Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (2)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (7)
   Poveștile Legio Dacica (14)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (21)
   Economia (10)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (14)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (75)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (27)
   Seniorii războiului (5)
   Arhitectura militară (5)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (16)
   Civis Romanus (6)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (45)
   Recenzii (7)
   Repertorii arheologice (3)
   Surse contemporane (2)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Ziarul personal (5)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (49)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (28)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (363)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

ARIA DE LOCUIRE A TRACILOR DE NORD

Aria de locuire a tracilor de nord se întinde începând de pe versanţii nordici ai Munţilor Balcani, numiţi în Antichitate Haemus, iar în limba bulgară actuală Стара планина (Stara Planina), depăşeşte bazinul Dunării de Jos şi se extinde spre est, până la cursul Nistrului, iar spre vest până la valea Tisei. Limita nordică este reprezentată de regiunea Tisei Superioare.
Zona avută în vedere este un areal foarte vast, ce a favorizat de timpuriu dezvoltarea comunităţilor umane, constituindu-se, din punct de vedere geografic, în numeroase unităţi şi subunităţi fizico-geografice, cuprinzând toate tipurile de relief şi beneficiind de o bogată reţea hidrografică, determinate de poziţia geografică a sectorului în zona climatului temperat-continental. Fără ca Europa să fie considerată terra deserta, opinia generală este că neolitizarea acesteia a fost făcută de către grupuri de populaţii venite din Anatolia, care au pătruns în Peninsula Balcanică, de unde apoi au migrat spre vest, nord-vest şi nord.



Coordonatele geomorfologice principale ale arealului sunt lanţul carpatic, o mare parte a cursului Dunării, pantele nordice ale Balcanilor şi Marea Neagră. Între aceste repere se regăsesc numeroase alte forme de relief, fapt ce explică, în bună măsură, importanţa zonei din punct de vedere a habitatului uman şi capacitatea acesteia de a susţine, încă din zorii preistoriei, întregul sistem de raporturi de interdependenţă dintre om şi mediu. O mare parte dintre aceste relaţii sunt consecinţe naturale ale geografiei locale –variaţia de relief, compoziţia substratului geologic, varietatea climatică, diversitatea biologică–, iar o alta, ceva mai redusă, este o consecinţă a activităţilor antropice, legate firesc de nivelul tehnologic al epocii în discuţie.
Din punct de vedere climatic, zona sud-estului european a dispus de o diversitate de fenomene meteorologice (temperatură, vânturi, precipitaţii), nuanţate pe plan local de altitudine şi expunere a versanţilor, determinând, alături de poziţionarea geografică, natura generală a climei locale care este una de tip temperat-continental.



Privind lucrurile prin prisma geografică se desprinde o caracteristică esenţială a acestui teritoriu şi anume aceea că el este, cu foarte mici excepţii, locuibil pretutindeni, aspect reflectat permanent în demografia locală, toate formele de relief fiind intens locuite, neexistând viduri de populaţie. Astfel pornind dinspre sud către nord, urmând oarecum traseul expansiunii umane, lanţul muntos al Balcanilor, extensie spre sud a Carpaţilor, separaţi de aceştia prin Dunăre, au întrunit, prin altitudinile relativ moderate, condiţii excelente de habitat, îndeosebi, ca şi în cazul munţilor Carpaţi, pe unităţile de relief sub-montane.
Veritabilă axă geografică şi istorică, Dunărea delimitează, pe cursul ei inferior, larga Câmpie Română la nord şi Câmpia danubiană la sud, fluviul adunând toate apele din masivul carpatic şi din râurile dinspre sud. În Antichitate, Dunărea avea mai multe nume: Iστρος (Istros); Istru; Hister (latinizat), pentru sectorul inferior, în sursele de limbă greacă şi Danubius (Danuvius), pentru cursul superior şi mijlociu, în cele romane şi a fost dintotdeauna o importantă arteră de navigaţie, comercială şi militară. Odată cu pătrunderea puterii romane în zonă, denumirea Danubiu s-a extins, înlocuind mai vechiul hidronim Istros, evoluând apoi în denumirea actuală.



Deşi mai expuse, atât variaţiilor climatice cât şi migraţiilor dinspre nord şi nord-est, câmpiile de pe cele două maluri ale fluviului, ce apar ca depresiuni puternic sedimentate, au permis de asemenea, prin natura solului şi a climei, o locuire intensă.
În nordul Câmpiei Române, arealul discutat continuă cu lanţul muntos al Carpaţilor, care, prin depresiunile şi platformele montane joase, are toate caracteristicile necesare întreţineriii şi dezvoltării habitatului uman. Parte a masivului muntos central-european, aceşti munţi sunt despărţiţi, la vest, de lanţul alpin, prin Bazinul Vienei, iar la sud, de lanţul balcanic, prin culoarul Timocului, formând un arc cu o lungime de cca. 1500 km şi o lăţime maximă de 130 km, desfăşurându-se pe 6° în latitudine şi aproximativ 10° în longitudine. În interiorul acestui arc, o veritabilă fortăreaţă naturală, se află Depresiunea Transilvaniei, mărginită pe trei părţi de culmi muntoase, iar către vest, deschisă prin Poarta someşană, de Câmpia Panonică. Incinta intracarpatică a oferit, prin multitudinea depresiunilor şi a văilor, condiţii deosebit de favorabile locuirii.
Ultima zonă geografică avută în vedere o reprezintă arealul dintre Carpaţii Orientali şi bazinul râului Prut, mărginit la rândul său de podişul Podoliei, şi întrunind, în ciuda rolului său de culoar de migraţie, suficiente condiţii pentru dezvoltarea comunităţilor umane, iar mai departe pana la Nistru.



Diversitatea geomorfologică este datorată în bună măsură bogatei reţele hidrografice subsumate bazinului Dunării. Pe lângă acest mare curs de apă zona este irigată de o serie de mari râuri: Iantra, Iskăr, Tisa, Someş, Mureş, Olt, Ialomiţa, Siret, Prut care, alături de foarte numeroşii afluenţi, au terasat puternic luncile, construind o serie importantă de mici bazine hidrografice locale, alcătuind, din cele mai vechi timpuri, un sistem echilibrat şi unitar al condiţiilor de mediu, necesare dezvoltării habitatului uman. Parte a acestui vast sistem hidrografic sunt şi numeroasele lacuri, bălţi, iazuri şi limane, care au contribuit de asemenea la suportul habitatului uman. Caracteristicile deosebit de favorabile enumerate până acum, au avut ca rezultat, pe lângă favorizarea dezvoltării locuirii umane, crearea unui tip de biosferă locală, variată, pe care s-a bazat evoluţia vegetaţiei şi faunei locale. Diversitatea şi abundenţa acestora au fost, de asemenea, factori legaţi de dinamica dezvoltării habitatului uman local.
Analizând unitar întregul ansamblu geomorfologic, climatic, hidrografic şi biologic al arealului rezultă o sumă de elemente indispensabile stabilităţii habitatului uman, cu implicaţii determinante asupra demografiei locale. Fără a insista asupra preistoriei zonale, care a oferit istoriei unele dintre cele mai frumoase pagini de preistorie europeană, trebuie spus că nici protoistoria, între ale cărei limite se situează studiul, nu este mai puţin bogată din acest punct de vedere. Resursele naturale diverse şi abundente adăugate condiţiilor locale enumerate au permis o creştere demografică vizibilă şi permanentă. Afirmaţia lui Herodot potrivit cǎreia tracii sunt neamul cel mai numeros după inzi, deşi trebuie privitǎ critic, reflectǎ neîndoielnic o realitate valabilă de-a lungul întregii istorii locale.



Reperele expuse corespund, aleator, expansiunii demografice şi politico-militare a tracilor, în ansamblu, la care trebuie adăugate numeroase alte grupuri şi populaţii de origini diverse: greci, sciţi, iliri, sarmaţi, celţi, germanici.


BIBLIOGRAFIE:


Istoria românilor (tratat), vol.I, Editura Enciclopedicǎ, Bucureşti, 2001.