Gheorghe Anghel

Fortificatia de pamant de la Cetatea de Balta

             Din 1969 şi până în 1973 Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia a efectuat săpături arheologice la obiective antice şi medievale de pe raza comunei Cetatea de Baltă. Lucrările au debutat în 1969 cu binecunoscuta cetate medievală ce a aparţinut mai bine de o jumătate de veac domnilor Moldovei. Date fiind inundaţiile din vara anului 1970 n-a mai fost posibilă continuarea săpăturilor la cetatea medievală situată în lunca inundabilă a Târnavei Mici şi din această cauză s-au început investigaţiile la o fortificaţie de pământ situată în pădurea de pe „Dealul Cetăţii”. Săpăturile s-au desfăşurat în vara anilor 1970 şi 1973*.

             Înălţimea pe care se află fortificaţia este situată pe malul drept al  Târnavei Mici, între comuna Cetatea de Baltă şi satul Sântămăria, la altitudinea de 466 metri, încât domină o zonă întinsă a acestei văi atât la vest către Blaj, cât şi spre est până spre Târnăveni.

             Informaţii mai vechi, fără să fi fost confirmate prin săpături arheologice, au presupus existenţa pe Dealul Cetăţii a unui castru roman de pământ. Informaţiile se bazau pe descoperirea la începutul secolului în satul Sântămăria şi în comuna Cetatea de Baltă a unor inscripţii fragmentare romane precum şi a unor fragmente de ţiglă şi cărămidă din aceeaşi perioadă[1].  Existenţa unei aşezări daco-romane a fost semnalată în apropierea satului Căpâlna (cca. 5 km) şi confirmată de prezenţa în colecţiile Muzeului din Târnăveni al unui bogat material arheologic fragmentar format din ţigle, cărămizi şi multă ceramică daco-romană. Materialul provine din săpături arheologice executate, probabil prin anii 1950-1960, de un amator necunoscut,  din Târnăveni, care a săpat şi o mare groapă în perimetrul cetăţii medievale, deranjând substanţial situl arheologic fără să fi fost consemnate unele rezultate.

Planul fortificatiei de la Cetatea de Balta

             Interesul care ne-a determinat să executăm câteva sondaje arheologice la fortificaţia de pământ de pe Dealul Cetăţii a fost presupunerea că peste această cetate veche s-ar fi putut amenaja o alta, în evul mediul timpuriu. Ne-am bazat şi pe unele informaţii documentare care atestau la Cetatea de Baltă o fortificaţie la începutul sec. al XIII-lea perioadă în care de obicei în Transilvania s-au construit numai cetăţi de pământ şi de lemn[2] .

             Săpăturile de pe Dealul Cetăţii n-au confirmat această ipoteză, dar o fortificaţie formată dintr-un val de pământ şi şanţul respectiv am identificat-o în jurul bisericii reformate din centrul comunei. Ea înconjura la mică distanţă vechea biserică în stil romanic şi cu siguranţă a precedat-o pe cea de piatră ridicată în lunca Târnavei Mici la mijlocul sec. al XIII-lea.

             Fortificaţia antică ocupă toată partea superioară a înălţimii împădurite de pe Dealul Cetăţii, având o formă ovală neregulată, încadrându-se în situaţia geografică existentă. Laturile de est, nord-est şi sud sunt mai abrupte şi n-au necesitat din partea constructorilor ridicarea unor valuri şi şanţuri de dimensiuni mari, în schimb pe laturile de vest şi nord-vest pantele sunt domoale necesitând lucrări de fortificare mai ample formate din două şanţuri şi un val de pământ mai înalt. Pe această latură se află şi calea de acces spre fortificaţie, un drum de câmp utilizat şi azi, care urcă pe culmea înălţimii dinspre satul Sântămăria. Fortificaţia ocupă o suprafaţă totală de cca. 0,900 ha , iar interiorul propriu zis nu depăşeşte 0,400 ha. Axa principală situată pe direcţia sud-est / nord-vest are o lungime de 128 m, iar cea secundară, est-vest este de 120 m . În campaniile de săpături arheologice amintite s-au executat cinci secţiuni: trei în 1970 (S. I - III) şi două în 1973 (S. IV - V). Secţiunile s-au trasat cu dificultate, aflându-se într-o zonă împădurită întrucât a trebuit căutate spaţii libere printre copacii mari deoarece nu am obţinut autorizaţie de defrişare. Secţiunea I (S. I) a fost trasată pe latura de vest-nord-vest. Lungimea 68 m, lăţimea 150 m, adâncimea de la 0,50 m în interiorul fortificaţiei şi până la 2 m în mijlocul valului. Zona fortificată, val şi şanţ, se desfăşoară pe o lungime de 19 m. Înălţimea actuală a valului faţă de fundul şanţului este 4,50 m . Secţiunea II (S. II) s-a trasat pe latura est-nord-est, într-o zonă cu pantă mai abruptă. Lungimea 35 m, lăţimea 1,20 m, adâncimea de la 0,80 în interiorul fortificaţiei şi până la 1,60 m în mijlocul valului. Lucrările de fortificare, val şi şanţ se desfăşoară pe o lungime de 9,50 m. Diferenţa actuală de nivel între fundul şanţului şi vârful valului este de 4 m.

             Secţiunea III (S. III) a fost trasată pe latura de sud a fortificaţiei cu pante mai abrupte. Lungimea 25 m, lăţimea 1,25 m, adâncimea de la 0,50 m în interior şi până la 1,50 în mijlocul valului. Lucrările de fortificare se întind pe lungimea de 22 m. Diferenţa de nivel dintre fundul şanţului şi partea superioară a valului actual este de 4,24 m . Secţiunea IV (S. IV) a fost trasată pe latura de vest a fortificaţiei aproape paralelă cu S I . Lungimea este de 59 m, lăţimea 1,50 m (29 m în interiorul fortificaţiei prin val şi şanţ şi 31 în exteriorul acesteia identificându-se un şanţ exterior plasat la 18 - 19 m de la contraescarpa primului şanţ). Adâncimea secţiunii de la 0,50 până 1,50 m. Diferenţa de nivel dintre fundul şanţului şi vârful valului actual este de 4,50 m. Lucrările de fortificaţie se întind pe lungimea de 18 m (primul val şi şanţ) şi 2,50 m la şanţul exterior. Secţiunea V (S. V) a fost trasată pe latura de est a fortificaţiei, lungimea 27 m , lăţimea 1,50 m. Datele tehnice sunt aproximativ aceleaşi cu cele din S. II şi S.V.

Dealul cetatii

             Pe latura de sud în S. II s-a identificat o locuinţă semiîngropată. Pentru precizarea acesteia am trasat, pe aceeaşi latură o secţiune paralelă de 10 x 2,5 m şi adâncă de 0,80 –1 m. Semibordeiul a fost amenajat în spatele valului şi avea o formă dreptunghiulară de 3,00 x 1,70 m, adâncit faţă de nivelul de călcare antic cu 0,50 m. A fost construită din lemn şi incendiată, încât a rezultat o mare cantitate de cenuşă şi cărbuni. La capătul de nord se afla o vatră formată din mai multe pietre de râu, iar în jurul ei s-au descoperit câteva fragmente ceramice, un fragment de râşniţă şi câteva bucăţi mici de tablă din cupru. Locuinţa n-a putut fi cercetată în întregime din cauza existenţei unor copaci foarte mari.

             Stratigrafia secţiunilor prezintă deosebiri esenţiale între lucrările executate pe laturile de vest şi nord-vest, unde, datorită accesibilităţii terenului constructorii au executat lucrări de fortificare mai ample faţă de cele de pe laturile de est, nord-est şi sud, din cauza pantelor accentuate lucrările de fortificare au fost mai simple.

             Profilele secţiunilor I şi IV sunt asemănătoare. Ca să înţelegem mai bine destul de complicata stratigrafie a acestor secţiuni trebuie să facem câteva precizări. Fortificaţia a avut două faze de construcţie formate din valuri de pământ, în prima fază cu palisadă de lemn, ambele fiind abandonate prin incendiere. Aceste incendii, datorită utilizării unei mari cantităţi de lemn de stejar, au fost atât de puternice încât valul a devenit un morman de pământ ceramizat, cărbune şi cenuşă. Stratul superior e format dintr-un humus vegetal de pădure depus pe toată suprafaţa în grosime variabilă între 0,20 m pe pantele valului şi 0,70 m în spatele valului. Valul se prezintă sub forma unui strat compact de arsură şi cenuşă, gros de cca. 0,60 m în ambele secţiuni şi lat de 4 m în S. I şi 2,50 în S. IV, reprezentând nucleul valului din faza a doua de construcţie, ce  s-a aplatizat atât spre exterior cât şi spre interiorul fortificaţiei. La baza acestui val în interior s-a descoperit o zonă pavată cu pietre de râu în S. I şi cu pietre de lespezi în S. IV (o gresie friabilă) ce îndeplinea funcţia drumului de strajă (via sagularis) pe care circulau luptătorii aflaţi în spatele valului. Lăţimea acestui drum era de 0,50 m în S. IV şi probabil aceeaşi distanţă în S. I, dar aici pietrele (5 bucăţi) s-au distanţat în decursul vremii până la limita de 2 m. Sub acest val se află un strat de pământ ars, ceramizat cu urme de cărbuni şi cenuşă provenite dintr-un alt val din prima fază, depus pentru supraînălţarea celui din faza următoare. Stratul se prezintă sub forma unor lentile de pământ cu urme de arsură depus  peste primul val având grosimea de la 0,25 - 0,50 m , iar lăţimea de 5 metri în ambele secţiuni (fig.2).

             Primul val se conturează foarte bine atât în S. I cât şi în S. IV. Are grosime de 0,80 m şi o lăţime de 5-6 m. Acest val a avut o osatură formată dintr-o palisadă, stâlpi de lemn de stejar înfipţi direct în solul antic şi dispuşi pe mai multe rânduri. În S. I stâlpii groşi de cca. 0,15 – 0,20 m sunt dispuşi în două grupe, prima mai jos, formată din patru rânduri de stâlpi aşezaţi pe o distanţă de 0,75 m şi un al doilea grup, de trei rânduri care ocupă o zonă de 0,50 m. În schimb în S. IV întâlnim o palisadă formată din patru rânduri de stâlpi mai groşi de la 0,25 – 0,30 m dispuşi în rând la distanţa de 0,40 – 0,60 m unul de altul, fiind înşiraţi pe o lăţime de 2,50 m. Stâlpii palisadei au fost înfipţi direct în solul vegetal şi viu antic, care datorită marelui incediu a căpătat şi acesta o culoare închisă până la adâncimea de 0,70 m. 

             Stratigrafia şanţului este mai simplă. La suprafaţă se află un strat vegetal de 0,20 m, iar sub acesta un strat de umplutură cu pământ cu urme puternice de arsură, cenuşă şi cărbuni rezultat din aplatizarea valului în timpul incendiului şi după abandonarea fortificaţiei. Şanţul a fost de asemenea săpat în două faze. Avem un prim şanţ cu fundul plat situat la distanţa de cca. 5 m în S. I şi 4 m în S. IV de primul stâlp al palisadei şi un al doilea şanţ, a fost adâncit şi lărgit vechiul şanţ în formă de pană ( litera V) la distanţa de 6 m în S I şi 5,50 m în S IV de la primul stâlp exterior al palisadei. Lăţimea totală a şanţului în ambele secţiuni este de 4,50 m şi adâncimea faţă de nivelul de călcare actual de 1,25 m.

             În exteriorul valului şi şanţului principal, pe această latură a fortificaţiei, la distanţa de 18 - 19 m s-a identificat un şanţ exterior simplu adâncit în formă de pană lat de 2 m şi adânc de 1,25 m. Stratigrafia din şanţul interior şi din cel exterior se prezintă sub forma unui strat vegetal de 0,15 m urmat de un nivel compact de sol galben, argilos rezultat din săparea şanţului exterior şi a fazei a doua a şanţului interior, gros de 0,25 m şi depus între aceste două lucrări.  Sub aceasta se află un nivel gros de 0,40 m de sol negru cu urme de arsură rezultat din incendierea ultimului val al fortificaţiei.

             Stratigrafia secţiunilor S. II, S. III şi S. V situate pe laturile cu pante mai înclinate a fortificaţiei sunt asemănătoare. În S. III şi S. V am identificat partea inferioară a stâlpilor de lemn de la palisadă din prima fază, câte patru bucăţi, groşi de cca. 0,15 - 0,20 m dispuşi în şir la distanţa de 0,25 - 0,30 m pe lăţime de 1,25 m. În S. II nu am identificat vârfurile acestor stâlpi deoarece acestea au fost înlăturate cu ocazia amenajării locuinţei semiîngropate. S-a identificat de asemenea atât în S III cât şi în S V în partea interioară a valului acelaşi drum de strajă pavat cu lespezi de piatră locală având o lăţime de 0,70-0,90 m (fig.3). În prima fază s-a ridicat un mic val cu palisadă, iar în faza a doua s-a supraînălţat valul vechi şi s-a săpat şi pe aceste laturi un şanţ în formă de pană situat la 6 m faţă de partea superioară a valului actual. Înălţimea maximă a valului în aceste secţiuni este de 1,25 m. Şanţurile surprinse de S. II şi S. V au o lăţime de 1,30 şi o adâncime de 0,90 m. Valuri din ambele faze s-au scurs spre exterior încât au umplut total şanţurile situate pe pantele respective.

             Materialul arheologic recoltat este sărac. În  afară de cel descoperit în locuinţa semiîngropată, fragmente ceramice au mai fost identificate în jurul unor vetre deschise, două  în S. I şi câte una în S. IV şi S. V, ce par să fi fost folosite temporar de cei care au construit fortificaţia din faza a doua. Restul materialului a fost recuperat din suprafeţele secţiunilor atât din interiorul cât şi din exteriorul fortificaţiei. Materialul arheologic se poate bine împărţi în trei grupe distincte: preistoric, dacic şi roman. 

             Materialul arheologic din epoca preistorică se compune din ceramică de tip Coţofeni III, ornamentată cu decor incizat, impresiuni succesive, coadă de peşte şi decor aplicat în tehnica boabe de linte. Alte fragmente datează din bronzul timpuriu (grupul Copăceni) au specific brâurile aplicate, torţile semicirculare şi pasta de culoare cărămizie cu degresant din nisip şi pietricele albe[1].

             Materialele din perioada dacică se compun din ceramică lucrată la mână şi la roată şi din alte obiecte. Fragmentele lucrate la mână sunt din pastă grosieră de culoare cărămizie-cenuşie prevăzute cu buton de prindere. Butonii sunt de trei tipuri: circular simplu, ornamentat cu impresiuni, oval şi circular cu proeminenţe. Din aceeaşi categorie s-a descoperit un picior de fructieră din pastă grosieră şi un alt picior de la un vas miniatural. Din categoria ceramicii dacice lucrate la roată recunoaştem un picior de fructieră din pastă fină lustruită de culoare cărămizie deschisă, precum şi câteva fragmente ceramice cu profilul buzelor simplu şi uşor răsfrânt înafară . Tot de factură dacică este şi fragmentul de brăţară din sticlă albastră cu incizii orizontale şi cu pastile aplicate din sticlă galbenă. probabil şi cele două fragmente de cute din gresie cu profile rectangulare.

             Cel mai bogat material arheologic descoperit în fortificaţia de pământ de la Cetatea de Baltă aparţine epocii romane. Alături de ceramică de diferite tipuri şi forme s-au mai recuperat şi câteva obiecte din metal, un fragment de ţiglă, un fragment dintr-o râşniţă, precum câteva obiecte din fier.

             Cele mai controversate opinii asupra originii dacice sau romane se poartă asupra chiupului. În Cetatea de Baltă s-au descoperit fragmente provenite din trei chiupuri de mari dimensiuni, unul dintre acestea parţial întregibil . Considerate vase pentru provizii era normală prezenţa lor într-o fortificaţie. Chiupul întregibil şi fragmentele de buză provin de la vase de dimensiuni mari (chiupul are înălţimea de 55 cm). Toate au fost lucrate dintr-o pastă grosieră, arse oxidant, incomplet, căpătând o culoare cărămizie deschisă cu pete negricioase. Buzele pornesc direct din corpul vasului, răsfrânte în afară, late şi în două cazuri uşor înclinate spre exterior. Un fragment a fost ornamentat cu trei benzi paralele incizate, iar cel întregibil cu o singură bandă. Arheologii susţin originea dacică a acestui tip de vas, deşi I. H. Crişan semnalează puţine exemplare  cu o formă mai zveltă şi cu buze mai simple,  ce se deosebesc puţin de cele de epocă romană şi postromană[2]. I. Berciu datează toate chiupurile din pastă cenuşie în perioada postromană (sec. IV-V)[3], iar S. Dumitraşcu datează în epoca romană aceleaşi tipuri de chiupuri dar descoperite în zona de vest a Transilvaniei locuită de dacii liberi[4]. În aceeaşi perioadă romană I. Glodariu datează fragmentele de chiupuri descoperite la Slimnic[5] şi N. Gudea pe cele descoperite la Porolissum[6]. Chiupul întregibil, ca şi fragmentele descoperite la Cetatea de Baltă, au analogii cu cele amintite şi se datează în perioada stăpânirii romane. Tot din perioada romană se datează şi fragmentele ceramice provenite din vase de uz comun cu pastă de culoare negricioasă, cărămizie şi cenuşie cu profile tipice, majoritatea descoperite lângă vetrele amintite în interiorul fortificaţiei şi puternic erodate în solul acid de pădure. Formele, atât cât s-a putut reconstitui, au fost oale de uz comun cu fundul plat alături de un ulcior decorat cu două linii paralele sub gât şi un fragment de toartă.

             Alte obiecte descoperite se datează de asemenea în epoca romană: un fragment dintr-o bucşă de fier ce provine probabil de la o roată de car sau de la o catapultă?, un fragment dintr-o ţiglă romană specifică şi un fragment dintr-o râşniţă. Din aceeaşi perioadă datează câteva obiecte mărunte: trei piroane de fier de dimensiuni diferite cu profilul pătrat şi capete rectangulare, o plăcuţă şi o verigă dreptunghiulară de fier.

             În final pe baza analogiilor şi a materialului arheologic descoperit s-a putut preciza că fortificaţia de pământ de pe Dealul Cetăţii a fost edificată în două faze distincte, prima în epoca dacică, iar a doua a fost o refacere romană.

             Prima fază de construcţie din perioada dacică se caracterizează prin ridicarea unui val cu palisadă de lemn şi a şanţ cu fundul drept situat la distanţa de 5 m faţă de primul stâlp exterior al palisadei. Primul val are înălţimea actuală de cca. 1 m. În general pe toate laturile fortificaţiei palisada se compune din patru rânduri de stâlpi de stejar înfipţi direct în solul vegetal antic care a constituit osatura valului.  Presupunem că stâlpii erau legaţi între ei prin loazbe de lemn orizontale, care nu au putut fi surprinse în săpătura arheologică fiind incendiate şi deranjate de refacerea valului în epoca romană. Palisada face excepţie doar în S. I. Valul avea o grosime în S. I şi S. IV de 2,50 m iar înălţimea faţă de fundul şanţului de 3,50 m. Înălţimea iniţială putea atinge 6-7 m faţă de fundul şanţului.  În partea superioară valului trebuia să existe un parapet de lemn şi un drum de strajă tot din lemn pe care se deplasau apărătorii. Analogii cu alte fortificaţii dacice construite din valuri de pământ cu sau fără palisadă s-au descoperit la Cugir, prima fază, Jigodin II, Odorhei, iar cu palisadă asemănătoare cu cea de la Cetatea de Baltă  la Arpaşu de Sus, faza II şi la Liubcova faza II, pe care I. Glodariu le datează la începutul secolului al II-lea punându-le în legătură cu războaiele daco-romane[7].

             Aceleaşi concluzii atât în ce priveşte tehnica de construcţii cât şi datarea se pot admite şi în legătură cu prima fază a construcţiei fortificaţiei de pământ de la Cetatea de Baltă. Presupunem că aceasta a fost ridicată de mai multe comunităţi dacice de pe cursul mijlociu al Târnavei Mici cunoscută fiind deocamdată cea de la Căpâlna. Fortificaţia a fost abandonată şi incendiată fără să putem şti dacă de către învinşi sau de către învingători. În faza a doua constructorii romani au amenajat probabil un castru de marş utilizat în perioada de cucerire şi în primii ani de organizare a provinciei Dacia. Aceştia au refăcut parţial valul vechi incendiat supraînălţându-l şi retrăgându-l spre interior cu cca. 1 m faţă de ultimul stâlp al vechii palisade. Înălţimea medie a acestui val este de 0,75 m, dar putea avea în antichitatea înălţimea de cca. 1,50 m . A fost cu siguranţă înzestrat cu un parapet de lemn şi un drum de strajă pavat  cu bolovani de râu şi lespezi de piatră ce avea lăţimea de la 0,50 – 0,90 m. În aceeaşi fază s-a lărgit şi adâncit vechiul şanţ în formă de pană mărindu-se distanţa până la val la cca. 8-9 m. Diferenţa de nivel actuală între fundul şanţului şi vârful valului este de 4 m, dar în antichitate aceasta putea atinge cca. 7-8 m. Pe latura de vest şi nord-vest la distanţa de 18-19 m de la contraescarpa şanţului principal a fost săpat un şanţ exterior cu acelaşi profil, tehnică caracteristică întâlnită atât la castre cât şi la aşezările civile romane fortificate. Şanţul principal a fost întrerupt în zona de nord-est lăsându-se un pod de pământ lat de 4,50 m ce făcea posibil accesul în cetate  printr-o  poartă ce avea aceeaşi lăţime. Pe ambele laturi ale porţii şi în spatele valului se află două mari movile de arsură ce indică existenţa în faza de utilizare romană a două turnuri de lemn ce flancau poarta.

             Pe laturile de est, nord-est şi sud cu pante mai abrupte valul roman a fost ridicat peste cel dacic prevăzut cu drum de strajă pavat şi şanţ în formă de pană identificat în toate secţiunile.  Abandonarea fazei romane s-a făcut prin incedierea structurii de lemn a valului fortificaţiei transformându-se totul într-un strat de sol ceramizat cu urme de cenuşă şi cărbune care s-a aplatizat şi a curs de-a lungul secolelor  pe pante umplând cea mai mare parte a şanţurilor.

             În urma săpăturilor executate s-a constatat că fortificaţia nu a fost intens locuită nici în perioada dacică şi nici în cea romană. În afară de locuinţa semiîngropată şi vetrele menţionate nu s-au identificat alte construcţii. Sondajele arheologice executate în anii 1970 şi 1973 au contribuit decisiv la lămurirea originii şi fazelor de construcţie a fortificaţiei de pământ de pe Dealul Cetăţii situat în comuna Cetatea de Baltă (jud. Alba). Mai rămân de cercetat în viitor sistemul de amenajare a porţii, cât de intens a fost locuită în cele două faze de construcţie şi dacă e posibilă o datarea mai exactă a acestora.