Pagina principală
 



ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica (2)
   Echipa ENDA (4)
   Activități ENDA (2)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (3)
   Rapoarte de activitate (3)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (8)
   Poveștile Legio Dacica (15)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (24)
   Economia (12)
   Arta (6)
SOCIAL
   Regii (15)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (82)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (7)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (34)
   Seniorii războiului (7)
   Arhitectura militară (4)
   Cetăţile (20)
   Războaiele dacilor (17)
   Civis Romanus (7)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (58)
   Recenzii (12)
   Articole știinţifice (1)
   Repertorii arheologice (3)
   Surse contemporane (9)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (8)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Dacia 3D (10)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (12)
   Legende şi povestiri (3)
   English papers (55)
ZIARUL PERSONAL
   Borangic Cătălin (35)
   Marcu Marius (5)
   Velico Dacus (57)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (35)
   Podcast (1)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (430)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookCanal Youtube ENDAENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

RHOMPHAEA

Una dintre cele mai interesante şi, în acelaşi timp, puţin cunoscute arme curbe ale tracilor este o sabie lungă, pentru două mâini, cu lama de mari dimensiuni şi cu tăişul pe o singură parte a acesteia, numită rhomphaea[2] (gr. ῥομφαία), apărută în zona munţilor Rodopi începând cu secolul al IV-lea a.Chr.[3], perioadă când sunt datate cele mai multe descoperiri şi a cărei utilizare se întinde până în secolele III-II a.Chr., când se pare că folosirea lor de către traci, nu mai este vizibilă, consecinţă a pierderii independenţei acestora în faţa înaintării romane şi, implicit, a scăderii puterii lor militare. În diferite forme însă, conceptul de armă cu lama lungă şi tăiş pe o singură parte, utilizată cu ambele mâini, a fost fie preluat, fie „reinventat” în epoci istorice ulterioare şi diferite zone geografice, spaţiului sud-tracic rămânându-i primatul utilizării acesteia, precum şi morfologia extrem de elaborată şi originală. În această categorie ar putea fi considerate şi multitudinea de coase de luptă mânuite de războinicii daci şi aliaţii lor ilustraţi pe metopele monumentului de la Adamclisi, dar şi pe o serie de monede romane ulterioare încheierii celui de-al doilea război dacic al lui Traian (103 a. Chr.).



Etimologia termenului rhomphaea, care, potrivit autorilor antici, înseamnă o sabie mare de tip tracic[4], este pusă în legătură cu latinescul *rumpere, „a rupe”, „a sparge” ceea ce, într-o traducere aproximativă, ar putea desemna rhomphaea ca fiind „cea care rupe [sparge]”. O atare denumire este mai mult decât ilustrativă pentru funcţia şi modul ei de utilizare şi aruncă mai multă lumină asupra acestei arme insuficient cunoscute. Acest impediment a avut ca rezultat considerarea ei ca fiind o suliţă, probabil din cauza lungimii mari, de până la doi metri, sau a formei ei alungite, de către unii istorici, aspect care vine însă în contradicţie cu afirmaţia lui Titus Livius potrivit căruia rumpiaele tracilor (arme de o nemaipomenită lungime) se împiedicau în ramurile împletite în toate părţile[5]. Desimea arboretului ar fi încurcat, fără îndoială mânuirea sabiei, dar nu şi aruncarea armei ca pe o suliţă. Desigur că, în timpul luptelor, rhomphaea ar fi putut fi şi aruncată, dacă necesităţile momentului o impuneau, dar această acţiune ar fi fost un caz de forţă majoră, situaţie în care luptătorul risca să rămână dezarmat, ceea ce era de evitat în principiu. Suliţele propriu-zise, cu care erau înarmaţi tracii, nu erau decât arareori mai puţin de două, tocmai din acest considerent.



Originea armei pare să fie traco-iliră[6] şi a apărut ca urmare a adaptării săbiilor şi pumnalelor curbe prin ataşarea acestora la o coadă lungă de lemn şi alungirea lamelor[7], ca o necesitate a locuitorilor versanţilor muntoşi din Rodopi, în conflictele cu vecinii lor. Datorită şocurilor mari, presupuse de loviturile ample date de această armă, coada de lemn a fost înlocuită, în unele cazuri, prin continuitatea lamei spre mâner şi aplicarea unor plăsele de lemn ataşate cu nituri. Autorii antici, care aduc în discuţie această armă, nu sunt foarte clari în descrierea armei, dar descoperirile arheologice (Fig.1; Fig.2/a-c), şi puţinele imagini care o ilustrează arată că, această lance-seceră, avea un singur tăiş pe una din părţile lamei, o formă alungită şi numai rareori o curbură nu foarte accentuată, al cărei mâner acoperă adesea aproape jumătate din sabie, iar secţiunea lamei triunghiulară sau la piesele mai deosebite, în forma literei T. Chiar dacă, în ansamblul ei, arma pare masivă, lăţimea lamei, măsurată pe artefactele găsite, este situată în jurul a 3-4,5 cm, dimensiune care ne oferă imaginea unei arme elegante, aspect subliniat şi de tehnica de lucru elaborată. Astfel, subţirimea lamei, şi implicit fragilitatea ei în luptă, a fost compensată prin obţinerea unei secţiuni în forma literei T (Fig.3/detaliu b), formă nu foarte uşor de prelucrat, dar care ranforsează suficient arma, oferind o foarte bună rezistenţă la impacturi deosebite. Această inovaţie tehnică rigidiza arma şi elimina necesitatea unei lame prea masive, datorită preluării eforturilor de către porţiunea perpendiculară pe lamă care acţiona ca un tirant, reducând greutatea armei fără a-i diminua rezistenţa. Unele exemplare au un inel de metal introdus într-un orificiu situat la îmbinarea lamei cu mânerul, uneori în vârf şi căruia îi corespunde un orificiu situat la capătul mânerului ceea ce duce la concluzia că prin acestea era petrecută o legătură de piele sau un şnur, care făcea posibilă purtarea ei în bandulieră[8] (Fig.3/detaliu a). Aceste inovaţii tehnice au individualizat rhomphae-ele tracice în ansamblul populaţiilor care au utilizat acest gen de armă în epocă, alte săbii mari, curbe, fiind asimilate acestei categorii de arme din motive funcţionale şi mai puţin morfologice, singurele constante fiind dimensiunile, curbura specifică şi funcţionalitatea în luptă.



Izvoarele antice o prezintă ca pe o armă grea[9], comparativ cu săbiile uzuale[10] în epocă, ce era utilizată cu ambele mâini şi având întotdeauna un singur tăiş pe partea concavă (Fig.4/a-c)[11]. Unele exemplare aveau şanţuri longitudinale de-a lungul lamei, aşa numitul şanţ de scurgere a sângelui, ceea ce, completând alura foarte puţin curbată, arată că era folosită şi pentru înjunghiere[12], lucru ce ar explica măcar parţial, confuzia acesteia cu o suliţă. Arheologic au fost descoperite o serie de exemplare, nu foarte multe, toate la sud de Dunăre, preponderent în zona oraşului Plovdiv, zonă ce corespunde aproximativ poziţionării tribrilor tracice ale Dioilor şi Bessilor (Fig.5).



Ilustrarea acestei arme în artă este, deocamdată, susţinută de metopele monumentului de la Adamclisi, unde sunt prezentate astfel de arme care au, însă, curburi mult mai accentuate decât piesele descoperite pe teritoriul Bulgariei. Alte reprezentări sunt cele vizibile în cazul picturilor murale ale mormântului unui războinic de seamă trac de la Sveshtari (Fig.6). Deşi pictura nu este terminată/completă, se observă uşor lama largă şi capătul ei de sus curbat, care coincide cu unele din armele provenite din descoperiri arheologice. Alte probabile arme de acet gen sunt prezente în picturile murale ale complexelor funerare de la la Kazanlăk[13] şi Alexandrovo, lângă oraşul Haskovo[14], dar istoricii încă nu s-au pus de acord dacă reprezintă rhomphaea. Picturile arată, fără îndoială însă, arme curbe, specifice tracilor.



O doză mare de ambiguitate este regăsită şi în reprezentarea unor arme curbe dacice figurate pe o serie de emisiuni numismatice (Fig.7/a-z), bătute în perioada şi cu ocazia războaielor duse de împăratul Traian împotriva dacilor[15]. Chiar dacă armamentul dac a fost redat adesea cu mare acurateţe, dimensiunile monedelor fiind mici, e dificil de stabilit exact tipul de sabie reprezentat, singura modalitate de apreciere a dimensiunilor fiind raportarea la celelalte arme sau siluetele umane din tabloul iconografic ilustrat. Dacă admitem aceste repere atunci mare parte dintre armele înfăţişate pe monedele romane, pot fi asimilate tipologic speciei locale, nord-dunărene, de rhomphaea. Prezenţa armelor curbe pe monumente oferă o serie de informaţii referitoare la morfologia acestora, modul de luptă, dar şi despre larga lor utilizare de către traci în ansamblu, dar şi de către aliaţi ai acestora, îndeosebi germanicii vecini ai dacilor.
Existenţa unor reproduceri ale acestor arme pe monede şi pe monumente întăreşte convingerea că asocierea dintre traci şi armele lor curbe nu a fost forţată, ci ea transpunea în artă o realitate suficient de cunoscută pentru ca, în unele cazuri, prezenţa acestor arme să ofere un „cod” din care să rezulte dorinţa artistului de a ilustra în opera sa luptători traci sau daci. Acest aspect impune o anume doză de prudenţă în identificarea tipologică precisă. Lipsa unor reprezentări derhomphaea pe Columna lui Traian, unde sunt prezente doar săbii scurte de tip mahaira[16] sau de tip falx dacica[17], poate fi pusă pe seama tipului de mesaj pe care monumentul îl transmitea. Cert este că dacii au utilizat o formă de coasă de luptă, greu sesizabilă arheologic, dar prezentă în diverse ilustrări artistice şi monetare.



În cazul reprezentărilor acestei arme pe monede, trebuie amintit că armele curbe ce pot fi asociate cu rhomphaea apar numai pe emisiunile din timpul domniei lui Traian, semn că, pe de o parte, dacii au investit în apărarea independenţei lor tot ce putea oferi panoplia lor de arme curbe, pe de altă parte că rhomphaea dacică, impresionantă si feroce, nu era, totuşi, o armă asociată exclusiv cu etnia lor[18], pe alte monede fiind vizibile arme curbe, ale căror detalii le fac să fie mai degrabă săbii de tip falx dacica sau chiar pumnale sica.
Din punct de vedere istoric utilizarea acestui tip de armă s-a încheiat, în zona Dunării de Jos, odată cu desfiinţarea regatului dac de către împăratul Traian[19]. O excepţie pare să scena reliefată pe un altar onorific (Fig.13), a cărui datare pare să fie jumătatea secolului al II-lea p.Chr.[20], ridicat în cinstea unui înalt ofiţer roman, Sextus Vibius Gallus, praefectus castrorum legiones XIII Geminae găsit la Amastris, azi Amasra (Turcia), şi care îl înfăţişează pe titularul monumentului călare în luptă cu doi barbari. Unul dintre aceştia, pare-se rănit, aruncă din mâini o sabie curbă lungă, iar al doilea are şi el o sabie încovoiată, dar de mai mici dimensiuni. Evenimentul care a prilejuit distingerea ofiţerului şi, ulterior, ridicarea altarului, este legat depătrunderea în Dacia romană a unor populaţii barbare împotriva cărora Legiunea a XIII-a Gemina, cantonată la Apulum, în corpul de comandă al căreia se afla Sextus Vibius, a purtat o serie de bătălii. Aceste convulsii armate sunt puse pe seama războaielor marcomanice[21] din anii 166-169 p.Chr. şi demonstrează că în cadrul „confederaţiei” barbare care a atacat provincia se găseau şi foarte probabil daci liberi care îşi foloseau încă temutele arme încovoiate.



Fără a fi dublate de descoperiri arheologice la nord de Dunăre, dar regăsite pe metopele monumentului de la Adamclisi (Fig.8-11)[22], redate, uneori, într-o manieră discutabilă[23], dar neîndoielnic având rol de atribut etnic, aceste ilustrări răspund, măcar parţial, la întrebările legate de răspândirea diferitelor tipuri de rhomphaea în spaţiul trac.
Exemplarele provenite din Bulgaria fac parte din inventare funerare sau sunt descoperiri accidentale în care contextul arheologic a fost uneori alterat, dar aproape invariabil în asociere cu alte elemente de echipament militar: coifuri specifice, cnemide, săbii scurte, pumnale sau podoabe[24], ceea ce sugerează că defuncţii aveau o situaţie socială peste medie. Având în vedere costul ridicat al realizării unei astfel de arme, destul de complexe ca morfologie, a tehnologiei complicate de producţie, dintr-o singură bară de metal care suferea modificări substanţiale de secţiune şi inventarele funerare deosebit de bogate se poate admite că ele aparţineau unor războinici relativ înstăriţi, care luptau ca infanterişti. Ei erau, cel mai probabil, însoţitorii câte unui nobil foarte puternic, suficient de avut cât să-şi permită companioni bine înarmaţi şi monumente funerare fastuoase.



Atât metopele cât şi reprezentările numismatice, care aparţin zonei din afara Traciei propriu-zise, ne pun în faţa unui tip aparte de rhomphaea, posibil o variantă locală, mult mai curbată decât exemplarele sud-dunărene, şi care permit, fără teama de a greşi, încadrarea lor în categoria săbiilor curbate de mari dimensiuni sau a coaselor de luptă. Curburile pronunţate făceau imposibilă utilizarea lor ca suliţe sau lănci, dar permiteau, în egală măsură, lupta împotriva cavaleriei sau a luptătorilor protejaţi de echipament defensiv. Imaginile de pe metopele de la Adamclisi pot fi şi un indiciu care să explice, măcar parţial, lipsa descoperirilor arheologice în ceea ce priveşte rhomphaea, întrucât aceastei variante tipologice locale, regăsită în mâinile luptătorilor imortalizaţi după sângeroasa bătălie din anul 102 p.Chr., i se pot atribui o serie de vârfuri identificate în săpăturile arheologice şi clasificate ca fiind unelte[25].
Ingeniozitatea muntenilor traci, concretizată prin adaptarea, fie a unei lănci, fie a propriilor săbii scurte, fie a ambelor şi obţinerea, prin această combinaţie, a unei arme eficiente, poate fi admirată şi din considerentul că, dintre toate armele proprii tracilor, a fost singura care le-a supravieţuit, fie în dotarea armatelor ţărăneşti ale Evului Mediu, fie chiar a armatelor regulate occidentale şi bizantine, ale aceleiaşi perioade. Posibilă, deşi greu de probat, continuitatea utilizării acestei arme, din Antichitate şi până în Evul Mediu, demonstrează inventivitatea creatorilor acestei arme care, puşi în faţa unor reale probleme de ordin militar, au demonstrat că au putut identifica soluţii viabile pentru lupta împotriva călăreţilor. Cu toate că infanteriile europene se vor confrunta neîntrerupt, în secolele următoare, cu cavaleriile populaţiilor nomade şi, pe filiera nevoii continue, există posibilitatea moştenirii acestei arme din arsenalul trac, trebuie remarcat că, din punct de vedere tactic, aceleaşi probleme obligă la găsirea aceloraşi soluţii, corolar prin care rhomphaea tracică devine precursoarea, chiar indirectă, a coaselor de luptă medievale, arme relativ comune în întreaga Europă medievală, dar deosebit de eficace, evoluţie explicabilă prin existenţa unei logici proprii a modului de gândire militar.



Utilizarea rhomphae-ei, ca rezultat al adaptării la realităţile câmpurilor de bătălie, în lupta împotriva călăreţilor[26] poate fi argumentată plecând de la simpla observare tactică a bătăliilor antice, care arată că, mercenarii traci înarmaţi cu rhomphaea, angrenaţi, spre exemplu, în conflictele Greciei antice, erau plasaţi, de regulă, pe flancuri, zone predispuse întotdeauna la atacurile cavaleriei. Un alt aspect demn de semnalat este acela că, în lupta dintre pedestraşii traci şi cavaleria inamică, principala ţintă a infanteristului era mai degrabă calul şi nu călăreţul, rhomphaea fiind utilizată pentru tăierea picioarelor calului sau pentru înjunghierea acestuia. Lungimea armei permitea, prin elanul dat de anvergura şi greutatea proprie, să scoată animalul din luptă, printr-o singură lovitură, din cauză că, fiind invariabil expuse, picioarele şi abdomenul calului au fost dintotdeauna o problemă în ceea ce priveşte protejarea lor. În cazul exemplarelor care aveau o curbură mai accentuată, aceste lovituri puteau doborî un călăreţ sau îi puteau penetra echipamentul defensiv[27].



Privitor la modul de luptă este indiscutabil că arma se mânuia cu ambele mâini, ceea ce elimină posibilitatea ca luptătorul să fie echipat şi cu scut sau ca acesta să acţioneze altfel decât ca infanterist, desigur în strânsă cooperare cu alte tipuri de unităţi. Inventarul mormintelor războinicilor înarmaţi cu rhomphaea arată că aceştia dispuneau de echipament defensiv divers, dar fără scut[28] (Fig.12), ceea ce permite o imagine de ansamblu a arsenalului şi a locului şi rolului acestora în luptă. Astfel, pe lângă lupta împotriva cavaleriei, rhomphaea permitea atacuri directe asupra formaţiilor compacte, deschizându-le pentru facilitarea atacului dat de propriile trupe sau, cum reiese din dispunerea tracilor înarmaţi cu rhomphaea ca trupe de rezervă în bătălia de la Magnesia (190 a.Chr.)[29], trupe destinate să intervină în zonele cel mai greu încercate. Mărimea acestor arme nici nu ar fi permis utilizarea lor în cadrul unor formaţii compacte din cauza riscului de a nu le putea mânui sau de a-şi răni proprii tovarăşi, situaţie care demonstrează, încă o dată, că natura armei obliga la dispunerea purtătorilor, fie pe flancuri, fie în deschiderea luptei sau pentru misiuni cu caracter special.
Numărul mic de descoperiri arheologice ar putea fi explicat, măcar parţial, prin costurile mari de producţie, date de complexitatea confecţionării unei astfel de arme dintr-o singură bară de metal, dar şi prin însăşi numărul, nu foarte mare, de luptători astfel înarmaţi[30], care acţionau ca nişte veritabile trupe speciale, a căror robusteţe şi curaj erau dublate de această armă teribilă.



Incontestabil asociată cu lumea tracilor, deosebit de temută în rândul inamicilor, rhomphaea a însumat nu numai ingeniozitatea şi inventivitatea muntenilor traci, ci şi ferocitatea marţială care i-a făcut unii dintre cei mai apreciaţi mercenari ai lumii antice. Perfect adaptată la mentalitatea războinicului trac, el însuşi puternic motivat psiho-militar, rhomphaea a răspuns unor necesităţi suficient de pronunţate încât să îi permită să supravieţuiască creatorilor săi, să evolueze în diferite forme de coasă de luptă şi să dispară din istorie abia atunci când motivul pentru care a fost creată, cavaleria, a încetat la rândul ei, să mai fie o forţă.
Privită prin prisma datelor cunoscute, fără a avea pretenţia că am epuizat subiectul, particularităţile sabiei de tip rhomphaea, dar şi ferocitatea coaselor de luptă care i-au succedat, apar ca fiind unice şi fac din ele o contribuţie proprie a tracilor la arsenalul lumii antice.


BIBLIOGRAFIE:


Autor:
Cătălin Borangic, Incursiune în arsenalul armelor curbe tracice. Rhomphaea, lancea-seceră sau coasa de luptă, în Bibliotheca Musei Porolissensis, XIII, vol. colectiv Identităţi culturale locale şi regionale în context european – Studii de arheologie şi antropologie istorică, In memoriam Alexandri V.Matei, Editura Mega, Editura Porolissum, 2011, Cluj-Napoca.

Bibliografie suplimentară:
Archibald 1998 - Z.H.Archibald, The Odrysian Kingdom of Thrace: Orpheus Unmasked, Clarendon Press, Oxford University, 1998;



Bobu Florescu 1960 - Florea Bobu Florescu, Monumentul de la Adamklissi Tropaeum Traiani, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, [1960];
Borangic 2006 - Cătălin Borangic, Falx dacica. I. Propunere pentru o tipologie a armelor curbe dacice, în Nemvs. Revista Asociaţiei Culturale Sarmizegetusa, anul I, 2006, nr.1-2, p.47-105;
Borangic 2007-2008 - Cătălin Borangic, Falx dacica. II. Tentativă de reconstituire, în Nemvs. Revista Asociaţiei Culturale Sarmizegetusa, anii II-III, (2007-2008), nr.3-6, p.44-62;
Borangic 2009 - Cătălin Borangic, Incursiune în arsenalul armelor curbe tracice. Mahaira, în Buletinul Cercurilor Ştiinţifice Studenţeşti, 15, 2009, p.47-67;
Borangic 2009a – Cătălin Borangic, Incursiune în arsenalul armelor curbe tracice. Falx dacica, în Terra Sebus. Acta Musei Sabesiensis, I, 2009, p.43-61;
CIL - Th.Mommsen, O.Hirschfeld, A. Von Domaszewski, Corpus Inscriptionum Latinarum, III, Berlin, 1873-1902;
Daremberg, Saglio 1926 - C.Daremberg, M.E.Saglio, Dictionnaire des Antiquités Grecques et Romaines, vol.II (R-S), Paris, 1926;
Dimitrov 2005 - Stanimir Dimitrov, About thracic rhomphaea, în MIF, 9, 2005, p.285-294;
Domaradzki 1986 - Mieczyslaw Domaradzki, Les épées en thrace de la deuxiéme moitié du Ier millénaire avant notre ére, în Revue Aquitania, Supplement, 1, 1986, p.227-231;



Kolev 1985 - Kamen Kolev, The Ancient Thracian Iron Sword Rhomphaia, în North-Eastern Bulgaria - Antiquity and Modernity: Proceedings of Papers, Bulgarian Academy of Sciences Press, Sofia, 1985, p.306-313, (traducere în engleză Daniel Genchev);
Paunov 2005 - Evgeni I. Paunov, Rhomphaеa: a new Thracian sword from the Western Rhodopеs (Southwest Bulgaria), în Heros Hephaistos. Studia in honorem Liubaе Ognenova-Marinova, Veliko Târnovo, 2005, p.368-375;
Plutarh - Plutarh, Vieţi paralele, Aemilius Paulus, XVIII, vol. II, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963, notiţe istorice şi note de prof. N.I.Barbu;
Russu 1971 - I.I.Russu, Sextus Vibius Gallus, în Acta Musei Napocensis, VIII, 1971, p.531-537;
Sekunda 1983 - Nicholas Victor Sekunda, The Rhomphaia, a Thracian Weapon of the Hellenistic Period în Ancient Bulgaria, A.G.Poulter (red.), Nottingham, 1983, tom I, p.275–283;
Szwaba, Nickels f.a. - Roman Szwaba, A.L.Nickels, More on the Rhomphaia, în Slingshot, 117, p.19;
Titus Livius - Titus Livius, De la fundarea Romei, IV, cartea XXXI, traducere Toma Vasilescu, Floricica Demetrescu, Paul H. Popescu, note Toma Vasilescu, Paul H. Popescu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962;
Vulpe et alii 1955 - Radu Vulpe et alii, Şantierul arheologic Popeşti. Raport preliminar, în Studii şi Cercetări de Istorie Veche, tom.VI, nr.1-2, 1955, p.237-264;
Webber 2001 - Christopher Webber, The Thracians 700 BC-AD 46, în Men at Arms, ed. Osprey, Oxford, Marea Britanie, 2001;
Webber 2003 – Christopher Webber, Odrysian Cavalry Arms, Equipment, and Tactics, în Lolita Nikolova (ed.), Early symbolic systems for communication in Southeast Europe, British Archaeological Reports, Oxford, 2003, p.529-554.

Note:
[1] Sintagma lance-seceră, utilizată uneori, deşi relativ corectă, reflectă mai mult armele de acest gen utilizate în sudul Dunării, mai apropiate morfologic de noţiunea de lance, decât întrega panoplie de astfel de arme.
[2] Daremberg, Saglio 1926, tom 4, vol.2, (R-S), s.v. rhomphaea, p.865.
[3] Prima menţionare a acestei arme pare să fi fost înregistrată încă din anul 326 a.Chr., în timpul campaniei lui Alexandru cel Mare, în India, cu ocazia bătăliei de la râul Hydaspes (Curt. Ruf., VIII/5), la care au participat şi contingente de traci, utilizaţi ca trupe de şoc sau de rezervă.
[4] Titus Livius,p. 50. [Thracas quoque rumpiae, ingentis et ipsoe longtitudinis, inter obiectos undique ramos impediebant]. În textul tradus din limba latină termenul rumpia este transpus prin suliţe căruia îi se ataşează nota 144 (p. 667) unde traducătorii explică termenul latin rhompheae prin sintagma un fel de suliţe extrem de lungi, explicaţie cel puţin bizară dacă ţinem cont de armamentul utilizat de traci în epoca respectivă, cf. Domaradzki, 1986, p.228-231.
[5] Kolev 1985, p.306-313 (http://home.exetel.com.au/bmboats/articles.htm la 14 sept. 2009).
[6] Sekunda 1983 (http://home.exetel.com.au la 16 sept. 2009).
[7] Szwaba, Nickels f.a. (http://home.exetel.com.au/thrace/articles.htm la 20 iul. 2010).
[8] Paunov 2005, p.368-375.
[9] Plutarh 1963, Aemilius Paulus, XVIII, p. 191-192 [...cei dintâi înaintau tracii, despre care se spune că produceau o puternică impresie: bărbaţi înalţi, înarmaţi cu scuturi şi jambiere [cnemide] albe şi strălucitoare, îmbrăcaţi cu cămăşi albe, purtând pe umărul drept săbii drepte, de fier greu.].
[10] Xiphos, copis, mahaira, mai târziu falx, gladius, spatha etc.
[11] O serie de romphaea sunt expuse în muzeele din Bulgaria fiind accesibile doar ca imagine nu şi ca informaţie istorică.
[12] Paunov 2005, p.42.



[13] Pictura murală din mormântul de la Kazanlâk, Stara Zagora (Bulgaria), descoperit în 1944 şi datat către sfârşitul secolului IV a.Chr. Situat în apropiere de Seuthopolis, capitala regelui trac Seutes III, mormântul face parte dintr-o mare necropolă tracică. Pereţii acestui impresionant mormânt sunt decoraţi cu picturi reprezentând ritualuri tracice de înmormântare şi sărbătoare. În aceste scene se regăsesc siluetele unor arme încovoiate; cf. Vasilieva Dafina, The Thracian Tomb în Kazanlak; http://www.digsys.bg/books/cultural_heritage/thracian/thracian-intro.html la 07 feb. 2009; Propunere de reconstituire a picturii murale: Fig.6/b, cf. Webber 2003, p.546, fig.12/d; 12/e.
[14] Ibidem, http://www.kroraina.com/thracia/alexandrovo.html la 07 feb. 2009.
[15] Borangic 2006, p.54.
[16] Borangic 2009, p.47-67.
[17] Borangic 2009a, p.43-62.
[18] Borangic 2006, p.96.
[19] Romanii au făcut o „pasiune” pentru adoptarea şi asimilarea diverselor categorii de armament ale populaţiilor cu care au venit în contact. Cu toată eficacitatea armelor curbe tracice acestea nu au fost preluate nici în urma cuceririi Traciei şi nici în urma cuceririi Daciei, probabil din considerente tactice.
[20] Russu 1971, p.535.
[21]Ibidem, p.536.
[22] Bobu Florescu 1960, p.429, fig.197, p.431, fig.199, p.446, fig.213; p.447, fig.214.
[23] Se cuvin mulţumiri d-lui Cristinel Plantos pentru amabilitatea cu care a oferit o serie de sfaturi şi păreri utile. De asemenea se cuvin mulţumiri şi d-lui Hristo Hristov pentru traducerile, bibliografia şi răbdarea oferite cu generoziotate.
[24] Dimitrov 2005, p.285-294.
[25]Un bun exemplu poate fi „secera” descoperită la Popeşti, com. Mihăileşti, jud. Ilfov, care, prin dimensiuni şi masivitate (48 cm), e foarte probabil să fi fost o armă. Tipurile de coase de luptă, asimilabile sub termenul generic de rhomphaea, utilizate în alte zone şi care nu au avut particularităţi morfologice evidente, au putut fi uşor confundate, în contextele arheologice, cu alte arme (falx dacica) sau cu unelte uzuale (coase, cosoare etc.). Cf. Vulpe et alii 1955, p.248, fig.10/3.
[26] Archibald 1998, p.254-255.
[27] Borangic 2007-2008, p.55.
[28] E vorba de scutul clasic al epocii ale cărui elemente metalice, cuie, garnituri, umbo etc., s-ar fi putut păstra. O altă teorie ar fi că totuşi mânuitorii de rhomphaea utilizau un scut mic, de lemn acoperit cu piele, pelta, ale cărui urme nu s-au păstrat.
[29] Webber 2001, p.34.
[30] După repartizarea geografică a principalelor descoperiri de rhomphaea aceasta pare să fi fost în uzul a unul sau două triburi de munteni traci (Dioii şi/sau Bessii), al căror număr nu putea fi foarte mare raportat la întregul neam tracic.