Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (2)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (7)
   Poveștile Legio Dacica (14)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (21)
   Economia (10)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (14)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (75)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (25)
   Seniorii războiului (5)
   Arhitectura militară (5)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (16)
   Civis Romanus (6)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (43)
   Recenzii (5)
   Repertorii arheologice (3)
   Surse contemporane (2)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Ziarul personal (5)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (49)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (28)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (361)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

HALLSTATT

Către sfârşitul epocii bronzului se produc anume mişcări în cadrul triburilor prototracice de la Dunărea de Mijloc şi din vecinătatea lor (sud-vestul României, nord-estul Iugoslaviei, sud-estul Ungariei şi în nord până în zona Tisei Superioare). Ele au fost puse în legătură cu aşa numitele „preliminarii” ale „marii migraţii egeene”, care a lichidat civilizaţia miceniană şi statul hitit pe la sfârşitul secolului XII î.Chr. „Popoarele mării”, care au ajuns până în Egipt (unde la 1190 î.Chr. au fost respinse), par să fi reprezentat un conglomerat etnocultural compus din elemente vest şi nord-vest trace şi ilire. În asemenea împrejurări, purtătorii culturii mormintelor tumulare de la Dunărea mijlocie au declanşat presiuni şi perturbări asupra blocului civilizaţiilor carpatice. Totodată, dinspre est presau şi se infiltrau în sud-estul Moldovei şi în Câmpia Română purtătorii culturii nord-pontice Sabotinovka. Reacţia comunităţilor prototracice din zona noastră faţă de cele două direcţii de presiune (vestică şi estică) sau „contraofensiva blocului carpatic” a constat în declanşarea procesului de hallstattizare, prin care s-a produs o serie de restructurări. Astfel, pe fondul unor culturi de la sfârşitul epocii bronzului s-au format două complexe culturale proprii Hallstatt-ului timpuriu din spaţiul carpato-dunărean: unul situat în zonele de vest, nord şi nord-est şi caracterizat prin ceramică canelată, iar celălalt aflat în regiunile de sud şi sud-est şi individualizat prin ceramică imprimată. Din primul orizont fac parte culturile şi grupurile culturale Susani-Belegiş, Gava-Holihrade, Gava-Lăpuş II, Reci, Mediaş, Grăniceşti-Mahala şi Corlăteni-Chişinău, iar în al doilea orizont se încadrează culturile Insula Banului, Babadag-Pšenicevo, Cozia-Stoicani, Saharna-Solonceni.
În perioada mijlocie a acestei epoci s-a format şi s-a răspândit pe aproape întreg teritoriul carpato-dunărean cultura Basarabi, atribuită tracilor nordici (individualizaţi de cei sudici) sau geto-dacilor vechi. Această cultură şi unele influenţe exterioare au stat direct la baza constituirii, în Hallstatt-ul târziu, a grupurilor culturale geto-dace Ferigile, Bârseşti, Balta Verde, Gogoşu, Vraţa, Dobrina-Varna, Ravna-Canlia, Vekerzug-Chotin, Sanislau, Cumbrud, Kustanovice-Kcruglic-Cernăuţi, Trestiana-Curteni, Stânceşti-Cotnari etc.
În aria tuturor culturilor sau grupurilor culturale hallstattiene întâlnim aşezări deschise şi aşezări întărite. Unele dintre acestea din urmă au dimensiuni mari sau foarte mari şi elemente de fortificaţie mai complexe sau mai puternice decât cele din epoca bronzului, fiind considerate cetăţi de refugiu în caz de primejdie pentru comunităţile din vecinătatea lor. Prezenţa acestor cetăţi şi frecvenţa armelor atestă continuarea sau chiar amplificarea fenomenului războinic în viaţa populaţiei traco-geto-dace din prima epocă a fierului.



Pe plan economic, perioada timpurie a Hallstatt-ului înregistrează apogeul metalurgiei bronzului şi începutul metalurgiei fierului, ambele prezentându-se ca meşteşuguri specializate. Amploarea prelucrării bronzului este relevată de numeroasele depozite şi turnătorii descoperite mai ales în Transilvania; numai cele din seria Uioara-Cincu-Suseni depăşind cifra de 100 şi greutatea totală de 5 tone. Apariţia metalurgiei fierului este atestată de o serie de obiecte şi bucăţi de zgură de acest metal provenite din mai multe descoperiri (peste 60 de aşezări, necropole şi depozite de bronzuri).
În Hallstatt-ul mijlociu decade metalurgia bronzului şi se extinde metalurgia fierului, aceasta răspândindu-se şi mai mult în ultima perioadă a epocii. Alături de metalurgie, în prima epocă a fierului s-au practicat şi alte meşteşuguri, cum au fost olăritul (care a produs vase specifice şi alte obiecte din lut ars), torsul, ţesutul (atestate de greutăţile de la războiul de ţesut şi fusaiole), prelucrarea lemnului, pieilor etc.
De asemenea, s-au practicat agricultura şi creşterea vitelor, ocupaţia din urmă având în general o pondere sporită în tot cursul primei epoci a fierului (cum indică oasele de cornute şi figurinele de lut înfăţişând „turme” de bovine, ovine, caprine, suine, cabaline etc.). Se apreciază că acum s-a produs o modificare în strategia de subzistenţă prin exploatarea preponderentă a produselor animaliere secundare în raport cu cele primare. Totodată, s-au făcut schimburi de produse între comunităţi, inclusiv cu grecii colonizaţi pe litoralul Pontului Euxin şi cu sciţii stabiliţi în nordul acestei mări. Viaţa religioasă apare dominată, ca şi în epoca bronzului, de cultul soarelui. Simboluri ale acestui cult sunt cărucioare (modelate din lut în culturile epocii bronzului şi Hallstatt-ului timpuriu şi din metal în cultura Basarabi din Hallstatt-ul mijlociu), bărcuţe, păsări de apă, căiuţi, rotiţe, cruci, securi în miniatură etc., redate plastic sau grafic (pe alte obiecte) şi ivite în diferite descoperiri.
Epoca fierului de pe teritoriul României se divide în două perioade principale, ce corespund primei epoci a fierului şi celei de a doua epocă a fierului. Începând cu perioada interbelică, cei doi termeni vor deveni sinonimi cu cei de Hallstatt şi La Tène, primul după numele unei necropole din Austria, cel din urmă după numele aşezării celtice de la La Tène, în Elveţia. Pentru spaţiul carpato-dunărean, termenii de Hallstatt şi La Tène şi-au pierdut mult din semnificaţia originară, înglobând realităţile specific teritoriului României de azi.
Dacă prima epocă a fierului reprezintă momentul de început al utilizării obiectelor de fier, perioadă ce îi urmează corespunde generalizării metalurgiei fierului pe teritoriul României.

Periodizare şi cronologie

Începutul primei epoci a fierului reprezintă un fenomen văzut diferit de specialişti. Există trei păreri în acest sens:
1. O prelungire a epocii bronzului până în jurul anului 1.000, sau chiar 800 a.Chr.
2. O datare a începutului epocii fierului la 1.150 a.Chr., ce corespunde cu începutul Hallstatt-ul A in periodizarea lui P.Reinecke, caz în care se acceptă existenţa unei „perioade de tranziţie” spre epoca fierului, cuprinsă între 1.150-1.000 a.Chr.
3. Începutul epocii fierului debutează odată cu pătrunderea culturii Gava pe teritoriul României, în jurul anului 1.000 a.Chr., în Ha B1.
Începând cu perioada interbelică vor fi utilizate tot mai adesea în istoriografia românească periodizarea lui P.Reinecke pentru Hallstatt şi cea a lui J.Déchelette pentru Latène. Periodizarea lui Reinecke, îmbunătăţită de H.Muller-Karpe, este următoarea:
- Ha A – Ha A 1 – 1.150-1.100 a.Chr.
- Ha A 2 – 1.100-1.000 a.Chr.
- Ha B – Ha B 1 – 1.000-900 a.Chr.
- Ha B 2 – 900-850/800 a.Chr.
- Ha B 3 – 850/700 a.Chr.
- Ha C – 700-600 a.Chr.
- Ha D – 600-450/400 a.Chr.
Epoca bronzului durează până la începutul perioadei Hallstatt B, moment de la care, fără o perioadă de tranziţie, începe prima epocă a fierului. Momentul de final al primei epoci a fierului se încheie diferit pe teritoriul României; în jur de 450 a.Chr. în regiunile subcarpatice şi la Dunarea de Jos şi în jur de 400 a.Chr. pentru Transilvania.
În consecintă, avem următoarea periodizare în sistemul lui P.Reinecke; Hallstatt timpuriu (Ha B), Hallstatt mijlociu (Ha C); Hallstatt târziu (Ha D).

Caracterizare generală

Începutul primei epoci a fierului coincide, pentru teritoriul României, cu dispariţia marilor depozite de bronzuri, deci cu declinul metalurgiei bronzului, în special a celui transilvănean. Din punct de vedere fenomenologic, începând cu această perioadă încep să-şi facă apariţia primele obiecte lucrate din fier, ce au un context al provenienţei asigurat. De altfel, prelucrarea acestui nou metal, care va şi da denumirea epocii, va avea un efect major asupra evoluţiei societăţii tracice timpurii.
Bronzul va forma însă în continuare, principala materie primă pentru confecţionarea uneltelor, armelor sau obiectelor de strictă utilitate. Pentru perioada Ha B, vor deveni caracteristice depozitele de bronzuri de tip Moigrad-Tăuteu (Ha B1), Fizeşu Gherlei-Sângiorgiu de Pădure (Ha B2) şi Şomartin-Vetiş (Ha B3). Pentru Hallstatt-ul mijlociu (Ha C) caracteristice vor fi depozitele de tip Bâlveneşti-Vinţu de Jos, sincronizate, în Transilvania de sud, Oltenia şi Banat, cu evoluţia culturii Basarabi.
Din punct de vedere cultural, perioada în sine debutează cu pătrunderea în spaţiul de vest a României a triburilor culturii Gava, ce corespunde unei uniformizări culturale pe un spaţiu extrem de vast. Puterea militară, reliefată prin apariţia unor centre fortificate, indică formarea unor puternice triburi şi chiar apariţia unor uniuni de triburi tracice. Spre mijlocul epocii hallstattiene, dar în mod special în Hallstatt-ul târziu avem documentate numeroase morminte de luptători, ce făceau parte dintr-o aristocraţie militară aflată în plină ascensiune.
Se consideră, în genere, că prima epocă a fierului corespunde unei perioade de răcire climatică, fapt care ar fi atras după sine o axare a comunităţilor spre creşterea animalelor şi mai puţin către cultivarea pământului. Dar descoperirea unui număr însemnat de unelte agricole (în special seceri din bronz) ne arată cel puţin un echilibru între cele două ocupaţii principale.
Viaţa spirituală a comunităţilor din prima epocă a fierului reprezintă, în linii generale, o continuare a celei din epoca bronzului. Simbolurile solare (cărucioarele acvatice de la Bujoru sau Văidei, capete de păsări acvatice lucrate din bronz, motive decorative pe ceramică sau vase de metal) devin preponderente.
Ritul şi ritualul funerar atestat pentru Hallstatt-ul timpuriu şi mijlociu atestă atât practicarea inhumaţiei, cât şi incineratiei. O modificare radicală se constată începând cu perioada Ha D, odată cu pătrunderea unei populaţii scitice pe teritoriul României şi în special al Transilvaniei, care a condus la o generalizare a ritului inhumaţiei, rar practicându-se, de către populaţia autohtonă, incineraţia.

Metalurgia fierului si implicatiile sale socio-economice

Fierul este utilizat, pentru prima data în sec. XVI-XV a.Chr. de către hitiţi, care deţineau monopolul asupra utilizării sale. După căderea regatului hitit (sec. XII a.Chr.), secretele metalurgiei fierului încep să se răspândească spre aria egeeică şi Asia Mică. Din acest spaţiu se va răspândi şi în teritoriul românesc.
Pătrunderea cunoştintelor legate de stăpânirea metalurgiei fierului trebuie să se fi produs pe cale litorală, dinspre zona egeană, fiind puţin probabilă o apariţie a sa în zonă. Chiar dacă primele obiecte de fier sunt datate începând cu Ha A, acestea nu au un context sigur de provenienţă. În aşezările hallstattiene intens cercetate, precum sunt cele de la Teleac (Transilvania) şi Babadag (Dobrogea) indică apariţia obiectelor lucrate din fier abia începând cu nivelul II şi înmulţirea acestora în nivelul III (25 piese din fier numai la Teleac) deci în perioada Ha B2 şi Ha B3. Prin urmare, metalurgia fierului apare asociată cu ceramică neagră canelată, fapt ce leagă începuturile metalurgiei fierului, implicit, de generalizarea culturii Gava pe teritoriul României şi de apariţia culturilor cu ceramică imprimată în regiunile de sud. Descoperiri precum cele de la Cernatu (jud. Covasna) şi Dervent (jud. Constanţa) indică o prelucrare pe loc a minereurilor de fier.
D.Berciu, pornind de la descoperirea unui mic depozit din obiecte de fier la Bârlad, stipula şi aşa-numita cale cimeriană de pătrundere a fierului pe teritoriul României, legată de penetrarea cimmerienilor, populaţie de călăreţi nomazi şi seminomazi. Acestei populaţii îi aparţine o sabie scurtă descoperită în Transilvania la Panade. Spre sfârşitul primei epoci a fierului (Ha D) se poate vorbi de generalizarea utilizării fierului, când toate categoriile de unelte, inclusiv cele agricole sunt transpuse în fier.

Hallstatt-ul timpuriu (1.000-750 a.Chr.)

Această perioadă este caracterizată de apariţia a două mari cercuri culturale: unul cu ceramica neagră canelată, specific regiunilor Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş şi nord-moldovenesc şi altul cu ceramica imprimată, caracteristic pentru Oltenia, Muntenia, Dobrogea şi sudul Moldovei. Formarea celor două mari complexe culturale sunt reflectarea aşa-numitului proces de „hallstattizare” a zonei carpato-dunărene, reflectând, pe de altă parte, firescul fenomen de uniformizare culturală a tracilor sud şi nord-dunăreni.



Exponentă pentru cercul cu ceramică neagră canelată este cultura Gáva, parte a complexului Gáva-Holihrady. Aceasta ia naştere în zonă Tisei superioare, dintr-un fond local de tip Lăpuş ajuns în contact cu elemente ale culturii Piliny. Pe teritoriul României, cultura Gava pătrunde încă din prima sa fază, fiind documentată astfel în Maramureş, iar mai recent şi în Transilvania, în Depresiunea Şimleului. În Moldova întâlnim ceramică Gáva I, prin aspectul Grăniceşti. Descoperirile de acest gen se datează exclusiv în faza Ha A2.
Pătrunderea propriu-zisă a culturii Gáva, în faza Gáva II, ce ocupă întregul areal intracarpatic se produce la nivelul fazei Ha B1, când se poate constata o generalizare a formelor de cultură materială pe întreg spaţiul amintit. Acesta reprezintă şi momentul la care noi plasăm debutul primei epoci a fierului (Hallstatt).
Elementele de noutate sunt de găsit în conţinutul culturii materiale, în rândul căreia se remarcă ceramica cu aspect bicrom (cărămizie la interior şi neagră la exterior), având pereţii exteriori lustruiţi puternic, cu aspect metalic. Formele ceramice sunt îndeosebi mari vase bitronconice, decorate cu caneluri dispuse în ghirlandă sau orizontal pe gâtul şi corpul recipientelor.
Sub aspectul habitatului remarcăm apariţia marilor aşezări fortificate, precum cele de la Sântana (jud. Arad) (106 ha), Corneşti (cca. 67 ha), Şimleul Silvaniei-Observator (cca. 40 ha), Teleac (30 ha), Ciceu-Corabia (26 ha), ş.a. În paralel apar şi fortificaţiile de refugiu, cunoscute la Subcetate (jud. Hunedoara) sau Sărăţel (jud. Bistriţa-Năsăud) folosite doar în caz de primejdie de către comunităţi situate în aşezări deschise din vecinatatea lor. Elementele defensive erau formate din val, şanţ şi palisadă rezultând uneori fortificaţii inexpugnabile. Adeseori acestea erau dublate de bastioane, ridicate în punctele vulnerabile, precum la Teleac şi Subcetate.
Odată ajunse în Transilvania, comunităţile de tip Gáva vor da naştere un facies local, numit de unii specialişti Teleac-Mediaş. Acestui facies i se poate datora şi apariţia ideii fortificării aşezărilor, care lipsesc în aria originară, de formare. Cele mai reprezentative aşezări cunoscute sunt cele de la Teleac, Mediaş, Şeica Mică, Reci, Ciceu-Corabia, ele reprezentând sedii ale unor centre tribale sau uniuni de triburi tracice. Pentru studiul culturii Gáva din Banat, un rol important îl joacă cercetările din aşezarea de la Remetea Mare-Gomila lui Pituţ. La Bocşa Montană a fost semnalată şi o fortificaţie de refugiu, atribuită acestei epoci.
Un aspect distinct în această vreme îl formează grupul Chişinău-Corlăţeni. Acesta ia naştere pe teritoriul Basarabiei, în urma unei migraţii produse la sfârşitul culturii Cruceni-Belegis II (Ha A2) (sec. XI a.Chr.) din zona Dunării mijlocii. Traseul acestei migraţii a rămas necunoscut.
Al doilea mare cerc cultural al Hallstatt-ului timpuriu este ilustrat prin culturile Babadag, grupul Insula Banului, grupul Cozia şi grupul Gornea-Kalakača ce formează un orizont al ceramicii imprimate.



Grupul Insula Banului

Este cunoscut prin descoperirile din zona Porţilor de Fier, datându-se în perioada Ha A-Ha B. Grupul foloseşte o ceramică cu decor imprimat, asemănătoare cu cea a culturii Babadag cu care este înrudită. În zona Porţilor de Fier continuă cultura Gârla Mare-Cârna a aceleaşi zone, chiar dacă lipseşte o legătură încă. Tipice pentru primele două grupuri sunt vasele negre şlefuite, decorate cu caneluri; forma cea mai obişnuită este urna biconică cu gât înalt şi mijloc mare (aşa numitul tip villanovian), cu aplicaţii de butoane uneori îndreptate cu varful în sus. Canelurile decorează gâtul, formând festoane, iar colaci înconjoară, de regulă, fundul vasului; foarte des, butoanele sunt înconjurate de caneluri. Ceaşca cu toartă supraînălţată, moştenită de la cultura Nouă, este frecvent găsită în grupul Lăpuş.
Deşi nici vasele mari biconice şi nici canelurile nu lipsesc din grupul Insula Banului, ornamentarea predominant impresionată este o reminiscenţă a grupului Gârla Mare-Cârna, ceea ce a făcut pe descoperitorii ei să o considere o verigă de legatură intermediară încă neidentificată în care canelurile erau decorarea obişnuită. Totuşi, având în vedere că canelurile au o importanţă secundară în cultura Gârla Mare-Cârna, în contrast cu unele grupuri din culturile vestice (Dubovac, prima fază a Bobda etc.), o verigă de legătura ar putea exista şi grupul Insula Banului ar putea data din Ha A1. Vasele canelate Ha B găsite în sud-vestul Olteniei ar putea fi dovada unei opoziţii iniţiale mai puternice faţă de presiunea venită din vest, ce eventual a rezultat în extinderea acestui orizont cultural în zone foarte mari. În centrul României, orizontul canelat poate fi găsit în special în Transilvania (mai clar în HaA2: aspectul Reci), devenind generalizat în Ha B. Aşa cum a fost deja menţionat, în regiunile estice, cultura Nouă este posibil să fi continuat şi în Ha A.

Cultura Babadag

Face parte dintr-un complex mai vast, Babadag-Pšeničevo, ce cuprinde Dobrogea şi nord-estul Bulgariei. Într-o primă fază era utilizată o ceramică canelată similară celei de tip Gáva, pentru ca, ulterior, să se individualizeze, prin folosirea ceramicii imprimate cu mici cerceuri concentrice, uneori unite prin tangente executate prin şnur fals. Cea mai cunoscută staţiune rămâne aşezarea fortificată de la Babadag, unde au fost surprinse trei niveluri de depuneri de tip Babadag. Pe baza analizei tipologico-stilistice şi a stratigrafiei, cultura Babadag se poate data în intervalul sec. 11-7 a.Chr. (Ha A - Ha C). Prezenţa unor materiale tipice culturii Babadag în nivelul VII b 2 de la Troia sugerează angrenarea acestei culturi sud-dunărene în marea mişcare a „popoarelor mării”. Cultura Babadag aparţine unui mare complex balcano-danubian care s-a întins la sud de Dunăre, trimiţându-şi ceramica până în Anatolia: vase tipice Babadag-ului timpuriu au fost găsite în nivelul Troia VII B2. Cu mai mult de cincizeci de ani în urmă, Vasile Pârvan scria despre „dacii la Troia” pe baza tipurilor ceramice similare găsite la Troia şi în zona Carpatică; singurul amendament pe care îl aducem este să înlocuim „dacii” cu „tracii”, pentru că diferitele grupuri de populaţie tracică nu se separaseră încă în sec. XII a.Chr. Deşi informaţiile despre această perioadă de tranziţie vin din descoperirile întâmplătoare (tezaure) şi din necropole, putem spune că, exceptând aşezările fortificate din unele zone, locuinţele erau bordeie rotunde sau rectangulare cu o suprastructură uşoară. Singurul rit funerar era incinerarea, ori în tumuli (ca în grupul Lăpuş) sau în morminte plane în celelalte grupuri la care ajunsese cultura câmpurilor cu urne. În general, datarea acestor situri lipseşte. Însăşi incinerarea indica o persistenţă a populaţiilor şi ideilor din bronzul târziu, deşi cultul uranian al soarelui cu simbolurile lui, ce nu tăgăduim, nu mai poate fi găsit pe ceramică, care este foarte uniformă în primele două grupuri. Presiunea venită dinspre vest şi sud vest, care a început în nord estul Iugoslaviei, sud estul Ungariei şi în partea cea mai de sud vest a României a dat naştere la mari migraţii. Câteva din populaţiile din zona de contact dintre Dunărea Mijlocie şi de Jos au fost atrase în această mişcare şi au format primele valuri care au dislocat pe „dorieni” dintr-o zonă mai sudică şi eventual, a cauzat invazia „popoarelor mării”. Grupurile Nouă şi Coslogeni din Moldova şi respectiv estul Munteniei, probabil existau în prima fază (A) a Halstatt-ului, dar şi grupurile culturale vestice tipice Ha A au continuat în Ha B, demonstrând ca întreaga regiune a avut o perfectă continuitate culturală şi etnică.

Grupul Cozia

A fost identificat în Moldova, îndeosebi în partea sa de sud, afirmându-se, prin utilizarea unei ceramici cu decorul imprimat, umplut cu o pastă albă, ca o manifestare înrudită cu grupul Insula Banului şi Babadag. Se naşte la nivelul fazei Babadag II şi se datează în intervalul secolelor 10-9 a.Chr. Cele mai importante aşezări cercetate sunt cele de la Cozia, Brad şi Răcătau.

Grupul Gornea-Kalakača

În zona Banatului şi a Porţilor de Fier se va naşte un grup cultural, strâns înrudit cu cercul nord-vest balcanic şi sud-est alpin, cunoscut sub numele de grupul Gornea-Kalakača. Acesta are o evoluţie paralelă cu grupul Insula Banului, evoluând pe parcursul perioadei Ha B. Cele mai cunoscute staţiuni cercetate sunt cele din Banat, de la Gornea, Satchinez, Caransebeş. În Transilvania, descoperiri de acest tip apar în câteva aşezări, precum cele de la Teleac, Hunedoara şi Tărtăria, în asociere cu ceramica Basarabi timpurie. Ceramica foloseşte decorul incizat, îndeosebi sub forma de zig-zaguri. Acest grup cultural are un aport important la geneza culturii Basarabi, pe care o precede.

Hallstatt-ul mijlociu (750-600 a.Chr.) (Ha C)

Etapa mijlocie a primei epoci a fierului este caracterizată, îndeobşte, prin evoluţia culturii Basarabi. Numele provine de la necropola eponimă din localitatea Basarabi, situată în sudul Olteniei.
Cultura Basarabi, cunoscute prin cca. 350 de descoperiri, reprezintă un fenomen complex, cu o amploare în spaţiu deosebită. Aria de formare se consideră că o reprezintă o zonă situată la vest de Cazanele Dunării, de Porţile de Fier, sudul Banatului românesc şi NE Yugoslaviei (Banatul sârbesc). De aici se va răspândi spre Voievodina, Oltenia, Câmpia Română, jumătatea de vest şi sudică a Transilvaniei, jumătatea sudică a Moldovei, Basarabia, până la Nistru, cu infiltrări şi în alte spaţii, mai îndepartate. Originea culturii este legată în mod direct de fondul local anterior, de tip Gornea-Kalakača, de la care preia ecorul format din „S-uri” ştampilate. Având însă în vedere locul de formare, trebuie admis că este vorba de o enclavă illiră sau illiră-tracă.
Aşezările preferate sunt cele situate în zone joase. În rare situaţii, se cunosc două niveluri de depuneri Basarabi, precum la Bernadea (jud. Mures). Nu este cunoscută nici o aşezare fortificată. Ritul funerar caracteristic culturii Basarabi este înhumaţia în poziţie întinsă, sub tumuli, precum în necropolele de la Ostrovul Mare, Moldova Veche, Insula Banului, Iaz sau Bujoru. În Transilvania apar şi morminte de incineraţie în urnă, cunoscute la Chendu.
Ceramica se remarcă prin calitatea vaselor, cu suprafaţa puternic lustruită, ornamentată prin canelare şi impresiuni realizate cu şnurul fals şi „S”-uri, pe forme specifice. Un loc aparte îl ocupă piesele de metal, unele constituind realizări de excepţie, precum carul de bronz decorat cu protome aviforme descoperit în mormântul tumular de la Bujoru. Pentru această perioadă este cunoscută seria de depozite de tip Bâlvăneşti-Vinţu de Jos, care este atribuită, în general, culturii Basarabi.
Evoluţia culturii Basarabi a fost împărţită în două faze, numerotate cu I, II urmate de o fază târzie (III), documentată doar în puţine cazuri. Finalul culturii este cunoscut prin evoluţia târzie din aşezările de la Gornea, Chendu, Bernadea, Ghirbom, Sibişeni care indică o prelungire a manifestărilor de acest tip până în Hallstatt-ul târziu, databilă în a doua jumătate a sec. VII a.Chr. contemporană cu primele manifestari scitice transilvănene.

Hallstatt-ul târziu (600-500/400 a.Chr.)

Pe lângă evoluţia tardivă a culturii Basarabi, de care aminteam mai sus, perioada finală a Hallstatt-ului pe teritoriul României este marcată de o schimbare bruscă a formelor de cultură şi civilizaţie, ce corespunde unor noi realităţi etno-culturale. Dacă regiunile estice şi Transilvania se vor afla sub spectrul prezenţei sau influenţei scitice, zona dobrogeană va fi sub semnul prezenţei şi iradierii culturii greceşti, prin întemeierea primelor colonii de pe ţărmul vestic al Mării Negre. Cultura şi civilizaţia materială autohtonă va continua să evolueze în forme proprii în cadrul unor manifestări din zona subcarpatică şi a carpaţilor de curbură, prin grupul Ferigile-Bârseşti. Acelaşi fenomen este sesizat şi pentru arealul nord-vestic al României, unde întâlnim grupul tracic de tip Sanislau-Nir.

Grupul cultural Ferigile

Este specific zonei subcarpatice din Oltenia şi Muntenia, parte a Banatului, putând fi observată o clară filiaţie din fondul Basarabi târziu. Acest grup este cunoscut printr-o serie de aşezări (Bârseşti, Tigveni, Rudeni) şi îndeosebi, prin necropola tumulară de la Ferigile.
Cele mai cunoscute descoperiri rămân cele de la Ferigile, unde a fost cercetată integral o mare necropolă de incineraţie, formată din 150 de tumuli, în cadrul căreia au apărut numeroase arme din fier, piese de harnaşament, podoabe, unele de evidentă influenţă răsăriteană, din mediul scitic, cum ar fi spadele scurte de tip akinakes. Ceramica, bogat reprezentată, este dominată de vase decorate pe suprafaţa interioară cu caneluri. Toate aceste morminte aparţin unor războinici, ilustrând existenţa unei aristocraţii militare, importantă numeric pentru acea vreme. Acest grup a fost datat între secolele VII-V a.Chr, cu o evoluţie împărţită în trei faze distincte (I, II, III). În faza sa târzie pot fi sesizate elemente ale artei animaliere şi apariţia ceramicii lucrate la roată.
Ferigile, sat înglobat în com. Costeşti (jud. Vâlcea), localitate eponimă pentru grupul Ferigile din hallstattul târziu. Pe terenul cuprins între văile Bistriţa şi Costeşti a fost identificată o necropola, în cadrul căreia s-au cercetat 149 tumuli de mici dimensiuni, cu cca. 200 morminte sigure, toate de incineraţie. La 1,5 km N de acesta s-a identificat un grup de morminte plane, constituite din gropi ce conţineau, în câteva cazuri, în afară de ceramică şi oase calcinate. Movilele necropolei tumulare sunt grupate în pâlcuri apropiate, fapt ce oglindeşte structura socială a comunităţii respective. În momentul descoperirii, toţi tumulii erau puternic aplatizaţi, mulţi fiind parţial sau chiar în cea mai mare parte afectaţi de lucrările agricole. Tumulii sunt constituiţi dintr-un înveliş de bolovani de piatră de râu, dispuşi pe unul sau mai multe rânduri, acoperind mormântul propriu-zis. Este posibil ca mantaua de bolovani să fi fost acoperită cu un strat de pământ care în timp s-a nivelat. Diametrul tumulilor mai mari este în jur de 6 m, rar mai mult, al celor mici de 3-4 m şi chiar mai puţin. Oasele au fost depuse fie direct pe sol, fie într-o urnă. Analizarea antropologică a resturilor osoase cremate a stabilit că o mare parte dintre morminte aparţin unor copii sau adolescenţi (faptul rămâne să fie totuşi verificat). Inventarul mormintelor din necropola tumulară, deosebit de bogat, este alcătuit din ceramică, arme şi mai rar, podoabe. Ceramica este neobişnuit de numeroasă şi variată pentru vremea respectivă. Deşi aproape în întregime fragmentară -cea mai mare parte a vaselor fuseseră sparte la rug, în morminte depunându-se doar o parte a fragmentelor- s-au identificat cca. 1570 de vase. În unele morminte s-au găsit resturi din peste 50 de vase, iar numărul obişnuit al pieselor ceramice dintr-un mormânt variază între 10 şi 20. În afara formelor specifice Hallstatului târziu carpato-dunărean, la Ferigile s-au găsit străchini evazate, decorate în interior cu caneluri şi linii în relief dispuse în motive geometrice sau alcătuind spirale. Se remarcă ceştile decorate tot cu astfel de motive şi pe a căror toartă se află un buton discoidal sau o protomă zoomorfă. Ornamentele spiralice se găsesc reprezentate şi pe căni sau pe vase mari pântecoase. Armamentul, exclusiv din fier, era alcătuit din topoare de luptă cu două tăişuri (bipene), mai rar de tip ciocan, vârfuri de lănci, cuţite de luptă, spade scurte de tip akinakes şi vârfuri de săgeţi de o formă singulară, din placa de fier triunghiulară, amintind de forma săgeţilor din silex. Zăbalele din fier descoperite în morminte indică 17 călăreţi din 52 luptători siguri. Mai rare, podoabele reprezintă tipurile caracteristice epocii: piese de centură din bronz ajurate, lanţuri spiralice din bronz (saltaleone), fibule din bronz şi fier cu picior triunghiular, în formă de scut beotic şi alte tipuri, brăţări de bronz, verigi de fier, mărgele de sticlă, din fier şi bronz, rar din pastă caolinoasă. Deoarece podoabe s-au aflat şi în morminte de luptători, inventarele specific feminine sunt foarte puţine la număr; se poate cel mult presupune că multe dintre numeroasele morminte alcătuite numai din inventar ceramic să fi fost feminine. Dată fiind varietatea inventarului, evoluţia în timp a necropolei tumulare apare destul de bine conturată pe parcursul a trei faze principale de dezvoltare, ordinea primelor două fiind stabilită cu ajutorul stratigrafiei orizontale: în planul cimitirului se observă clar repartizarea pe zone a anumitor tipuri ceramice, de arme sau de podoabe. Din lipsa unor repere suficient de sigure pentru cronologia absolută, prima periodizare propusă ca provizorie în 1967 a fost revăzută în 1976 pe baza redatării unor descoperiri din SV Olteniei şi din sudul Peninsulei Balcanice. Utilizându-se metode statistico-combinatorii, acordate la stratigrafia orizontală şi la structura pe grupuri de tumuli a necropolei, s-au stabilit următoarele faze: Ferigile-Sud (sec.VII î.Hr - în principal mijlocul şi a doua jumătate); Ferigile-Nord (de la sfârşitul sec. VII î.Hr. - pănă în pragul sec. V î.Hr.); Ferigile III (sec. V î.Hr.). În prima fază sunt încă evidente elemente ale ceramicii hallstattiene mijlocii (cultura Basarabi), asociate cu elemente culturale sud vest şi vest balcanice sau est-alpine. În faza Ferigile-Nord se fac resimţite influenţele răsăritene, din aria sciţilor nord-pontici, ce se intensifică în special în a doua jumătate a sec. VI î.Hr. În această fază se situează cele patru akinakes–uri descoperite la Ferigile. În ultima fază (Ferigile III) influenţele exercitate din zona Dunării de Jos devin predominante, fapt observat atât în tipurile de vase ce imită forme lucrate la roata, cât şi în tipurile de înmormântări. Bogăţia şi varietatea formelor de inventar, posibilitatea periodizării lor pe o durată apreciabilă, fac din necropola tumulară de la Ferigile cel mai important reazem al sistemului cronologic al Hallstatului târziu din spaţiul carpato-dunărean. Cercetarea aproape integrală a monumentului respectiv este o sursă pentru studiul structurii sociale a triburilor din Subcarpaţii meridionali, în special şi din aria nord-tracică, în general. În acelaşi timp, încrucişarea influenţelor culturale din diferite direcţii pe parcursul dezvoltării cimitirului oglindeşte orientarea triburilor din Subcarpaţi spre diversele centre de influenţă culturală, ceea ce, în ultimă instanţă, poate fi interpretat şi ca un fenomen de influentă politică. Data influenţelor culturale scitice coincide cu cea a apogeului puterii politice a sciţilor nord-pontici, iar apariţia şi creşterea puterii odrise la sud de Dunăre, după 470 î.Hr., corespunde şi intensificării influenţelor culturale din această direcţie. Importanţa descoperirilor de la Ferigile rezidă şi în dovedirea unei continuităţi de viaţă, reflectată în formele culturii materiale şi spirituale a mai bine de două secole din dezvoltarea triburilor geto-dacice din Subcarpaţii meridionali.

Grupul cultural Barsesti

Strâns înrudit cu grupul Ferigile, acest grup cultural ocupa sudul Moldovei şi partea de nord a Dobrogei. Caracteristica definitorie este dată de practicarea înmormântărilor tumulare de incineraţie, asemănătoare celor de la Ferigile. Inventarele funerare apropiate ca structură şi compoziţie, ca şi asemănările inventarului în aşezări, legitima utilizarea termenului de complex cultural Bârseşti-Ferigile. Acest complex ilustrează, pentru Hallstatt-ul târziu, componenta autohtonă, aflată sub influenţa lumii scitice. Înmormântările tumulare sunt expresia apariţiei unei aristocraţii militare, aflată, probabil în legătură cu ridicarea puterii odrise la sud de Dunăre.
Bârseşti-comuna în jud. Vrancea, unde a fost cercetată o necropolă tumulară de incineraţie din perioada târzie şi prima epocă a fierului (Hallstatt D, 650-500 î.Hr.). Cenuşa morţilor şi inventarul funerar (vase, arme, podoabe) erau depuse direct pe suprafaţa solului, deasupra ridicându-se o movilă din pământ şi pietre. Printre vasele din morminte, specific Hallstattului D, s-au găsit două străchini cenuşii lucrate la roată. Este prima apariţie de acest fel într-un mediu hallstattian. Au mai fost găsite pumnale de tip scitic (akinakes) şi topoare de fier, vârfuri de săgeţi, o aplică cruciformă şi fibule de bronz, precum şi perle de sticlă. Unele obiecte de metal arată clar influenţă scitică. Pe baza inventarului funerar s-au putut deosebi în necropola de la Bârseşti două etape de înmormantări corespunzătoare primelor două faze ale grupului cultural Ferigile. Grupul Bârseşti, grup cultural getic din Hallstattul târziu definit pe baza descoperirilor din necropola de la Bârseşti specific zonei deluroase de la curbura Munţilor Carpaţi. A cuprins însă un spaţiu mai mare de la Dunărea de Jos fiind documentat şi în Dobrogea. Grupul Bârseşti prezintă elemente comune (rit, ritualuri, inventar) cu grupul Ferigile din regiunea subcarpatică a Munteniei şi Olteniei, grup definit pe baza descoperirilor din necropola tumulară de la Ferigile (jud. Vâlcea), având un fond genetic comun respectiv cultura Basarabi din Hallstattul mijlociu.
Grupul Ferigile-Bârseşti este caracterizat mai ales prin descoperiri funerare, analoage celor din cimitirul tumular de la Ferigile. Aria de răspândire cuprinde zona de dealuri şi depresiuni subcarpatice din Oltenia şi Muntenia, din Gorj până în bazinul Buzăului (în sens mai larg se poate afirma că întreaga platformă getică din N Câmpiei Române a fost locuită de purtătorii culturii Ferigile). Descoperiri de tip Ferigile au fost semnalate şi în zona muntoasă şi deluroasă a Banatului (Brebu şi Remetea Pogănici) şi este posibil ca şi versanţii nordici ai Carpaţilor Meridionali să se cuprindă în aria aceluiaşi grup. Printre descoperirile de tip Ferigile mai importante sunt cele din valea Topologului (Tigveni, Cepari, Rudeni) şi de la Curtea de Argeş, unde au fost identificate necropole care, prin bogăţia inventarului, se apropie de cea eponimă şi care au permis observaţii de mare importanţă pentru nuanţarea periodizării şi cronologiei absolute a grupului Ferigile (în special Tigveni şi Cepari). Alte necropole de tip Ferigile au fost cercetate în jud. Gorj (Alimpeşti), Vâlcea (Teiu, Titeşti, Vâlcele), Dâmboviţa (Odobeşti), Prahova (Ploieşti, Budureasca), Buzău (Năieni). Mult mai puţin cunoscute rămân aşezările. Urme de locuire au fost cercetate la Govora-„Poieni” şi cu totul incidental în alte părţi. Nu s-au identificat aşezări concentrate sau cetăţi (de observat totuşi că descoperirile de tip Ferigile de la Remetea Pogănici provin dintr-o aşezare întărită, dar stadiul cercetărilor este încă prea lacunar pentru a preciza dacă acolo este vorba de prezenţa grupului Ferigile ca atare sau doar de materiale de tip Ferigile. O situaţie asemănătoare se constată şi în marea aşezare de la Gradina na Bosutu din Serbia, unde, în nivelurile ce suprapun aşezarea de tip Basarabi, a apărut multă ceramică cu analogii în grupul Ferigile). Deocamdată este de presupus că aşezările din aria subcarpatică erau mai ales de tip răsfirat, situate pe culmile dealurilor (necropolele au fost identificate până acum numai pe văi), de aceea şi descoperirea lor este încă la voia întâmplării. Pe de altă parte, este de aşteptat ca materialul ceramic din aşezări să fie mult mai puţin variat decât cel descoperit în necropole. Puţinele locuiri cercetate indică încă de pe acum acest fapt şi ca o consecinţă, criteriile de definire ale grupului Ferigile, întemeiate pe descoperirile funerare, să nu mai pară atât de clare în aşezări. În acest sens apare firesc ca aria constituită dintr-o serie de grupuri culturale cu trăsături înrudite, cunoscute aproape exclusiv din cercetarea necropolelor, arie din care fac parte grupurile Ferigile, Bârseşti, Zimnicea-Canlia, Dobrina-Ravna, într-un cuvânt bazinul Dunării de Jos, să alcătuiască teritoriul în care şi-au desfăşurat activitatea triburile getice, atestate în sec. V î.Hr. doar la S de Dunăre, dar mai târziu în toată această mare zonă. În cuprinsul ariei grupului Ferigile s-au identificat o serie de descoperiri puse în legătură cu cultul. Este vorba de descoperirile de tip Bistriţa (jud. Vâlcea) constând din câte o groapă în care se depunea o vatră portativă şi numeroase vase întregi sau fragmentare puternic arse secundar. În aria Ferigile numărul descoperirilor de acest tip este redus (trei), dar astfel de gropi au fost semnalate şi spre sud de aria propriu-zisă a grupului Ferigile (Bălăneşti, jud. Olt). Este vorba foarte probabil de un fenomen mai general a cărui semnificaţie, cu siguranţă de ordin cultic, nu poate fi încă precizată. Cronologia grupului Ferigile se întemeiază în principal pe cea a cimitirului eponim. Cele trei faze mari de dezvoltare au fost surprinse, parţial sau integral şi în evoluţia celorlalte necropole.
Pe valea Topologului s-a putut preciza mai bine ultima fază (Ferigile III), dovedindu-se indiscutabil atât derivarea ei din faza anterioară (Ferigile-Nord), cât şi bogăţia inventarelor, fapt ce nu reieşea atât de limpede în staţiunea eponimă. În ansamblul lui, grupul Ferigile urmează în timp după cultura Basarabi. Afirmaţia se întemeiază în principal pe periodizarea necropolelor din SV Olteniei (Balta Verde şi Basarabi, mai vechi decât Gogoşu, aceasta din urmă fiind contemporană cu cea mai veche fază de la Ferigile) şi este confirmată de stratigrafia de la Gradina na Bosutu (Vasica), unde elemente ale celei mai vechi faze Ferigile apar în stratul ce suprapune locuirea de tip Basarabi. De altfel, toate elementele de datare absolută şi relativă (arme, fibule, podoabe etc.) din grupul Ferigile reprezintă tipuri mai recente decât cele ale perioadei Basarabi. Relaţia genetică a grupului Ferigile cu cultura Basarabi este evidentă în formele şi decorul ceramicii celei mai vechi faze de la Ferigile, deşi în aria de răspândire propriu-zisă a grupului Ferigile nu s-au identificat încă descoperiri specific culturii Basarabi. Aria grupului Ferigile se circumscrie însă în totalitatea ei în aria culturii Basarabi, iar lipsa în zona subcarpatică a descoperirilor de tip Basarabi se explică prin foarte slaba locuire a acestei zone în Hallstattul mijlociu. Acest fapt a dus la formularea ipotezei potrivit căreia o parte a populaţiei din Câmpia Română a fost nevoită să se stramute la sfârşitul Hallstattului mijlociu (în prima jum. a sec. VII î.Hr. sau pe la mijlocul acestui veac) în zona mai ferită a Subcarpaţilor meridionali. Fenomenul, care se evidenţiază în mod complementar şi prin constatarea unei depopulări foarte accentuate a zonelor de şes din S Munteniei şi Olteniei, exact în aceeaşi vreme, a fost pus în legătură cu frământările dintre sciţi şi cimmerieni în stepele nord-pontice şi cu presiunile rezultate şi exercitate din diferitele direcţii şi care au făcut viaţa în Câmpia Dunării mai puţin sigură. În concluzie, purtătorii grupului Ferigile sunt triburi geto-dacice strâns înrudite, prin cultura materială şi spirituală, cu cele de la Dunărea de Jos şi din zona dintre Dunăre şi Balcani.

Grupul Ciumbrud - Ciumbrud, sat aparţinând oraşului Aiud (jud. Alba)

Dintre toate popoarele barbare din prima epocă a fierului ce au evoluat în afara graniţelor Greciei şi Romei, sciţii au avut cea mai mediatizată prezenţă în cadrul izvoarelor istorice, începând cu „părintele istoriei”, Herodot. Pătrunderea sciţilor pe teritoriul României s-a produs cândva la mijlocul sec. VII a.Chr., enclava cea mai numeroasă şi compactă fiind cea din Transilvania. Toate cele peste 100 de descoperiri cunoscute reprezintă monumente cu caracter funerar, întrucât, cu o singură excepţie din lumea scitică, nu se cunosc încă aşezările acestei populaţii, care locuiau în căruţe. Cea mai mare necropolă cercetată este cea de la Ciumbrud, cu 26 de morminte, lucru ce dovedeşte că populaţia respectivă nu a rămas prea mult în locul repectiv.
Necropolele scitice sunt plane, de inhumatie. La Blaj, spre exemplu, mormintele sunt sub tumul. În faza târzie apar, sporadic şi morminte de incineraţie. Exemplul elocvent de trecere de la inhumaţie la incineraţie, este cel al necropolei de la Băiţa (lângă Reghin), unde din 12 morminte cercetate, 7 sunt de incineraţie. Acest fenomen este pus pe seama influenţei populaţiei tracice.
În inventarul mormintelor se depuneau, alături de defunct, de regulă, trei tipuri de vase ceramice, tolba de săgeţi, săgeţile, un pumnal de tip akinakes, vârfurile de lance, toate grupate după nişte reguli stricte. Spre exemplu, vasele de lut erau aşezate totdeauna la sud de schelet. Toate acestea erau completate prin resturi de ofrandă de carne. La Teiuş a fost descoperit un fragment dintr-un bovideu, în care era înfipt un cuţitaş curb, cu analogii la nordul Mării Negre. În mormintele de bărbaţi aceştia poartă cercei în urechea stângă, pe când în mormintele de femei se găsesc, de obicei, doi cercei.
Cine erau aceste comunităţi cuprinse în grupul Ciumbrud? După afirmaţiile şi localizarea lui Herodot, aici putem plasa pe acea sciţi agatârşi, care conform spuselor sale, erau „gingaşi, au mai multe femei de obicei, poartă podoabe de aur, iar în perioada în care scriu, în ceea ce priveşte alte obiceiuri se aseamănă cu tracii”. Deşi sunt specialişti, precum Al.Vulpe care contestă vehement veridicitatea informaţiilor lui Herodot, credem că nu există nici un dubiu în atribuirea grupului Ciumbrud acestei populaţii răsăritene.
Necropola din Halstattul târziu, eponimă pentru grupul cultural Ciumbrud, descoperită pe terasa Mureşului, în locul „Podireu”. Constă dintr-un grup de peste 25 de morminte plane, majoritatea de inhumaţie. Zece morminte au putut fi cercetate sistematic, despre alte câteva s-au putut culege date, iar restul au fost distruse. Mormintele de inhumaţie au scheletele în poziţie întinsă, orientate în general cu capul spre NV (cu o excepţie, M10, mormânt dublu, orientat E). În unul dintre cele două morminte de incineraţie, resturile cremate fuseseră depuse într-o groapă asemănătoare ca dimensiuni şi orientare cu ale celor de inhumaţie. La celălalt mormânt de incineraţie, oasele calcinate erau răspândite pe sol, lângă inventar. Tipul antropologic este brahicran, asemănător celui reprezentat în România în mormintele de inhumaţie de la sfârşitul epocii bronzului. Inventarul mormintelor se compune din ceramica specifică grupului Ciumbrud, arme şi podoabe. Dintre arme se remarcă un akinakes, vârfuri de săgeţi din bronz cu două şi trei muchii, majoritatea cu tub de înmănuşare, un topor-„ciocan” şi un vârf de lance, toate din fier. Ca podoabe se întâlnesc inele de tâmplă cu terminaţiile conice, coliere, oglinzi de bronz, mărgele din pasta caolinoasă etc. Necropola de la Ciumbrud se datează în principal în a doua jumătate a sec. VII şi în sec. VI î.Hr..
Acest grup cultural este caracterizat mai ales prin morminte de inhumaţie (rar incineraţie), grupate în mici necropole în regiunea Mureşului mijlociu şi superior. Unii cercetători denumesc acest grup „scitic” sau „scito-agatîrş”, luând ca premisă diferite ipoteze etno-istorice. Nu s-au identificat până în prezent şi aşezările corespunzând acestor morminte. Necropolele sunt alcătuite din pâlcuri de 10 până la 25 morminte. Scheletele se aflau în poziţie întinsă pe spate, orientarea predominantă (75%) fiind cu capul spre V şi NV, cu mici variaţii. În multe dintre mormintele cercetate s-a identificat ofrande de carne, depusă de regulă în aceeaşi parte cu vasele, mai ales la S de schelet. De asemenea, în unele morminte au fost găsite substanţe colorante naturale, ca bulgări de realgar. În puţinele morminte de incineraţie (la Băiţa, jud. Mureş, proporţia este de cca. 60%, iar la Uioara de Sus, incineraţia ar fi fost generală), resturile cremate erau depuse de obicei în grămăjoare, în gropi cu formă similară mormintelor de înhumaţie. Situaţia constată la Băiţa acreditează părerea după care ritul incineraţiei devine mai frecvent în etapele noi ale grupului Ciumbrud, înlocuind încetul cu încetul inhumaţia. Inventarul mormintelor de tip Ciumbrud cuprinde în special ceramică, podoabe şi arme. Piesele de harnaşament sunt rare, mult mai rare decât în aria nord-pontică sau chiar în alte grupuri hallsattiene târzii din SE Europei (Ferigile). Predomină trei forme de vase, prezente în majoritatea mormintelor: vasul mare pântecos („bitronconic”), strachină cu marginea învăzata şi ceşcuţă cu toarta supraînălţată. Mai rar se întâlnesc vase borcan, căni, strachină evazată etc. Dintre obiectele de podoabă, se remarcă inelele de buclă cu terminaţiile conice, mărgele din pastă caolinoasă, dispuse în şiraguri şi asociate frecvent cu cochiliile kauri (Cypraea moneta), purtate la gât sau pe păr. S-au mai găsit brăţări din bronz, diferite aplice şi falere din bronz, rar din aur, unele provenind probabil de la harnaşament, cercei, verigi, atârnători. Fibulele sunt relativ rare. Oglinzile sunt de două tipuri: circulare, cu veriga de prindere pe spate şi cele cu mâner. Ca arme, se remarcă spadele scurte sau pumnalele de tip akinakes şi cuţitele de luptă cu un tăiş, cu mânerul de aceeaşi formă cu cel al spadelor. Din cele 33 de exemplare de spade şi cuţite cunoscute până în prezent în aria grupului Ciumbrud, aproape toate sunt din fier (considerăm că exemplarul de paradă, din bronz, de la Firminiş, jud. Sălaj, nu aparţine sigur grupului Ciumbrud), dar cu o foarte mare varietate tipologică. Vârfurile de lance, din fier, sunt relativ rare. Tipul predominant al topoarelor de luptă este acela de topor-ciocan (9 din 11 topoare descoperite; s-au găsit şi două topoare bipene). Arcul a fost una dintre armele de baza a luptătorilor grupului Ciumbrud, dovadă numeroasele vârfuri de săgeţi de diverse tipuri, din bronz sau os, rar din fier, precum şi aplicele cruciforme ce împodobeau tolbele. Tot din inventarul mormintelor grupului Ciumbrud provine şi un aşa numit „vârf de baldachin”găsit în mod întâmplător la Gorneşti (jud. Mureş), o piesă de bronz conică ajurată, având în vârf o protomă în formă de căprior. Astfel de obiecte făceau parte probabil din decorul carelor funerare (nasaliilor), fiind răspândite în stepele nord-pontice şi în Caucaz până în Iran. Asupra datei de început a grupului Ciumbrud se poartă discuţii. Suficiente elemente de inventar (tipuri ceramice, fibule, piese de harnaşament etc.) arată că o bună parte din morminte pot fi datate în sec. VII î.Hr., mai ales în a doua lui jumătate. Este plauzibil să se considere că acest grup s-a cristalizat la cca. 650 î.Hr.. Cele mai vechi morminte au fost semnalate în necropolele de la Ciumbrud, Blaj, Cipău, Cristeşti, etc; aceleaşi necropole au dăinuit însă şi în cursul secolul următor. Cele mai recente morminte sunt din prima jumătate a sec. V î.Hr. (Băiţa). În ciuda relativ numeroaselor date despre mormintele grupului Ciumbrud (numărul minim al celor dezvelite până acum este de 225) există încă incertitudini în privinţa caracterului sau autohton sau intrusiv. Majoritatea cercetărilor înclină către a doua poziţie. Trăsăturile străine, mai ales răsăritene, ale acestui grup, se evidenţiază pe de o parte prin contrastul pe care îl prezintă faţă de grupurile de la S de Munţii Carpaţi (Ferigile, Bârseşti, Gogoşu, Dobrina-Ravna etc.), sau de la N (Sanislau, Kustanovice), pe de altă parte, prin prezenţa unei serii de elemente cu analogii în N Mării Negre şi care pot fi interpretate şi ca influenţe culturale, dar şi că trădând eventuala origine răsăriteană a grupului Ciumbrud. Identificarea grupului Ciumbrud cu populaţia agatîrşilor se întemeiază pe menţiunea lui Herodot că de la aceştia curgea râul Maris (Mureşul). Pornind de la această foarte probabilă identificare, s-au emis diferite ipoteze care urmăresc să pună de acord documentaţia obiectivă arheologică cu datele istorice destul de sumare despre agatîrşi. Dacă se acceptă că grupul Ciumbrud reprezintă pe agatîrşi, atunci putem avea de-a face, fie cu o populaţie autohtonă care a suferit o influenţă nord-pontică relativ puternică (elementele răsăritene arheologice şi filologice, s-ar putea explica şi prin tradiţii perpetuate de la sfârşitul epocii bronzului), fie o populaţie tracică răsăriteană sau iraniană nescitică, dislocată aici în urma luptelor dintre sciţi şi cimmerieni, cel mai târziu în sec. VII î.Hr.. Mult mai puţin probabilă apare ipoteza că ar fi vorba despre o populaţie scitică, pătrunsă aici după înfrângerea sciţilor de către Cyaxarex la cca. 600 î.Hr., deoarece nu ţine seama de existenţa grupului Ciumbrud în a doua jum. a sec. VII î.Hr.. Depistarea aşezărilor ca şi mai buna cunoaştere a culturii din etapa anterioară vor contribui la elucidarea atribuirii etnice a grupului Ciumbrud.

Grupul Sanislau-Nir al culturii Széntes Vekerzug

Este singurul grup scitic pătruns spre Europa centrală, care rezistă până la venirea celţilor. Este probabil vorba de populaţia siginilor, pomenită de Herodot (V,9). Mărturie stă necropola de la Atenča (600-590 a.Chr.). Din cadrul acestui grup, stabilit între Sava şi Drava se desprind comunităţi care, după anul 600 a.Chr. se stabilesc în Crişana, unde dăinuiesc până la sosirea primilor celţi. Spre deosebire de grupul din Transilvania, aceştia practicau incineraţia, remarcându-se utilizarea, pentru prima dată în acest spaţiu a vaselor lucrate la roată.


BIBLIOGRAFIE:


Surse:
Vasile Dupoi, Istoria antică a românilor, în Ghe.Onişoru; Ştefan Lache (coord.), Sinteze, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003;
Cristian Ioan Popa, Istoria veche a României. Note de curs, Alba Iulia, 2003-2004;
Alexandru Vulpe, Necropola hallstattiană de la Ferigile. Monografie arheologică, Bucureşti, 1967;
Constantin Preda (coord.), Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României, Editura Enciclopedică, Bucureşti,1994;
T.Sulimirski, in Bericht uber den V. Internat, kongr. fur Vor-u Friihgeschichie, Hamburg, 1958 (1961), 793.