Mileniul Imperial al Daciei
 

                  Federaţia Carpilor

          Atît istoricii antici, cît şi cei moderni, vorbesc în general despre prădăciunile geţilor în provinciile romane din sudul Dunării, dar prea puţin despre sălbaticele expediţii de pedepsire, organizate de romani în nordul Dunării, începînd cu Lucullus Varro şi C. Antonius, în anii 73—62 î.e.n.

           Romanii au strămutat populaţii întregi din locurile lor de baştină, au distrus cetăţile care le-au stat în cale. Acţiunile legiunilor romane sînt o dovadă că puterea dacilor este în continuă creştere, fixînd definitiv, chiar după căderea lui Decebal, hotarele imperiului pe aceste locuri. Ca şi in Persia, Traian nu izbuteşte să îngenuncheze toate populaţiile dacice, care făcuseră parte din imperiul lui Burebista şi care continuau să joace un rol determinant în frînarea sau distrugerea forţelor barbare. Dacii liberi (carpii şi costobocii) au reuşit să stăpînească un teritoriu imens, de la Oder la Vistula pînă în bălţile Pripeatului şi de la cataractele Niprului pînă la gurile Dunării şi Carpaţii nordici şi răsăriteni. Ei populează intens Moesia şi Pannonia, reprezentînd, după afirmaţiile lui Pârvan din Getica (Editura Meridiane, 1982, p. 166) „ultimul aport autentic dacic încă neromanizat la formarea viitoarei naţiuni române, eventual în trecerea lor dincolo de Dunăre, pînă în Epir şi Grecia". Năvălirile lor periodice în Dacia şi provinciile de la sud de Dunăre sînt pustiitoare şi puterea lor se menţine constanta, paralel cu puterea imperială romană. Carpii n-au fost niciodată îngenuncheaţi de vandalii asdingi sau de alte neamuri barbare, şi, pe vremea lui Marc Aureliu, şi-au apărat cu străşnicie „ţara lor proprie". Carpii vegheau asupra Daciei romane şi exercitau asupra ei o influenţă permanentă şi un control direct. De orientarea politică şi militară a carpilor depindeau stările de lucruri din provinciile romane învecinate: „treburile în ţara costobocilor au ca urmare o întreagă serie de tulburări în stările din Dacia Romană".

          Pârvan scrie: „Dar, în vreme ce costobocii nu mai joaca nici un rol în istoria răsăritului, după secolul al II-lea, carpii, de o parte în legătură cu bastarnii din Moldova, de alta cu goţii din Galiţia şi apoi Ucraina, sînt un adevărat flagel pentru provinciile romane de la Dunăre. Toate biruinţele asupra lor sînt zadarnice, mulţimea lor pare nesfârşită". Împreună cu vandalii, coboară prin Moldova spre sud, ajung pînă în Grecia prădînd, ca represalii adesea, nu împinşi de foame şi mizerie. Din celebra inscripţie a lui Tiberius Plautius Silvanus Aelianus, fost guvernator al Moesiei, se vede nu numai acţiunea represivă a romanilor asupra „transdanubienilor" mutaţi cu sila în sudul fluviului, schimburile de ostateci („a trimis regilor daci pe fraţii lor") şi expansiunea hotarelor romane la nord de Dunăre, in Carpia, ci şi marile cantităţi de grîu luate din această zonă pentru aprovizionarea imperiului. Inscripţiile descriu dezastrele pricinuite de invaziile goţilor, sarmaţilor, bastarnilor şi carpilor. Nebiruiţii carpi dăinuie în Dacia carpatică fără întrerupere, iar Zosimos îi pomeneşte aici, în anul 380, ca aliaţi ai hunilor şi skirilor, nesubjugaţi de aceştia, cum îndeobşte se bănuieşte ori se afirmă fără temei.
          Carpii — al căror nume îl poartă azi munţii de ei stăpîniţi (Ptolemeu pomeneşte de Karpates Oros, Ammianus de Montes Serrorum), o localitate numită Carpi în regiunea Emilia-Italia, precum şi un şir de munţi-insule Carpatos (Karpathos) în arhipelagul grecesc, un fel de punte între Anatolia şi Creta — şi-au început incursiunile in vremea lui Antoninus Pius.  

        Însoţiţi de germani au năvălit în Dacia şi au produs tulburări atît în anul 143, cît şi în anii 156—157. Antoninus Pius ia măsuri de apărare, iar pe timpul împăratului Marc Aureliu se desfăşoară războaiele marcomanice, care au afectat şi provincia Dacia. Văzînd distrusă localitatea Alburnus Maior din zona auriferă, împăratul a dispus aducerea de noi trupe în Dacia şi printre acestea s-a numărat Legiunea a V-a Macedonica, sub comanda guvernatorului Claudius Fronto, care apăra capitala şi monumentele sale. Pe aceste monumente, locuitorii au pus inscripţii de recunoştinţă împăratului şi guvernatorului.
          În anul 170, neamul germanic al vandalilor asdingi îi împinge pe costoboci şi aceştia traversează Dunărea din Scythia Minor, după care se răspîndesc după pradă pînă-n Macedonia şi Ahaia, producînd o mare îngrijorare împăratului. Costobocii au fost pînă la urmă înfrînţi şi constrînşi să se retragă. Trecerea lor este marcată de inscripţii puse la Tropaeum Traiani şi la Callatis, Mangalia de azi. Commodus încheie pace cu costobocii. Sub acest împărat, se dezlănţuie o răscoală chiar în Dacia romană, dar locuitorii acesteia au fost pacificaţi şi au rămas liniştiţi pînă la apariţia goţilor, în timpul lui Caracalla.
          Însoţiţi de triburile dacice din afara limesului, goţii au organizat mai multe incursiuni în imperiu şi prima provincie afectată de năvălirea lor a fost Scythia Minor. Caracalla a stăvilit aceste incursiuni înfrîngîndu-i pe daci şi pe goţi, iar dacilor le-a cerut ostateci, garanţie pentru liniştirea lor. Goţii şi dacii n-au fost respinşi în totalitatea lor. Unii au rămas în provincia Dacia, iar alţii, infiltrîndu-se, au devenit o prezenţă ameninţătoare, de care romanii au fost nevoiţi să ţină seama. În timpul domniei lui Severus Alexander, dacii liberi îşi reiau incursiunile obligîndu-i pe romani să organizeze an de an campanii împotriva lor. Maximinus Thrax, în anul 235, deşi dac de origine, a fost nevoit să lupte contra federaţiei carpilor. Nu a reuşit să-i supună, dar pentru că a obţinut succese împotriva lor, i s-a conferit titlul de Carpicus Maximus. Liniştea n-a durat şi, după doi ani, dacii liberi s-au ridicat iarăşi împotriva imperiului. Generalul Tullius Menophilus organizează o îndelungată rezistenţă. A doua expediţie a lui Maximinus Thrax în sudul Moldovei nu mai are loc, deoarece împăratul cade răpus de soldaţii săi. Înţelegerea romanilor cu goţii şi excluderea carpilor din alianţă îi determină pe aceştia din urmă să întreprindă un nou atac. Împăratul Gordianus III a fost nevoit să renunţe la expediţia proiectată contra Persiei şi şi-a îndreptat toate forţele spre Moesia. I-a biruit pe carpi şi pe goţi, aliaţii carpilor, fără ca această nouă victorie romană să modifice raportul de forţe în avantajul romanilor.
          În 245, carpii năvălesc iarăşi în sudul Dunării, silindu-1 pe Filip Arabul să ducă mai multe bătălii cu ei. Reuşind să-i respingă, el a obţinut, împreună cu fiul său, titlul de Carpicus, aşa cum se poate vedea din inscripţia de pe o monedă emisă în anul 247.
          Toate aceste evenimente demonstrează că frontierele celor trei provincii dacice cu Dacia externă devin, la mijlocul secolului al III-lea, permeabile, pregătind de fapt o nouă reunificare a Daciei, de data aceasta sub autoritatea dacilor liberi.
          În anul 256, carpii ocupă Dacia cu ajutorul goţilor, care însă nu se opresc, ci continuă incursiunea în provinciile Tracia şi Macedonia, îndreptîndu-se spre Tessalonic. Cît timp a rămas sub ocupaţia carpilor provincia Dacia? Sub ce formă a fost administrată şi de către cine? Ce s-a întimplat cu guvernatorul şi cu legiunile aflate în Dacia şi netransferate pe frontul oriental, în lupta cu perşii? Iată tot atîtea întrebări la care istoricii n-au izbutit încă să dea răspuns printr-o amănunţită cercetare a situaţiei din această provincie imperială. Desigur, administraţia locală a continuat ca mai înainte. Guvernatorul (sau mai bine zis, cei trei guvernatori) s-a retras din cele trei Dacii. Cu această ocazie este de presupus că şi legiunile au făcut o retragere strategică la frontiera de sud a dacilor şi în zona de influenţă, adică pe Dunăre, în castrele din nord şi din sud.
          Populaţia numeroasă a Daciei şi-a continuat viaţa ca mai înainte, îndeosebi sub ocupaţia fraţilor lor din afara limesului, intraţi şi ei astfel în interiorul limesului, chiar dacă acest limes terestru n-a fost apărat de trupe instalate de-a lungul său. Legiunile s-au aşezat pe un limes natural, mai valoros din punct de vedere strategic. Ţăranii au continuat cultivarea pămînturilor lor, au exploatat mai departe pădurile şi minele, impozitele şi prestaţiunile dîndu-le aceleiaşi administraţii in fruntea căreia, de astă dată, nu mai erau guvernatorii romani, ci carpii. Aceştia erau bine organizaţi în Dacia externă sau Scythia Maior şi spiritul federalist al tracilor i-a dus la constituirea unor oştiri şi a unui stat, mai puternic decît al goţilor,
după cum menţionează istoricii. Au introdus ei vreo modificare substanţială, după ocuparea Daciei, fruct al experienţei statului lor? Ce urme au lăsat carpii după această ocupaţie? Sau ce daune au produs, dacă scopul lor a fost jaful sau adăparea la izvoarele unei civilizaţii superioare? Trăind într-o zonă de influenţă romană, avînd raporturi de război, dar şi de pace cu imperiul, ei înşişi folosind limba latină, probabil că sistemul de viaţă n-a diferit prea mult. Această ocupare poate fi socotită pînă la urmă o reunificare a Daciei-Geţiei-Mari, aşa cum se afla pe timpul lui Decebal, deci o autonomie, fără ca prin aceasta să fie rupte in întregime raporturile cu imperiul.
          Despre eliberarea Daciei de sub ocupaţia carpilor, istoricii nu ne dau date exacte. Claudius al II-lea, dux totius Illyrici, reface limesurile imperiului, fapt pentru care i se atribuie cele mai mari onoruri, ridicîndu-i-se statui în aur la ordinul
senatului. Probus reconstituie şi el vechile frontiere imperiale, pe care le întăreşte şi de-a lungul cărora construieşte diferite întăriri militare. Aceasta însă în anul 271, adică după ce „Aurelian ar fi abandonat Dacia în mîna goţilor". Cum a putut Eutropius să facă această afirmaţie în vreme ce Dacia era ocupată de carpi?
          După cum se vede, ocuparea Daciei de către carpii numeroşi şi puternici a durat multă vreme, cu ani înainte de hotărîrea împăratului Aurelian de a confirma o situaţie de autonomie existentă de paisprezece ani, cu mici interferenţe şi schimbări, fără desprinderea totală de imperiu. Aurelian a rechemat pe cei trei guvernatori (dacă aceştia mai existau), pe administratorii financiari, care strîngeau banii încasaţi de perceptorii locali. Pentru a nu le ştirbi titlul şi funcţia, împăratul a creat o nouă provincie în sudul Dunării, Dacia Ripensis, iar mai tîrziu Diocleţian a creat şi Dacia Mediterranea. Împăratul avea nevoie de legiuni şi le-a trimis în alte provincii, lăsînd trupe de-a lungul celor două ţărmuri ale Dunării şi o flotă cu mare mobilitate de deplasare. Goţilor, puţini la număr, care erau aşezaţi în Ucraina de azi, în baza pactului de foederati, le-a cedat probabil impozitele adunate în Dacia, răsplătind astfel opera lor de apărare a limesului dacic, în realitate pentru ai împiedica să mai facă incursiuni în sudul Dunării. Autonomia Daciei sub carpi (şi nu sub goţi) se încadrează în strategia vremii, adoptată de împăraţi sau impusă de necesităţi. Ea apare paralel cu autonomia altor provincii proclamate independente pentru o durată mai scurtă sau mai lungă.
          Împăraţii nu au renunţat niciodată la provinciile devenite autonome. Cînd acestea erau invadate şi ocupate, fie se organizau printr-o administraţie autonomă cu căpetenii locale, fie erau conduse de generali romani aleşi de legiuni, uneori proclamaţi regi sau împăraţi, tentativele de recuperare fiind continue. Cînd această operă nu era posibilă, raporturile se stabileau pe alte baze, făcîndu-se distincţiile între raportul politic de dependenţă şi cel economic, care s-a menţinut în cadrul unei economii europene mediteraneene. În imperiu şi la periferiile sale exista o mare „piaţă comună", iar în raporturile cu alte ţări din nord şi din Orient domina sistemul economiei de piaţă şi al unor fruntarii economice deschise. În jurul castrelor şi taberelor romane, chiar şi în jurul celor presărate de-a lungul limesurilor, se forma o piaţă şi se dezvolta un comerţ nu numai cu cei din interiorul imperiului, dar şi cu persoane de dincolo de limes. Zona de influenţă, înainte de a căpăta un caracter politic, a avut un caracter economic şi cultural.

          În ce priveşte Dacia nordică, în anul 278 ea beneficiază de o întărire a frontierei de-a lungul Dunării, cu sisteme de fortificare deosebite. Această operă, iniţiată de împărat, a fost realizată în strînsă legătură cu altele de natură economică, privind dezvoltarea agriculturii, pomiculturii şi viticulturii, care, în Dacia, au fost întotdeauna la înălţime. Pentru dezvoltarea acestor sectoare s-au făcut mari lucrări de irigaţie.
          În anul 292, Diocleţian are o confruntare cu sarmaţii de dincolo de Tyras-Nistru. Îi bate la Dunăre şi influenţa imperiului, ai cărui prestigiu atingea noi culmi, se exercită puternic la nord de fluviu.
          Faptele relatate cu privire la Dacia autonomă arată că această provincie a Imperiului Roman a continuat să aibă o istorie şi să fie ţinută în atenţie de către împăraţii romani, cu toate vicisitudinile produse de mişcările popoarelor migratoare.
Epoca năvălirii barbarilor ne apare, după informaţiile senzaţionale ale antichităţii, ca o epocă a marilor anomalii. Se uită îndeosebi că numărul migratorilor a fost foarte redus in raport cu milioanele populaţiei stabile a imperiului, care, pe timpul lui August, depăşea 60 000 000 de locuitori, iar după trei secole, cu toate distrugerile şi măcelurile populaţiei unor oraşe, nu numai că numărul s-a menţinut, dar în multe zone a sporit. Ce contribuţie au putut să aducă cele citeva zeci de mii sau sute de mii de migratori barbari, care toţi împreună n-au depăşit niciodată populaţia autohtonă? Manifestările lor predilecte erau bătăliile, la care participau cu întregul trib, cu femei, copii, bătrîni şi avutul adunat în căruţe. Abia cînd au fost primiţi în imperiu şi au prins rădăcini şi s-au asimilat au ajuns la înţelegerea valorii adevărate a bunurilor pe care le-au jefuit.

Sursa:

        Iosif Constantin Dragan, Mileniul imperial al Daciei, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1986.

Bibliografie suplimentara:

      Gheorghe Bichir, Noi contributii la cunoasterea culturii materiale a carpilor, in Studii si Cercetari de Istorie Veche, 16, 1965, 4, p. 675-696;

      Gheorghe Bichir, Descoperiri carpice în regiunea Galati, in Danubius, 1, 1967, p.115-127;

      Gheorghe Bichir, In legătură cu riturile funerare la carpi, in Studii si Cercetari de Istorie Veche, 20, 1969, 2, p. 219-236;
 
      Gheorghe Bichir, Carpii în istoriografia română si străină, in Studii si Cercetari de Istorie Veche, 22, 1971, 2, p.179-189;

      Gheorghe Bichir, Cultura carpică, Bucuresti, 1973;

      Gheorghe Bichir, Dacii liberi din zona extracarpatică a României în secolele II-IV e.n., in Muzeul National, 1, 1974, p. 23-34;

      Gheorghe Bichir, Archaeology and History of the Carpi from the Second to the Fourth Century A.D., I, BAR, Suppl. Ser., 16 (1), 1976;

      Gheorghe Bichir, Les Daces libres de l'époque romaine a la lumiere des données archéologiques, in Thraco-Dacica, I, 1976, p. 287-308;

      C. Buzdugan, Vasile Căpitanu, Necropola daco-carpică de la Bărboasa, in Carpica, 1, 1968, p. 199-208;

      Vasile Căpitanu, Necropola daco-carpică de incineratie din sec. al III-lea de la Gălănesti - Bărboasa, com.Oncesti, jud. Bacău, in Carpica, 7, 1975, p. 63-116;

      Gh. Diaconu, Dacii din nord-vest în epoca romană. Carpii în interiorul intracarpatic, in Studii si Cercetari de Istorie Veche, 37, 1986, 4, p. 296-308.

Vezi si:

      www.enciclopedia-dacica.ro