Pagina principală
 



ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica (2)
   Echipa ENDA (4)
   Activități ENDA (2)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (3)
   Rapoarte de activitate (3)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (8)
   Poveștile Legio Dacica (15)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (24)
   Economia (12)
   Arta (6)
SOCIAL
   Regii (15)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (82)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (7)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (34)
   Seniorii războiului (7)
   Arhitectura militară (4)
   Cetăţile (20)
   Războaiele dacilor (17)
   Civis Romanus (7)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (58)
   Recenzii (12)
   Articole știinţifice (1)
   Repertorii arheologice (3)
   Surse contemporane (9)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (8)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Dacia 3D (10)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (12)
   Legende şi povestiri (3)
   English papers (55)
ZIARUL PERSONAL
   Borangic Cătălin (35)
   Marcu Marius (5)
   Velico Dacus (57)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (35)
   Podcast (1)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (430)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookCanal Youtube ENDAENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

COSOARELE

Dimensiunile civilizaţiei dacice se dispersează, cu întinderi şi valori variabile, în toate direcţiile, într-un mod similar cu toate celelalte civilizaţii ale Antichităţii, contemporane regatului dac. Dintre aceste caracteristici, afişate în viaţa colectivităţilor nord-dunărene, două au devenit vectori de identificare în amalgamul de populaţii barbare aflate la periferia lumii greco-romane.



Unul dintre acestea este caracterul războinic, dublat de un incontestabil set de virtuţi militare de care aceştia au dat dovadă. Remarcarea calităţilor lor militare a fost o constantă a izvoarelor istorice care au făcut referire la daci, fiind atribute care au rămas definitorii de-a lungul întregii istorii politice a acestora. Amplitudinea fenomenului militar în lumea dacilor nu rezidă doar din calităţile combative ale luptătorilor, acest aspect reprezentând doar un fragment dintr-un ansamblu complex de factori şi consecinţe, în cadrul căruia armele sunt o componentă esenţială. În acest cadru armele au completat virtuţile războinice, adăugându-li-se şi reuşind, prin binomul om-armă creat, să individualizeze odată în plus civilizaţia dacică.
Panoplia de arme individuale utilizată în spaţiul dacic a fost diversă şi a acoperit aproape toate tipurile de armament utilizate în epocă, plecând de la cele mai simple şi uzuale cuţite până la pretenţioasele şi complicatele armuri de zale. Totuşi, în acest amalgam de arme şi echipamente militare, tracii, dar în special ramura nord-dunăreană a lor, dacii, au avut o predilecţie evidentă pentru armele curbe. Fie că au fost simple cuţite, pumnale ori săbii de toate dimensiunile, aceste tipuri de arme ofensive au devenit, prin utilizarea generalizată, o caracteristică a fenomenului militar dacic.
Între aceste arme, o categorie aparte o reprezintă cosoarele, piese masive, posesoare ale unei dualităţi încă viu discutate şi disputate în literatura de specialitate. Poziţionarea acestor cosoare în rândul uneltelor sau armelor a fost, cel mai adesea, stabilită mai mult pe baza unei „tradiţii istoriografice”, a unei generalizări, decât pe o analiză funcţională sau pe un context istoric bine delimitat.



Prezenţa acestui tip de armă pe o arie geografică largă, caracterul aleatoriu al descoperirilor, contextul arheologic incert al unor piese au creat premisele ipotezei potrivit căreia acest gen de armă aparţine altor orizonturi cronologice, ipoteză contrazisă de descoperirile arheologice certe, care plasează aceste artefacte în sfera civilizaţiei dacice, cu amendamentul că, fiind o armă-unealtă comună şi eficace, ea a fost utilizată până târziu, în Evul Mediu. Astfel, încadrarea cronologică trebuie făcută întotdeauna cu maximă atenţie, ţinând seama de etajul stratigrafic căreia i-a aparţinut, atribuirea doar pe baza caracteristicilor fizico-morfologice putând genera erori de poziţionare a piesei în contextul general.
Probabil derivate din secerile epocilor anterioare, cosoarele ajung, în timpul regatului dac, la o tipologie morfologică în cadrul căreia, deşi există unele variaţiuni, forma este una destul de unitară. Ele au lame late şi groase, sunt în general scurte, cu lungimea între 20 şi 40 cm, curbate brusc către vârf, cu tăişul pe partea concavă, iar muchia lată. Profilul lamei este rombic sau triunghiular şi aceasta se fixa într-o coadă cu ajutorul unei limbi de mâner filiforme cel mai adesea, dar şi prin manşonare. În unele cazuri, pentru o mai bună fixare a piesei în coadă, se utiliza şi un inel de fier.



Încadrate aleator ca arme sau unelte, foarte probabil această inconsecvenţă reflectând îndeaproape realitatea, cosoarele, numite uneori de luptă, au fost tratate periferic în literatura de specialitate. Utilizarea lor ca unelte este cel mai adesea varianta propusă cu precădere de către majoritatea istoricilor, plecând de la contextele arheologice comune în care au fost descoperite, cu rare excepţii, fiind mai greu asociabile cu fenomenul militar. Folosind ca puncte de referinţă modele etnografice ulterioare, utilitatea lor este plasată în sfera preocupărilor viticole sau pomicole, viziune corectă în cazul cosoarelor de mici dimensiuni, al căror număr în aşezările dacice este foarte mare. Dimensiunile reduse le făceau inutilizabile în orice fel de acţiune de luptă, fie cu rol logistic, fie în lupta propriu-zisă, unde cuţitele erau mult mai eficiente. În schimb, cosoarele de dimensiuni mari erau mult mai ineficiente în cazul utilizărilor domestice şi mai potrivite în acţiunile combative.
Plasarea acestor piese în rândul armelor a ridicat o serie de probleme, plecând de la contextele arheologice în care au fost găsite şi până la cele funcţionale. Fără a putea nega utilizarea lor ca unelte, cu diferite întrebuinţări, conformaţia morfologică robustă le recomandă ca arme excelente pentru lupta de aproape. Considerând cosoarele ca parte componentă a arsenalului de arme curbe utilizate de către daci, chiar dacă ocazional, se cuvine nu doar o repertoriere şi o încadrare tipologică a lor, ci şi o analiză funcţională.
Un argument în favoarea utilizării cosoarelor ca arme este scena LXVI (168) de pe Columna lui Traian, unde un personaj foloseşte o astfel de armă. Ataşat unei cozi ce depăşeşte dublul lungimii lamei, cosorul are lama scurtă şi foarte încovoiată, asemănătoare cu a unor piese provenind din contexte arheologice. Ceea ce atrage atenţia şi mai mult este faptul că dacul nu pare un om de rând, în mâinile căruia un cosor ar fi părut firesc, ci acesta trebuie să fie un taraboste dacă judecăm după pileus-ul caracteristic. Faptul că un nobil mânuia o astfel de armă poate însemna nu neapărat penuria de arme care l-ar fi obligat să recurgă, în disperare de cauză, la o unealtă transformată ad-hoc în armă, ci mai degrabă că aceasta era suficient de eficace astfel încât războinicul să o prefere alteia la care rangul şi statutul său i-ar fi permis accesul.



O altă ipoteză ar fi aceea că insolita armă a fost o soluţie de moment, dată de necesitatea eficientizării armamentului dacic, în special cel utilizat de către nobilimea care se baza pe spadele lungi de tip celtic, mai puţin eficace în faţa legionarilor romani echipaţi cu armuri individuale şi scuturi masive, în faţa cărora armele curbe reprezentau o soluţie tactică. Chiar dacă scena trebuie privită cu prudenţă, născută din tipul de mesaj pe care iconografia imperială dorea să îl transmită, existenţa armei trebuie să fi fost cunoscută sculptorilor care au redat-o.
Acest lucru este şi mai clar ilustrat pe metopele monumentului de la Adamclisi, operă ai cărei autori erau şi mai familiarizaţi cu armele dacilor, împotriva cărora luptaseră. Astfel, arma mânuită de un războinic ilustrat pe metopa XVIII are o coadă foarte lungă, la capătul căreia se observă o lamă în formă de cosor, încovoiată, delimitată de coadă printr-un inel proeminent. Această conformaţie întăreşte convingerea că, din punct de vedere morfologic, cosoarele prezintă mai multe particularităţi, care le recomandă a fi, cu mare probabilitate, mai degrabă arme decât unelte. Calitatea lor de a fi în primul rând armă este însă dată de lăţimea lamei, care rămâne constantă pe aproape întreaga suprafaţă a lamei, pentru a-i asigura rezistenţa la impactul cu materialele dure şi a conferi forţă loviturii. Grosimea acestei lame, care îi dădea o robusteţe bine definită, vârful scurt, dar ascuţit, al cărui unghi închis permitea lovituri capabile să penetreze armuri, sunt caracteristici ce permit încadrarea cosoarelor mari în rândul armelor de lovit.



Dacă ataşarea piesei la un mâner lung avea ca rezultat o armă eficace, aceeaşi armă, în combinaţie cu un mâner scurt, are ca rezultat o armă eficientă pentru lovit şi retezat de aproape, caracteristici care o puteau face utilă şi pe timp de pace, ca unealtă cu diverse întrebuinţări. Posibilitatea de a fi şi unealtă nu trebuie însă exclusă în totalitate dacă ţinem seama de numeroasele posibile sfere de utilizare, de la exploatarea şi prelucrarea lemnului la îndeletniciri legate de pomicultură sau de cultivarea viţei de vie, activităţi care totuşi nu necesită unelte atât de masive. Cosoarele utilizate până în zilele noastre sunt de mici dimensiuni şi sunt folosite la tăiatul corzilor, la curăţatul butucilor şi la retezatul ciorchinilor de struguri, activităţi care nu necesită unelte masive şi care puteau fi executate cu ajutorul puzderiei de cuţitaşe şi cosoare de mici dimensiuni descoperite în toate zonele Daciei. Cea mai probabilă variantă este aceea a unei dualităţi funcţionale, aşa cum găsim la cuţite şi topoare, dualitate inegală în acest caz, rolurile prevalând alternativ.
O altă posibilă funcţionalitate, în cadrul conflictelor armate, este aceea de armă contra cavaleriei, ipoteză susţinută de faptul că aceste cosoare puteau fi ataşate unor mânere lungi, ceea ce le-ar fi făcut ideale pentru lupta pedestrimii contra cavaleriei. Ciocul scurt permitea agăţarea cavaleristului şi tragerea lui de pe cal sau aplicarea unor lovituri puternice, favorizate de amplitudinea mişcării de rotaţie dată de lungimea întregii arme. Oricare din cele două posibile moduri de utilizare prezintă suficiente argumente pentru a justifica prezenţa acestor cosoare în arsenalul războinicilor nord-dunăreni.
Originea acestui tip de armă, fără îndoială inspirată de numeroasele forme de seceri anterioare, pare să fie rezultatul unei evoluţii fireşti, de vreme ce este comună în întreaga Europă, aspect care permite ipoteza că aceste cosoare sunt de fapt nişte seceri simplificate şi modificate, astfel încât forma lor, relativ standardizată, se preta la cele mai diverse întrebuinţări.
Dubla lor utilitate poate fi şi explicaţia arealului larg de difuzare în lumea tracică, dar în special în cea dacică, exemplare fiind descoperite din Slovacia până în Bulgaria. Mai rare în zonele de la sud sau est de Carpaţi, fără să lipsească totuşi, cosoarele sunt mult mai bine reprezentate în spaţiul intracarpatic, aşa cum o dovedesc exemplarele descoperite la Grădiştea Muncelului, Zlatna, Valea Dosului, Căpâlna (jud. Alba), Sighişoara, împrejurimile Sibiului. Două piese sunt mai aparte, în ceea ce priveşte orizontul cronologic şi contextul arheologic din care provin, fiind descoperite în edificii romane, fapt care conduce la concluzia că, cel puţin în aceste cazuri, au fost utilizate în cadrul unor activităţi legate de gospodăriile respective sau în agricultură. Astfel, un fragment a fost descoperit în ruinele unei villa rustica din Valea Chintăului şi un alt exemplar a fost descoperit în ruinele unui edificiu roman de la Alba Iulia.



O ultimă piesă supusă atenţiei este un cosor de mari dimensiuni, aflat în custodia Muzeului Municipal „Ion Raica” din Sebeş. Cosorul a aparţinut colecţiei Şcolii germane, astfel încât lipsesc informaţiile privitoare la contextul arheologic din care provine. Acest lucru este completat cu tehnica diferită de execuţie, lipsind aspectul lenticular al profilului lamei, ceea ce îndeamnă la prudenţă în atribuirea piesei, ea putând proveni din stratul medieval. Totuşi, nu se poate renunţa la ipoteza ca piesa, care este tipologic identică cu unele certe dacice, să provină din aşezarea dacică de la Căpâlna.
Prezenţa cosoarelor, uneori ipotetică, în rândul armelor, poate fi considerată o soluţie de moment în faţa unor situaţii tactice noi, dar şi participarea la lupte, alături de nobili şi războinici de profesie, a unor importante contingente de oameni simpli, înarmaţi cu unelte transformate ad-hoc în arme, aspect greu sesizabil arheologic.
Discrepanţa dintre armele ilustrate pe Columna traiană în scenele care prezintă trofeele luate de la daci în urma încheierii conflictelor, scene care abundă în arme de calitate: lănci, spade, săbii încovoiate, armuri, steaguri, scuturi, şi scenele de luptă, unde armele sunt redate într-un registru diferit, poate fi un indiciu privitor la reflectarea diferenţiată a categoriilor de luptători daci. În acest scenariu, cosoarele dacice par să fi fost o categorie de arme utilizate de către luptătorii de rând, a căror eficacitate nu a fost mai prejos de restul armelor încovoiate utilizate de către daci, astfel că au existat episoade în care şi alte categorii de războinici nu au ezitat să recurgă la mânuirea lor.
Răspândirea şi frecvenţa cosoarelor, datate cu precădere în secolele I a.Chr. – I p.Chr., în întregul areal dacic, precum şi utilizarea lor, fie şi ocazional, ca arme, permit includerea acestei categorii de artefacte între acele Dacorum falcibus pomenite de Cornelius Fronto.


BIBLIOGRAFIE:


Autor:
Cătălin Borangic, Câteva observaţii privind cosoarele în lumea dacică, în Nemvs, nr.9-10, 2010, p.10-21.

Bibliografie suplimentară:
Maria Comşa, Date privind cultivarea viţei de vie la traco-daci (sec. VI î.e.n. – sec I e.n.) în lumina cercetărilor arheologice, în Pontica, XV, 1982, p.57-81;
Ion T. Lipovan, Două arme antice descoperite în zona arheologică Ampelum, în Acta Musei Napocensis, 31/I, 1994, p.203-207;
Vasile Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, ediţie îngrijită de Radu Florescu, Bucureşti, 1982;
Ioan Glodariu, Eugen Iaroslavschi, Civilizaţia fierului la daci (sec. II î.e.n. – I e.n.), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979;
Radu Vulpe, Columna lui Traian. Monument al etnogenezei românilor, Bucureşti, 1988;
Florea Bobu Florescu, Monumentul de la Adamklissi Tropaeum Traiani, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, [1960];
Nicolae Alexandru Mironescu, Cu privire la istoricul viticulturii româneşti. „Ţara vinului” sau „Podgoria Alba Iulia”, în Apulum, VII/II, 1969, p.481-512;
Nicolae Alexandru Mironescu, Paul Petrescu, Cu privire la instrumentarul viticol tradiţional. Contribuţii la cunoaşterea etnografică a viticulturii, în Cibinium, 1966, p.61-78;
Mioara Turcu, Geto-dacii din Cîmpia Munteniei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979;
Radu Vulpe, Teodor Silvia, Piroboridava, aşezarea geto-dacică de la Poiana, Biblioteca Thracologica, XXXIX, 2003;
Mihai Irimia, Unelte de fier din aşezarea getică fortificată de la Adâncata (com. Aliman, jud. Constanţa), în Pontica, XXXII, 1999, 32, p.73-82;
Catalogul expoziţiei „I Daci. Mostra della civiltà daco-getica in epoca classica”, Roma, 1979-1980;
Ioan Glodariu, Vasile Moga, Cetatea dacică de la Căpâlna, Alba Iulia, 2006;
Gheorghe Baltag, Sighişoara înainte de Sighişoara. Elemente de demografie şi habitat în bazinul mijlociu al Târnavei Mari din preistorie până în sec. al XIII-lea d.Hr., cu privire specială asupra zonei municipiului Sighişoara, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2000;
Dorin Alicu, Cercetări arheologice la Cluj-Napoca: villa rustica din Valea Chintăului. Campaniile 1990-1992, în Acta Musei Napocensis, 31/I, 1994, p.539-567;
Vasile Moga, Cercetări arheologice la Apulum, în Apulum, XXIV, 1987, p.157-168;
M. Cornelius Fronto, Principia Historiae, II, p.204, apud Izvoare privind istoria Romîniei, I, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, Bucureşti, 1964, p.533..