Arcul Getic




	„Nu este nimeni dintre sarmati si geti
	care sa nu poarte o teaca cu arc
	si sageti muiate in singe de vipera”
	Ovidiu; Trist.; IV; 1;78

Arcul getic [english version]

„getii, care se marginesc cu scitii, intrebuinteaza aceleasi arme ca si acestia, ei sunt toti arcasi calareti”

Tucidide; II; c. 96

„Arcul, coarda si sageata constituie deja un instrument foarte complicat, a carui inventare presupune acumularea unei experiente indelungate si a unui spirit mai ascutit, deci si cunosterea, in acelasi timp a multor alte inventii”

Fr. Engels, Originea familiei, pag. 23

Toti oamenii valizi indata ce puteau purta arme, participau direct la lupte, de regula in cadrul familiei sau a tribului caruia ii apartineau. In functie de specificul acestui trib sau de starea sociala a individului, acesta putea fi pedestras sau calaret. In ambele cazuri individul era un arcas priceput, deprindere bine insusita in timpul exercitiilor militare, vinatorilor sau deselor ciocniri armate.

Arcul este arma care a ajuns in oastea si societatea dacica la performante deosebite, fiind manuita cu multa maiestrie de arcasi. Datorita faptului ca era o arma de baza, tehnicile de realizare a arcurilor (alegerea lemnului, fierberea lui pentru a-l incovoia) erau foarte dezvoltate. Arma a luptei de la distanta, ale carei radacini i se pierd in timpuri imemoriale, era realizata adesea de luptatorii insisi dar si de mesteri specializati.

Unele arcuri erau realizate din coarne de animale, impreunate la mijloc printr-o bucata dreapta, altele din lemn de corn, zada (tisa), alun, carpen, frasin, ulm. Coardele erau facute din in, cinepa, intestine de animale, vine de cal sau vita. Pe vreme umeda arcurile se purtau neincordate pentru a nu-si pierde elasticitatea. In timpul mersului, ostenii il purtau atirnate peste umar, in mina sau in tolbe anumite. Un arc mediu putea arunca sageti pina la 200 de metri.

Era folosit ca arma ofensiva atat in atacuri statice de catre pedestrime cat si in atacuri rapide de catre cavalerie, calaretii daci, adesea inzauati dupa model sarmatic, numiti catafractari, tragand foarte bine din goana calului.

Sagetile, confectionate din lemn, ori mai rar din trestie, aveau o lungime de 0,80—0,90 m si virfuri metalice, cu trei muchii, altele conice si cu doua muchii si avind un ghimpe (spin). Uneori inmuiate in otrava, erau pastrate in tolba frumos ornamentata. Un arcas instruit si dibaci putea lansa pina la 12 sageti pe minut. Aceste sageti, in numar de cca 16—24, se pastrau in tolbe frumos ornamentate. Completarile cu sageti se faceau adesea din cele gasite pe cimpul de lupta sau luate de la prizonieri. Virfurile de metal au copiat la inceput pe cele de piatra si os. Confectionarea la scara larga a vrifurilor din bronz si fier facindu-se prin sec. VII-VI ien, odata cu incursiunile scitilor. Virfurile de forma piramidala alungita, cu trei muchii, dupa model scitic au fost intens folosite si de catre daci. Sagetile cu tub si doi spini sunt insa specifice Daciei.

Bibliografie

Col. Dr. Gheorghe Tudor, Armata geto-daca, Editura Militara, 1986;

Col. Dr. Gheorghe Romanescu, Istoria infanteriei române, Editura stiintifica si pedagogica, 1985;

Nicolae Densusianu, Istoria militara a poporului roman, Editura Vestala; 2002;

D.M. Pippidi (coord.), Dictionar de istorie veche a României, Editura stiintifica si pedagogica; 1976;

A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiana, 1913;

Academia Românã, Istoria românilor, vol. I, Editura Enciclopedica, 2001.

Bibliografie suplimentara:

Vitalie Bârcǎ, Arcurile şi săgeţile sarmaţilor (Les arcs et les fleches des sarmates), în Analele Banatului, 1999-2000, 7-8, p. 407-449; textul şi în 1. germană.

Vezi si: