtea după modelul oferit de monarhiile elenistice. Documentul adus ca sprijin este decretul emis în onoarea lui Acornion din Dionysopolis, unde se arată că acest vrednic cetăţean era la regele Burebista, „în prima şi cea mai mare prietenie”. Am mai arătat că prezenţa „...acestui înalt titlu aulic la curtea regelui dac”, poate fi interpretată în sensul că, „...dionysopolitanii considerau că Burebista era un monarh în sensul celor mai de seamă suverani ai vremii, conducători de adevărate state” şi mai puţin în sensul că organizarea curţii regelui dac era asemănătoare cu cea a regilor elenistici. Şi fiindcă suntem pe acest teren al analogiilor istorice, s-ar putea lansa şi ipoteza unor asemănări între instituţia dacică, aici cercetată, cu una macedoneană: aceea a hetairilor, dacă prezenţa termenului έτάίρος?, lângă numele lui Bicilis, ne poate îngădui aceasta. Ipoteza nu ar putea fi cu totul hazardată având în vedere şi alte elemente, care apropie regalitatea dacică de cea macedoneană, însă lipsa unor documente sigure ne determină la circumspecţie faţă de asemenea aprecieri.
Ceea ce apare ca sigur este însă prezenţa acestui consiliu regal, despre a cărui autoritate putem, la fel de sigur, să spunem că nu era de neglijat. Autoritatea sa în faţa adunării poporului şi chiar a regelui este atestată de informaţia datorată lui Criton, citată mai sus. Este limpede că părerea lui Duras prevalează asupra voinţei poporului şi se impune chiar şi în faţa lui Decebal, care urmează sfatul acestui membru al consiliului regal.
Organizarea militară era o chestiune de mare însemnătate la un popor despre care autorii vechi, între care Vegetius, I, 28, ne spun că avea un asemenea simţământ războinic, încât povestea cu naşterea lui Marte la ei este de crezut. Incontestabil, în cadrul acestei organizări militare un rol de seamă revenea clasei nobiliare, care furniza atât pe comandanţii militari cât şi excelente trupe.



În afara afirmaţiilor mai sus citate, unde s-a văzut prezenţa unor nobili în focul luptelor, există altele, indirecte, unde avem menţiunea unui mare număr de confruntări militare ale dacilor cu vecinii lor -în primul rând cu romanii- în fruntea trupelor fiind comandanţi care nu puteau fi aleşi decât dintre tarabostes. Se afirmă că „în faţa pericolului roman regele căuta reazim puternic în această nobilime, cetele de luptători fiindu-i aduse de ea”. Afirmaţia este seducătoare însă nu poate fi controlată prin documente. Deşi nu se poate nega faptul că, probabil, unii tarabostes aveau cete, nu putem admite că regele ar fi fost la dispoziţia lor într-un război, cu atât mai mult cu cât teritorializarea triburilor dacice era un fapt de necontestat pentru zilele lui Burebista şi Decebal. Ceea ce putem afirma, cu toată siguranţa, este faptul că tarabostes deţineau monopolul conducerii armatei, ţinând seama şi de alegerea, dintre ei, a regilor.
Este sigur că şi demnităţile superioare ce ţineau de administrarea propriu-zisă a regatului dac erau exercitate tot de către tarabostes. Cel puţin aşa rezultă din cunoscuta relatare a lui Criton, comentată mai sus: „Şi pe când unii erau puşi peste cei care munceau [pămîntul] cu boii, alţii, dintre cei din jurul regelui, erau rânduiţi [să se îngrijească] de fortificaţii”. Se cunoaşte disputa în jurul faptului dacă acest pasaj înfăţişează un aparat administrativ permanent sau doar unul de campanie, prilejuit de dramatica încleştare daco-romană. Nici una din cele două ipoteze nu poate aduce în sprijinul ei vreun argument de necombătut. Totuşi, a doua ipoteză pare a fi mai verosimilă, întrucât considerând pasajele din Criton, cum aproape toate se referă la împrejurările războiului, este foarte probabil, în aceste condiţii, ca şi această informaţie să aibă acelaşi caracter. Ceea ce interesează aici, în primul rând, este faptul că regalitatea încearcă un control al întregului stat, printr-un aparat administrativ compus, în partea sa superioară, din tarabostes.
Este însă interesantă menţiunea că grija pentru fortificaţii -nu putem preciza dacă le comandau sau se îngrijeau doar de ridicarea lor- era încredinţată numai celor care se aflau în jurul regelui, ceea ce poate să ateste o stratificare în cadrul clasei nobiliare. În ceea ce îi priveşte pe aceşti supraveghetori ai agriculturii, este foarte probabil că ei se îngrijeau de adunarea contribuţiilor în natură, datorate statului şi atât de necesare în vremuri grele, strânse în cantităţi de-a dreptul impresionante. Desigur că existau şi în alte vremuri demnitari ce aveau în grijă administrarea statului şi a veniturilor sale ce rezultau şi din alte surse, cum ar fi mineritul, negoţul.



Autoritatea clasei nobiliare se baza, evident, nu numai pe originea nobilă, pe faptul conducerii statului, ci, incontestabil, şi pe o mare putere economică. Istoriografia a încercat, neîncetat, să determine natura acestei puteri, fără a reuşi însă să ajungă la o concluzie, care să fie controlată şi susţinută prin informaţii sigure.
La vremea sa, Gr.Tocilescu vorbea de „feudalitatea unei nobilimi militare şi teritoriale” într-o manieră surprinzător de modernă, apropiată de părerile celor care susţin teza „tributalismului” societăţii dacice. Acelaşi autor era de părerea că între tarabostes şi capillati erau nişte raporturi de natura celor amintite de către Thucydides, II, 97, 3, pentru tracii odrysi: „Impozitul încasat din tot ţinutul barbarilor şi din cetăţile elenice, [pe care le anexaseră pe vremea lui Seuthes], care domnind după Sitalces îl mărise foarte mult, se ridica la suma de aproape patru sute de talanţi de argint; talanţii erau şi de aur şi de argint. Se mai aduceau şi daruri nu mai mici în valoare decât aceşti talanţi de aur şi de argint, în afară de stofe brodate, de stofe nebrodate şi de alte odoare. Acestea se aduceau nu numai pentru el, ci şi pentru cârmuitorii dependenţi şi pentru nobilii odrysi”.



Părerile lui Gr. Tocilescu nu au fost dezminţite de istoricii ulteriori, ci dimpotrivă. Numai dacă ne referim la regatul trac, sunt autori care vorbesc despre prezenţa unor raporturi „feudale”, cum ar fi G.Kazarow, A.Momigliano, M.Rostovtzeff, G.Kazarow trimitea pentru analogii, care să lămurească acest „quasi-feudal character” al statului odrys, la situaţia din regatul Bosporului, unde, după M.Rostovtzeff, regele revendica, probabil, proprietatea asupra pământului întregului regat. Ipotezele acestor savanţi nu sunt, în fapt, respinse de istoriografia marxistă de dată foarte recentă, care a început o largă revizuire a unor afirmaţii anterioare, care nu considerau exact realitatea istorică din zonele aici arătate, inclusiv Dacia. Sunt de respins, lucru dealtfel făcut, termenii utilizaţi de istoriografia nemarxistă, care mereu a fost deficitară în ceea ce priveşte concepţia istorică şi terminologia. Deşi nu putem admite termeni ca „feudal”, „feudalism”, „şerbi”, nu putem să nu recunoaştem că ipotezele lor sunt mai aproape de datele transmise de unii autori vechi decât acele teorii care susţineau prezenţa sclavagismului. Istoriografia marxistă este preocupată, acum, să surprindă structurile şi relaţiile sociale din Dacia veche, în raport cu noile orientări din istoriografia universală, provocate de reconsiderarea referirilor lui Marx la un aşa-numit „mod de producţie asiatic”. Istoricii au reconsiderat mai vechile ipoteze ale prezenţei sclavagismului şi deci, ale considerării tarabostesi-lor ca veritabili stăpâni de sclavi.
Cu toate eforturile istoriografiei, orientată după cele mai noi direcţii teoretice, nu putem spune nimic despre natura relaţiilor dintre tarabostes şi capillati, care să fie susţinut de documente sigure, ci suntem aduşi în situaţia de a avansa presupuneri mai mult sau mai puţin realiste.
Cercetările istorice arată că societatea dacică evoluase până la nivelul de stat, prin urmare antagonismele sociale erau prezente. Aceleaşi cercetări arată că vechii daci, de la Burebista la Decebal, cunoşteau obştea sătească, însă noi nu suntem în măsură să arătăm care a fost evoluţia acestei obşti: ea mergea spre victoria proprietăţii private sau a celei colective? Nu putem afirma nici totala lor aservire, întrucât alcătuitorii lor sunt prezenţi în dezbaterea unor probleme importante, aşa cum s-a văzut mai sus şi prezenţa lor nu este deloc formală.
Proprietatea tarabostesi-lor asupra unui număr de sclavi nu poate fi negată. Ceea ce nu cunoaştem este însă atât numărul lor, cât mai cu seamă dacă ei erau cei care asigurau cea mai mare parte a producţiei. Mai curând, ar fi de presupus că lucrurile s-au petrecut aşa cum credea Gr.Tocilescu. Nu putem spune nimic sigur nici despre faptul dacă tarabostes aveau moşii în proprietate privată sau le datorau regelui, care, poate ca în Bospor, le conceda o parte din drepturile sale asupra unor teritorii.



Dacă totuşi au fost pământuri deţinute în proprietate privată nu putem preciza dacă ele erau situate în teritoriile obştilor sau în locurile neocupate de ele. Istoriografia, pornind de la textul citat din Criton, afirmă că el dovedeşte prezenţa moşiilor la daci. Prezenţa moşiilor nu poate fi susţinută pe baza textului din Criton, ci doar presupusă. Oricum, dacă în ce priveşte averile „nemişcătoare” ale clasei nobiliare, lipsa izvoarelor sigure ne impune multă cimcumspecţie, nu putem totuşi să nu afirmăm, cu toată siguranţa, că tarabostes dispuneau de bunuri mobile. Este neîndoielnic faptul că dispuneau de turme, cirezi şi herghelii, că erau interesaţi în negoţul cu străinii, întrucât există ştiri despre prezenţa unor corăbii neguţătoreşti sosite tocmai din îndepărtata Bithynia, după cum ne informează Claudius Aelianus, XIV, 2344. Bogăţiile individuale nu pot fi puse la îndoială, dacă ne gândim numai la numeroasele tezaure îngropate, care nu toate aparţineau regelui (statului) sau anumitor comunităţi.
Sintetizând toate cele de mai sus, se desprinde imaginea unei clase nobiliare războinice, puternice şi bogate, care, „...afară de rege şi de cler, principi sau fii de principi”, aveau un rol deosebit în societate, de multe ori uzurpând „...pe faţă autoritatea legilor şi a puterilor constituite”. Se cuvine remarcat, totuşi, că tarabostes nu se puteau manifesta despotic faţă de popor, care avea încă solide drepturi politice şi în vremea statului dac.


BIBLIOGRAFIE:


Sursa:
Nicolae Goştar, Vasile Lica, Societatea geto-dacică de la Burebista la Decebal, Editura Junimea, Bucuresti, 1984.