Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (2)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (7)
   Poveștile Legio Dacica (14)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (21)
   Economia (10)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (14)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (75)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (23)
   Seniorii războiului (5)
   Arhitectura militară (5)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (6)
   Civis Romanus (6)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (40)
   Recenzii (5)
   Repertorii arheologice (3)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Ziarul personal (5)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (49)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (28)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (356)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

FALX DACICA

Războaiele daco-romane din anii 101-102 şi 105-106 au scos în evidenţă nu numai însuşirile războinice ale ramurii de nord a tracilor, dacii, ci şi o adaptare locală a unei săbii curbe cunoscută în antichitate sub numele de falx.
Spre deosebire de pumnalul sica, creaţie indiscutabilă a tracilor, sabia încovoiată, aşa numita sabie-seceră, nu a fost specifică doar spaţiului trac, ea fiind cunoscută şi de tracii sud-dunăreni, de greci şi de macedoneni, de lycieni sau de unele triburi celtice. Faima ei însă, în Antichitate, a fost dată de utilizarea ei de către daci, îndeosebi în ultimul secol de existenţă a statului dac.



Probabil la origine o simplă seceră, falx dacica a suferit modificări succesive, cum putem deduce din existenţa unor forme de falx în orizonturi cronologice mai vechi, ajungând la dimensiuni impresionante şi forme elaborate spre sfârşitul regalităţii dacice. Transformarea secerii de bronz într-o sabie curbată a coincis cu trecerea de la Epoca Bronzului la Epoca Fierului, epocă dominată de un metal mult mai potrivit pentru o astfel de armă-unealtă şi poate fi pusă pe seama nevoii de adaptare a unor luptători simpli, puşi în faţa unor situaţii tactice noi. Evoluţia armei poate fi urmărită în două direcţii, una din care a derivat falcata, cunoscută şi utilizată în întregul bazin mediteranean şi o a doua linie directoare de evoluţie care a dus spre o sabie de mai mari dimensiuni, cu lama alungită, curbată mai accentuat şi cu tăişul pe partea concavă, utilizată cu precădere la nord de Dunăre.



Nu se cunoaşte numele pe care dacii l-au dat acestei înspăimântătoare arme, astfel că istoriografia l-a înregistrat doar în varianta latină. Termenul falx, -cis, pl. falces (seceră, cosor, coasă, cange), probabil latinizarea grecescului falcata, a definit în special unealta, cu numeroasele sale atribute diferenţiatoare, dar şi arma, cu utilitate în practicile cultice, la vânătoare sau cu aplicaţii militare. La modul general, falx desemna toate obiectele de forme şi mărimi diferite care aveau în comun tăişul pe partea interioară a unei lame mai mult sau mai puţin curbate, această caracteristică diferenţiindu-le de diversele tipuri de cuţite.



În ceea ce priveşte panoplia de arme curbe utilizate cu precădere la nord de Dunăre putem include în sintagma Dacorum falcibus, secerile, coasele, cosoarele şi cuţitele de luptă, pumnalul curb (sica) şi cele două tipuri principale de sabie curbă: rhomphaea tracică şi varianta mai scurtă, falx dacica, utilizată de tracii nord-dunăreni.
La un asemenea înţeles larg se va fi gândit, probabil, şi Cornelius Fronto, integrând în ansamblul de cuvinte Dacorum falcibus, toate tipurile de arme curbe utilizate de daci. O clarificare necesară aduce Publius Papinius Statius, pentru care falx este arma-simbol a getului, ceea ce concentrează atenţia doar asupra unei anume arme curbe, suficient de individualizată şi eficientă încât să poată fi asociată cu etnia celor care o foloseau. Coroborând această informaţie cu reprezentările artistice din epocă, singurul candidat la acest statut rămâne un anume falcatus ensis devenit în literatura de specialitate recentă, falx dacica, armă ale cărei caracteristici nu au fost însă, până acum, stabilite în detaliu.



Sabia curbă dacică este aşadar nu doar una dintre armele curbe ale dacilor, ci şi cea mai eficientă dintre ele, în orice caz una dintre cele mai celebre arme curbe folosite în Antichitate, în întregul areal mediteranean, inclusiv zona Balcanilor nordici.
Din multitudinea de arme curbe utilizate de către daci, ea se detaşează nu prin numărul de exemplare descoperite, cât prin morfologia elaborată şi prin caracteristicile tehnice cu ajutorul cărora ea s-a dovedit o armă de excepţie.
Morfologia, reconstituită parţial, a acestui tip de sabie, numită „Sarmizegetusa” după locul de provenienţă a majorităţii pieselor descoperite, arată o armă de dimensiuni medii spre mari, cu o lungime totală situată între 0,70-1 m, cu un mâner terminat printr-o îngroşare destinată opririi mâinilor, pretabilă la utilizarea cu una sau două mâini. Lama este triunghiulară în secţiune, cu o lungime apreciabilă, având o curbură elegantă terminată printr-un vârf ascuţit. Resturile pietrificate de piele, descoperite în cazul unui exemplar, întăresc ipoteza că acest tip de curbură permitea purtarea sabiei într-o teacă.



Destul de explicit în stabilirea proporţiilor este reversul unui sestert (fig. 8/6) emis la Roma în intervalul 104-111, mai probabil după 106 (RIC 584, Cohen 569). Ansamblul iconografic se află ilustrat şi pe un as (fig. 8/7), variantă a aceluiaşi tip monetar, iar armele, clar vizibile, sunt foarte asemănătoare cu armele curbe reliefate pe scena LXVII a Columnei traiane.
Un exemplu în acest sens îl constituie chiar Columna traiană, din Forul lui Traian, monument în care abundă prezenţa acestor arme în mâinile luptătorilor daci care se opun Romei. Dimensiunile acestor săbii curbate, având ca reper statura oştenilor, le arată ca fiind medii, comparabile cu lungimea gladius-urilor romane, sau chiar mai mici, ceea ce poate oferi perspectiva unor arme grele, cu lamele late, relativ scurte de cca. 50 cm, mânuite cu o singură mână. Acelaşi monument, în scenele în care prezintă trofeele, oferă o altă perspectivă din care rezultă nişte săbii mari, comparabile cu dimensiunile unui scut (fig. 8/1-5, 8).



Dimensiunile şi forma acestor săbii sunt apropiate de exemplarele descoperite cu precădere în zona capitalei regatului dac şi se poate spune că reprezintă o imagine corectă a sabiei cu care era dotată elita militară din preajma regelui. Diferenţele pot fi puse pe seama talentului, a inspiraţiei artistice sau a unei doze de subiectivism politic dacă ţinem seama de faptul că pe Columnă dacii apar figuraţi ca nişte barbari simpli, fără echipament complex, iar pe scenele cu trofee apar cămăşi de zale, coifuri, lănci, tolbe cu săgeţi sau săbii lungi. Diferenţa de mesaj este evidentă şi obligă la prudenţă în identificarea şi stabilirea unor criterii fixe, dar, ţinând seama de contextul în care apar, imaginile nu pot fi eludate.
Un element hotărâtor, în stabilirea dozei de adevăr istoric conţinută de reliefurile romane, îl reprezintă descoperirea în contexte arheologice, şi nu numai, a unor săbii identice cu cele de pe trofee şi nici măcar a uneia, deocamdată, din cele utilizate de către războinicii daci reliefaţi pe Columnă. Concluzia este sprijinită de metopele Trofeului de la Adamclisi, ale căror autori, meseriaşi şi soldaţi din trupele cantonate aici după cucerirea Daciei, au fost mai aproape de evenimente, şi implicit mai calificaţi în redarea armamentului barbar. Săbiile războinicilor barbari, daci sau aliaţi ai acestora, sunt de două tipuri: unul lung asimilabil rhomphaea-lor tracice dar cu evidente caracteristici locale şi unul cu dimensiuni apropiate de cele de pe trofeele Columnei sau din contextele arheologice.



Exemplificarea cu artefacte suferă o serie de neajunsuri, datorate în parte rarităţii acestor obiecte în contextele arheologice, iar pe de altă parte, din cauza relativei standardizări. Deşi arma este prezentă pe numeroase monumente arhitecturale, emisiuni monetare sau piese votive, ambiguităţile artistice nu lasă să răzbată caracteristicile reale ale acestor săbii, autorii mulţumindu-se aproape întotdeauna să redea ideea de falx şi nu imaginea obiectivă a acesteia.
Din punct de vedere arheologic, deşi deloc numeroase, descoperirile se subsumează, cu mici excepţii (rep. 1, fig. 1/2), unui singur tip de sabie, numit de noi „Sarmizegetusa” după locul de provenienţă a mai multor săbii curbe despre care avem certitudinea că sunt autentice şi care au păstrate aproape integral toate caracteristicile.
Descrierea acestui tip de sabie curbă oferă o oarecare standardizare, în sensul că diferenţele sunt minore, toate piesele fiind circumscrise aceleiaşi tehnologii de fabricare şi aceleiaşi idei funcţionale. Deosebirile ţin de măiestria făurarului sau de specificaţii ale comenzii de lucru primite de acesta. Astfel acest tip de sabie are o lamă lungă, suficient de lată ca să ofere o bună rezistenţă la impact. Ceea ce le individualizează este sistemul de prindere a mânerului, care poate fi cu tub de înmănuşare (rep. 2, fig. 2/1), cu ajutorul unui/unor inele de prindere a cozii (rep. 3,fig. 3/2 a-b), cu tijă (rep. 4, fig. 4/1; 5/1), prin limbă de mâner dedusă din lamă (rep. 5, Pl. I/1;Pl. V/1) sau cu orificiu pentru nit (rep. 6, fig. 2/2). Dacă pentru acestea din urmă lungimea totală a mânerului, şi implicit a armei, poate fi dedusă cu o probabilitate mare, pentru celelalte tipuri ar fi putut exista posibilitatea ataşării unui mâner lung ceea ce ar transforma sabia într-o coasă de luptă. Această ipoteză pare deloc improbabilă dacă ţinem seama de faptul că piese cu această alură sunt reprezentate pe numeroase monede, sau pe una din metopele monumentului de la Adamclisi. Acest tip de curbură, deşi are o geometrie variabilă la toate exemplarele repertoriate, nu se prezintă suficient de variat încât să se constituie în subtipuri. O caracteristică, insuficient de argumentată însă, o reprezintă prezenţa şănţuirilor de pe lamă, indentificate până acum doar pe un vârf descoperit la Tilişca (rep. 7, fig. 5/4) dar şi pe unele emisiuni monetare (fig. 5/5,5/6).



Un ultim aspect de menţionat este cel referitor la pansoanarea unui simbol pe lama unei săbii descoperite la Sarmizegetusa Regia (rep. 8, fig. 4/2 a-b) de forma unui punct înscris într-un cerc sau litera grecească Θ, reprezentând, mai mult ca sigur, un simbol cu rol proteguitor al armei şi al mânuitorului ei. Această ipoteză prinde consistenţă dacă ţinem seama şi de ornamentica pumnalelor curbe sica, pe lamele cărora apare destul de des incizat acest simbol solar.
Provenienţa acestui tip de sabie curbă, din zona Munţilor Orăştiei, oferă încă un detaliu care sprijină opinia noastră cum că producerea şi utilizarea acestui tip de sabie a fost circumscrisă ariei din jurul capitalei, fiind probabil un apanaj al elitei războinice din preajma reşedinţei regale. Exemplarele ajunse în zone depărtate de acest centru par să fi fost imitaţii mai mult sau mai puţin reuşite, cum este cazul unor fragmente descoperite la Sighişoara (fig. 5/2-3), al exemplarului de la Târgu Mureş sau a unor piese provenind din sudul Dunării (fig. 6/1-2), care au putut ajunge aici prin schimburi sau ca trofee.



Existenţa unei elite militare specializate este susţinută şi de calităţile combative ale acestui tip de sabie care nu putea fi mânuită de oricine, fiind nevoie de războinici profesionişti, special instruiţi să lupte cu acest gen de armă. Eficacitatea sabiei în înfruntarea cu echipamentele defensive ale oponenţilor, în special ale legionarilor romani, pare să se fi datorat nu numai calităţilor armei, ci şi elementului uman din această ecuaţie. Izvoarele scrise vorbesc de un mare impact psihologic al armei/armelor curbe ale dacilor, cele artistice şi numismatice confirmă utilizarea lor pe scară largă, în vreme ce descoperirile arheologice sunt rarisime, limitându-se la câteva săbii de tip falx. Explicaţia rezidă atât din faptul că aceste săbii erau trofee râvnite, figurarea lor pe majoritatea ansamblurilor artistice fiind un mesaj evident, cât şi din faptul că aceste unităţi de elită constituie doar o parte, nu cea mai numeroasă, a unei armate, iar o a treia posibilitate ar fi tocmai statutul social al acestor războinici.
Că această elită nu era una aristocratică, ci, foarte probabil, doar o categorie specială de războinici, acei capillati mentionaţi de sursele antice, oameni născuţi liberi având obligaţii cu caracter militar şi aflaţi într-o relaţie de subordonare faţă de pilleati, o demonstrează şi absenţa din contextele funerare a sabiei încovoiate, neexistând niciun caz de inventar funerar în a cărui componenţă să se regăsească şi falx dacica. Dimpotrivă, în toate contextele arheologice sigure, falx dacica, apare ca o armă ascunsă parcă pentru a evita confiscarea ei de către romani sau, şi mai probabil, pentru a nu da de gol statutul proprietarului.



Eficienţa acestor luptători, care, probabil, deschideau lupta prin crearea de breşe în rândurile inamicilor, a fost rezultatul combinării a două elemente inteligent asociate. Unul din acestea rezidă din forma specială a sabiei care datorită unghiului curburii, concentrează întreaga forţă de penetrare în vârful armei, care nu se pretează, deci, la împungere, acţiunea sa fiind maximă doar prin lovirea în forţă şi retezare. Caracteristica o face deosebit de periculoasă, chiar şi în cazul în care inamicul este protejat de armură, coif şi scut. Acesta din urmă, deşi exista posibilitatea penetrării lui, probabil că era „ocolit”, căci din cauza curburii sabiei, lama putea lovi peste scut în coiful oponentului. Un argument în acest sens poate fi considerată decizia comandanţilor romani de a ranforsa căştile militare prin adăugarea a două benzi metalice dispuse cruciş peste calotă (fig. 7/1-2), punctul cel mai vulnerabil, cât şi dotarea unor unităţi speciale cu armuri lamelare pentru braţe (fig. 7/3-4), tocmai pentru a face faţă luptătorilor daci, decizii tactice luate între cele două războaie dacice.
Eficacitatea acestei săbii-seceră a fost, fără îndoială, sursa sinistrei faime pe care a dobândit-o în special datorită conflictelor daco-romane care au culminat cu cele două războaie care au pus capăt existenţei regatului dac.
Forma specifică, de seceră, concentra întreaga greutate a armei, şi implicit toată forţa de penetrare, în vârful armei, ansamblu de factori care au construit o armă a cărei acţiune maximă o reprezenta lovirea în forţă şi retezarea. Aceste caracteristici au făcut-o deosebit de periculoasă, chiar şi în cazul în care inamicul era protejat de armură, scut şi coif. Leziunile potenţiale (tăieturi, despicături) depindeau, deci, în mare măsură de forţa loviturii, de experienţa celui ce folosea sabia, de unghiul de incidenţă, precum şi de porţiunea de corp afectată. În cazul loviturilor cu amplitudine mare, intervenea şi forţa de inerţie conferită de greutatea armei şi a braţului.
Al doilea element care a stat la baza binomului de succes om-armă a fost construcţia mentală specială a mânuitorilor de falx. Utilizarea acestui tip de sabie presupune un anume gen de eroism care, combinat cu caracteristicile de excepţie ale armei, poate justifica asocierea aproape exclusivă a dacilor – iar pe monede şi a Daciei – cu falx dacica. Ataşamentul acestor daci pentru o asemenea armă nu rezidă doar din calitatea materialului şi eficacitatea formei, oricât de importante ar fi acestea, ci trebuie pus în legătură cu acea detaşare pe care dacii o aveau în ceea ce priveşte moartea şi, poate nu în ultimă instanţă, cu semnificaţia magico-religioasă pe care diversele tipuri de arme curbe au avut-o în mai toate civilizaţiile cunoscute, asocierea dintre ele şi moarte fiind o constantă regăsibilă până astăzi. Exploatarea acestui filon spiritual şi din perspectiva unei mentalităţi a războinicului poate oferi, prin recursul la modele teoretice, date suplimentare despre sabia încovoiată şi ascensiunea ei meteoritică în cadrul fenomenului militar trac.
Istoria sabiei încovoiate nu s-a oprit la începutul secolului al II-lea p.Chr., căci o parte însemnată a războinicilor daci au fost încorporaţi în structurile armatei imperiale, ducând cu ei, dacă nu arma în sine, cel puţin amintirea ferocităţii ei.
Sabia încovoiată, element definitoriu pentru noua provincie, ca simbol al Daciei învinse, întâi temut apoi ostracizat, va fi integrat în ideologia imperială, iar de aici va pătrunde în conştiinţa antică drept emblemă a personalităţii şi faimei razboinice a tracilor din Balcanii de Nord şi, într-un final, a dacilor. Aşadar falx dacica, armă „naţională” a dacilor, a supravieţuit în imaginarul artistic şi simbolic roman mult timp după dispariţia aristocraţiei statului dac.
Pentru sabia încovoiată, periplul istoric şi simbolistic nu se va termina aici, căci imaginea ei - revigorată în secolul al XIX-lea de către istoriografia romantică -, alături de celebrul stindard draco, a pătruns în conştiinţa contemporană românească, asocierea dintre ideea dacică şi sabia curbă fiind un motiv întâlnit atât în heraldica modernă cât şi în artă.


BIBLIOGRAFIE:


Sursa:
Cătălin Borangic, Incursiune în arsenalul armelor curbe tracice. Falx dacica, în Terra Sebus, I, 2009, p.43-61.

Bibliografie suplimentară:
C.Borangic, Falx dacica. I. Propunere pentru o tipologie a armelor curbe dacice, în Nemvs, 1-2, 2006, p.47-105;
C.Borangic, Sica. Tipologie şi funcţionalitate, în Nemvs, 7-8, 2009, p.22-73;
Catalogul expoziţiei Dacia Avgvsti Provincia, Bucureşti, 2006;
D.Cernovodeanu, Evoluţia armeriilor Ţărilor Române de la apariţia lor şi până în zilele noastre (sec. XIII-XX), Editura Istros, Brăila, 2005;
Fl.Costea, Repertoriul arheologic al judeţului Braşov (I), Braşov, 1995;
I.H.Crişan, Burebista şi epoca sa, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977;
C.Daicoviciu, Şantierul Grădiştea Muncelului, în SCIV, an IV, nr.1-2, 1953, p.153-219;
C.Daremberg, M.E.Saglio, Dictionnaire des Antiquités Grecques et Romaines, vol.II (F-G), Paris, 1926;
M.Dogaru, Heraldica României, Editura JIF, Bucureşti, 1994;
Mircea Eliade, De la Zamolxis la Gengis-Han. Studii comparative despre religiile şi folclorul Daciei şi Europei Orientale, traducere Maria şi Cezar Ivănescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980;
Fl.B.Florescu, Monumentul de la Adamklissi Tropaeum Traiani, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, 1960;
Fl.B.Florescu, Die Trajanssäule. Grundfragen und Tafeln, Bukarest, 1969;
Izvoare privind istoria Romîniei, I, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, Bucureşti, 1964;
G.Gheorghiu, Dacii pe cursul mijlociu al Mureşului (sfârşitul sec. II a.Ch. - începutul sec. II p.Ch.), Cluj-Napoca, 2005;
I.Glodariu, E.Iaroslavschi, Civilizaţia fierului la daci (sec. II î.e.n. - I e.n.), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979;
Adrian Goldsworthy, Totul despre armata romană, traducere Liana Stan, Editura RAO, Bucureşti, 2008;
K.Horedt, Frühgeschichtliche Funde aus Siebenbürgen, în Deutsche Forschung im Südosten, 1942, p.33-34;
K.Horedt, Untersuchungen zur Frühgeschichte Siebenbürgens, Bukarest, 1958;
V.Lazăr, Repertoriul arheologic al judeţului Mureş, Târgu-Mureş, 1995;
N.Lupu, Tilişca. Aşezările arheologice de pe Căţănaş, Bucureşti, 1989;
C.Moisil, Monetele împăratului Traian privitoare la războaele cu Dacii şi cucerirea Daciei, în BSNR, XXIV, 69-72, 1929, p.11-38;
Publius Papinius Statius, Achilleis, II, ediţia Aldo Marastoni, Leipzig, 1974;
E.D.Pădureanu, Două descoperiri arheologice inedite, în vol. Adevărul omeneşte posibil pentru rânduirea binelui. Volum omagial Sever Dumitraşcu, Oradea, 2001, p.155-161;
V.Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, ediţie îngrijită de Radu Florescu, Bucureşti, 1982;
L.Petculescu, Armata romană în Dacia în timpul lui Traian, în Catalog 2006;
Z.Petre, Practica nemuririi. O lectură critică a izvoarelor greceşti referitoare la geţi, Iaşi, 2004;
F.Quesada Sanz, Arma y símbolo: La Falcata Ibérica, Instituto de Cultura "Juan-Gil Albert", Alicante, 1992;
Gh.Romanescu, Gh.Bejancu, Oastea română de-a lungul veacurilor, Editura Militară, Bucureşti, 1976;
A.Rustoiu, Războinici şi artizani de prestigiu în Dacia preromană, Cluj-Napoca, 2002;
A.Rustoiu, Thracian sica and Dacian falx. The History of a „National” Weapon, în Dacia Felix. Studia Michaeli Bărbulescu oblata, Cluj-Napoca, 2007, p.67-82;
V. Sîrbu, Credinţe şi practici funerare, religioase şi magice în lumea geto-dacilor. Pornind de la descoperiri arheologice din Câmpia Brăilei, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1993;
Al.Vulpe, Necropola hallstattiană de la Ferigile. Monografie arheologică, Bucureşti, 1967;
Al.Vulpe, La nécropole tumulaire gète de Popeşti, în Thraco-Dacica, 1, 1976, p.193-215.