Dacia

       Incepind din ultimii ani ai sec. 6 i.e.n. si pina in sec. I i.e.n., pe teritoriul Daciei sint mentionate de izvoare diferite uniuni de triburi daco-getice, mai importante fiind cele de sub conducerea lui Dromichaites (inceputul sec. 3 i.e.n.), Oroles si Rubobostes (prima jumatate a sec. 2 i.e.n.). La inceputul sec. I i.e.n. pe teritoriul dac se formeaza, sub conducerea lui Burebista un stat incipient cu centrul in Muntii Orastiei. Printr-o serie de razboaie, Burebista a largit mult granitele statului sau astfel incit in anul 48 i.e.n, acesta se intindea din Carpatii Padurosi pina in Balcani si de la Marea Neagra pina la Dunarea mijlocie si muntii Slovaciei.

       Dacia lui Burebista a fost multa vreme considerata ca un stat sclavagist incepator. Principalele clase fiind insa nobilii (pileati) si oamenii liberi de rind (comati), iar sclavii jucind un rol relativ neinsemnat in productie, s-a ajuns astazi la concluzia ca acest stat nu era sclavagist si nu se dezvolta pe linia orinduirii sclavagiste. Este posibil ca dacii sa fi cunoscut in acel timp o varianta, a modului de productie tributal. Statul dac avea un pronuntat caracter militar, in cadrul sau un rol important il jucau preotii.

Dacia in timpul regelui Burebista (81 ien--44ien)

       Sub Burebista, marele preot Deceneu exercita o autoritate deosebita (a ajuns pina la rangul de vicerege). Dupa, moartea lui Burebista (44 i.e.n.), vasta sa stapinire se destrama. Statul dac intracarpatic, cu centrul in Muntii Orastiei, continua insa sa existe, condus de Deceneu, Comosicus, Coryllus, urmati de mai multi regi ramasi necunoscuti, apoi de Scorillo, Duras si Decebal. In alte parti ale Daciei au existat in aceasta perioada formatiuni politice mai mici, cu caracter de state incepatoare sau de uniuni tribale, cum erau cele conduse de Cotiso (in Banat), Coson, Dicomes (dupa, unii autori in Cimpia Munteana sau Moldova), Rholes, Dapyx si Zyraxes (in Dobrogea). Timp de un secol si jumatate, dupa moartea lui Burebista, daco-getii au luptat impotriva expansiunii romane, dar n-au putut impiedica cucerirea Dobrogei (28 i.e.n.) si, in sec. I e.n., pustiirea in mai multe rinduri a sudului Munteniei. In fata pericolului tot mai amenintator, cele mai multe triburi dacice s-au unit din nou, spre sfirsitul sec. I e.n., formind un stat puternic sub conducerea lui Decebal.

       Sub domnia acestuia dacii au purtat razboaie cu Domitian (87-89 e.n.) si cu Traian (101-102 e.n. si 105-106 e.n.) in urma carora statul dac a fost invins si desfiintat, iar o mare parte a teritoriului sau, transformat in provincia Dacia, a fost anexat Imperiului roman. Romanii au introdus in Dacia forme de viata si de organizare administrativa, relatiile sociale proprii.

Primul razboi dacic

Al doilea razboi dacic

Dacia romana.

       Ramas in Dacia dupa terminarea razboaielor (106 e.n.), Traian a creat in Transilvania (cu exceptia coltului de SE, din Banat si din jumatatea apuseana a Olteniei o noua provincie romana, alcatuind o singura unitate administrativa. Sudul Moldovei, Muntenia, estul Olteniei si coltul de SE al Trausilvaniei au fost anexate Moesiei Inferior. Dacia romana era o provincie imperiala de rang consular, adininistrata de imparat printr-un imputernicit al sau (numit dintre membrii ordinului senatorial, fosti consuli) care purta titlul oficial de legatus Augusti propraetore. Acesta, in calitatea sa de guvernator al provinciei, era investit cum imperio, ceea ce-i dadea puteri depline in conducerea si administratia provinciei, in comandarea trupelor si in exercitarea dreptului de a judeca. Legatul imperial era ajutat de un procurator Augusti cu atributii financiare. Prirnul guvernator al Daciei a fost Decimus Terentius Scaurianus, in timpul guvernarii caruia (106-e.n.) a fost intemeiat si primul oras roman din Dacia, metropola a provinciei, colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica, la titulatura careia in vremea lui Adrian se va adauga si epitetul Sarmizegetusa. Orasul a fost intemeiat prin colonizarea veteranilor din legiunile care participasera la cucerirea Daciaei. Trupele romane, destul de numeroase, lasate in Dacia (legiunea XIII Gemina, I Adiutrix, IV Flavia Felix) erau masate in mare parte la granita de N si NV a provinciei avind in sarcina apararea regiunii aurifere si a liniei de orase de pe marele drum imperial ce strabatea Dacia de la N la S, intre Porolissum si Dierna, la E, de-a lungul Oltului, in Transilvania si Oltenia.

       Dacia era aparata, de trupele Moesiei Inferior, dispuse intr-un arc de cerc care, incepind de la Barbosi, in fata Dinogetiei, urca pe Siret spre interiorul arcului carpatic prin pasul Oituz, la Bretcu. De aici continua pina ce atingea Oltul la Hoghiz, urmindu-i apoi cursul pina in pasul Turnul Rosu si mai departe pina la varsarea lui in Dunare, la Islaz. Avind acest amplu sistem de aparare, dispus pe doua fronturi, Traian a retras o serie de trupe din Dacia pe care le-a trimis in Pannonia si in Moesia Inferior. Dar in 117 e.n., indata dupa moartea neasteptata a acestuia, in Dacia au avut loc tulburari provocate de izbucnirea unei rascoale a populatiei autohtone, la care s-au adaugat si atacuri ale sarmatilor.

       Adrian a vizitat Dacia, a reprimat miscarile si a efectuat prima impartire administrativa a provinciei (118- 119 e.n.) in Dacia Inferior si Dacia Superior. Au fost abandonate S Moldovei si Muntenia de la E de Olt, trupele romane de aici fiind transferate in armata Daciei Inferior, fie retrase in Moesia Inferior. Romanii au mentinut insa unele capete de pod pe malul sting al Dunarii, ca cel de la Barbosi (jud. Galati), de unde au continuat sa supravegheze teritoriul Munteniei. Din Oltenia si coltul sud-estic al Transilvaniei a fost creata o noua provincie: Dacia Inferior. Aceasta dispunea de granite bine aparate, alcatuite pe de o parte de culmile Carpatilor, peste care se putea patrunde numai prin pasurile intarite si bine pazite de romani, iar pe de alta parte de linia Oltului, prin Limes Alutanus, puternic fortificata, de Adrian si imparatii urmatori pina aproape a sfirsitul stapinirii romane in Dacia.

       Dacia Inferior era o provincie procuratoriana condusa de un procurator condusa de un procurator organizare care a dainuit pina la retragerea aureliana (sub Gallienus, guvernatorul consular, care facea parte din ordinul senatorilor, a fost inlocuit, probabil, cu un prefect din ordinul ecvestru). Provincia Dacia bastion inaintat al Romei in lumea „barbara,", era aparata de peste 40 000 de soldati din legiuni si trupe auxiliare. Trupele stationau in castre situate fie la granite, fie in interiorul provinciei. Cele mai importante erau castrele de legiuni de la Apulum si Potaissa, precum si castrele de frontiera de la Micia, Porolissum, Augustia etc.

       In epoca romana Dacia a cunoscut o considerabila dezvoltare economica al carei finalitate era, fireste, Roma. S-au realizat progrese in domeniul mineritului, mestesugurilor, agriculturii, a inflorit comertul, s-a extins folosirea scrisului. Au aparut o serie de asezari urbane (Ulpia Traiana, Napoca, Drobeta, Apulum, Romula etc.), care au primit pe rind, datorita dezvoltarii lor urbane, rangul de municipium si chiar pe cel de colonia. Aceasta dezvoltare s-a bazat in mare masura pe exploatarea muncii sclavilor si a populatiei autohtone aservite. Descoperirile facute in castre ca acelea de la Micia, Augustia, Bologa, Buciumi, Orheiul Bistritei, in asezari ca acelea de la Casolt, Cristesti, Noslac, Obreja, in cimitirele de incineratie de la Casolt, Calbor, Soporu de Cimpie, Obreja etc., marele numar de trupe auxiliare formate din daci in cursul sec. 2-3 e.n. ca si numele dacice din inscriptii dovedesc persistenta populatiei autohtone sub stapinirea romana. Alaturi de daci, in noua provincie au trait numerosi colonisti romani, adusi din toate colturile Imperiului roman (ex toto orbe romano).

       In anul 271 e.n., imparatul Aurelian, avind nevoie de trupele din Dacia pentru intarirea liniei Dunarii, a retras armata si administratia din provincie creind, la S de fluviu, o provincie noua cu acelasi nume (curind, aceasta va fi impartita in doua: Dacia Ripensis si Dacia Mediteranea). 0 parte dintre locuitori, mai ales din paturile instarite, au plecat la S de Dunare, dar marea majoritate a populatiei daco-romane a ramas pe loc, dind nastere, in a doua jumatate a mileniului I e.n., poporului român si limbii române. Dacia a fost imediat ocupatade triburile dacilor liberi din nord si vest si de unele grupuri de goti.

Dacia Malvensis

       Provincie romana cu capitala la Romula (Malva), creata in 167-169 e.n. pe locul Daciei Inferior, condusa de un procurator Augusti sau praefectus Augusti. Mentionata numai in inscriptii descoperite in afara Daciei. Unii istorici au localizat-o gresit in Banat, identificind Malva la Denta (C. Patsch, C. Daicoviciu). Trei inscriptii descoperite in Spania, Grecia si Algeria arata ca Malva era o alta denumire a orasului Romula din Oltenia, ceea ce demonstreaza ca localizarca Daciei Malvensis nu se poate face decit in Oltenia.

Dacia Ripensis

       Provincie romana cu capitala la Ratiaria, infiintata de Aurelian la S de Dunire, odata cu retragerea trupelor romane din Dacia (271 e.n.). Dacia Ripensis era situata intre Dunare, riul Vit, Muntii Balcani si riul Porecka (Iugoslavia). Dacia R. se extindea si pe malul sting al Dunarii, stapinind capete de pod la Svinita, Pojejena, Dierna, Desa, Sucidava etc. In Dacia Ripensis au fost transferate din Dacia, legiunile XIII Gemina (la Ratiaria) si V Macedonica (la Oescus), ambele fiind comandate de un dux Daciae Ripensis. Desi a suferit de pe urma invaziei gotilor, hunilor, avarilor si slavilor, provincia s-a mentinut pina in sec. 6 e.n.

       Descoperirile arheologice făcute pe teritoriul ţării noastre, cu deosebire în ultimele decenii, arată că, din cele mai îndepărtate vremuri există dovezi asupra prezenţei omului şi a comunităţilor omeneşti, încă de pe când omul se forma prin muncă, iar societatea se constituia treptat, treptat. Pe solul patriei noastre au înflorit culturi care stau alături de cele din zona mediteraneană şi Europa centrală; este suficient să amintim în acest sens splendida civilizaţie Cucuteni cu minunata ei ceramică pictată şi „Hora” de la Frumuşica, dar mai ales cultura Hamangia din Dobrogea şi de la Dunărea de Jos, cu renumitul său „Gânditor”, descoperit la Cernavodă în anul 1956, o capodoperă a artei neolitice universale. Acum patru milenii, se dezvolta pe meleagurile regiunii carpato-danubiano-pontice viaţa istorică a tracilor, cu o artă şi o metalurgie a bronzului dintre cele mai prospere din Europa acelor vremi. Tracii intrau astfel în istoria lumii prin îmbogăţirea tezaurului cultural al continentului nostru.

            Nucleul patriei tracilor a fost ţinutul carpato-danubiano-pontic. De aici ei s-au revărsat până departe, ajungând până la Troia cea cântată de Homer şi participând la iureşul care a dus la prăbuşirea puterii miceniene şi a statului hittit din Asia Mică. În prima jumătate a mileniului I î.e.n. se răspândise în lumea tracică şi fierul, care va determina o rapidă dezvoltare a forţelor de producţie. Timp de o mie de ani, atelierele tracice, în special cele din Transilvania, dar şi cele din zona extracarpatică şi din Dobrogea, au produs arme strălucitoare, unelte diverse şi podoabe felurite, piese de harnaşament, dintre care unele sunt adevărate opere de artă. Armele tracice erau renumite şi rivalizau cu cele miceniene prin formă, decor si eleganţă. Cu aceeaşi pricepere, meşterii traci lucrau şi obiecte de aur şi argint, după cum, din sec. XII-XI î.e.n., ei devin stăpâni şi pe cunoştinţele tehnologice legate, de data aceasta, de metalurgia fierului, care, după opinia lui Fr. Engles „a jucat un rol revoluţionar în istoria umanităţii”.

            Înainte de mijlocul mileniului I î.e.n. triburile şi uniunile de triburi tracice din zona carpato-danubiano-pontică şi nord-est-balcanică şi-au intensificat legăturile de schimb cu lumea mediteraneană şi cu cea din Asia Mică. În această epocă începe să se manifeste şi influenţa grecească. Pe ţărmul Mării Negre aveau să se înfiinţeze coloniile greceşti Histria, Tomis, Callatis, care vor deveni focare de iradiere a elementelor de civilizaţie superioară, care vor fi asimilate şi transformate de autohtoni, potrivit gustului artistic şi nevoilor lor. Va avea loc o înrâurire reciprocă, dar substratul tracic îşi va păstra structura sa unitară, pe întregul spaţiu unde se vor forma geto-dacii. Pe substratul general tracic se vor forma deopotrivă tracii meridionali şi ramura nordică, aceea a geto-dacilor, cea mai importantă în părţile de sud-est ale Europei. În aria de locuire a tracilor de nord se cristalizează, în sec. VIII-VII î.e.n., o mare unitate de cultură, pe care arheologii o numesc, după o uzanţă internaţională, cultura Basarabi, o localitate în jud. Dolj. Aceasta acoperea o mare arie geografică, al cărei centru se sprijinea tot pe Carpaţi şi pe Dunăre. De pe fondul etno-cultural Basarabi s-au ridicat geto-dacii, popor care începuse să se constituie ca atare chiar din cursul dezvoltării culturii Basarabi. Geto-dacii formau, încă de la început, o puternică entitate etnică, lingvistică, economică şi în vremea lui Burebista, politică.

            Pe plan spiritual, geto-dacii se manifestau tot în cadrul aceleiaşi mari unităţi etno-culturale. Ei locuiau pe întreaga arie dintre pantele de nord ale Balcanilor (Haemus, Stara Pianina), Carpaţii Păduroşi — la nord, litoralul de vest şi de nord al Pontului Euxin şi Tyras (Nistru) — la est şi Dunărea mijlocie şi Morava spre vest şi sud-vest. Pe această întinsă vatră, geto-dacii vor crea o civilizaţie materială şi spirituală superioară aceleia a neamurilor învecinate. Tot pe această vatră va avea să se petreacă, diferenţiat, sinteza daco-romane şi formarea poporului român. În istoriografia străină a circulat părerea că geto-dacii nu ar fi traci, ci germani, celţi sau slavi. De asemenea, s-a vorbit mult că geto-dacii sunt de origine balcanică şi că au trecut la nord de Dunăre după jumătatea sec. V î.e.n. O asemenea concepţie a fost posibilă din cauza lipsei izvoarelor scrise ale antichităţii privind pe geto-daci. Întrucât istoricul grec Herodot, „părintele istoriei”, amintea pe geţi numai la sud de Dunăre (Istru), unde s-ar fi învecinat cu sciţii, s-a tras concluzia greşită că geţii ar fi „emigrat” sau s-ar fi „strămutat” la nord de Istru în perioada de după 514 î.e.n., când Herodot relatează campania lui Darius I împotriva sciţilor şi lupta geţilor pentru apărarea libertăţii şi independenţei lor.

            Descoperirile arheologice infirmă părerea lui Herodot privind prezenţa sciţilor pe Dunăre şi ele documentează, în mod concret, locuirea geţilor între Balcani, Carpaţi şi Nistru încă din sec. VII î.e.n., iar prin înaintaşii lor traci, din vremuri imemoriale. Geţii şi dacii erau unul şi acelaşi popor, de esenţă etnică tracică şi vorbind aceeaşi limbă, cea tracică. La Trogus Pompeius găsim precizarea că „dacii sunt de acelaşi neam cu geţii” şi că sunt „o mlădiţă” a acestora, iar Strabo, contemporan, în parte, cu Burebista, arată că „dacii vorbesc aceeaşi limbă cu geţii”, cea tracică. Pliniu cel Bătrân vorbea de geţii „pe care romanii îi numesc daci”. De la Strabo ştim că „geţii sunt cei care se întind spre Pont şi spre răsărit, iar dacii cei care locuiesc în partea opusă, spre Germania şi izvoarele Istrului”, subliniind prin aceasta deosebirea doar teritorială dintre geţi şi daci. Termenul de daci apare prima dată la Caesar, cuceritorul Galiei, iar acela de Dacia la Tacit şi Agrippa. Termenii geto-daci, daco-geţi şi traco-geţi sunt termeni moderni, folosiţi pentru a scoate în evidenţă unitatea etnică şi originea tracică a geţilor şi a dacilor. Intrarea în lumina istoriei mai devreme a geţilor se datoreşte apropierii lor de lumea grecească şi condiţiilor istorice şi geografice specifice. Implicarea geţilor în evenimentele legate de campania lui Darius din 514 î.e.n. a fost determinată de interesele statului persan de a-şi extinde stăpânirea şi asupra cetăţilor greceşti de pe litoralul vestic şi nordic al Pontului Euxin şi asupra neamurilor din interior, în speţă tracii meridionali, geţii şi sciţii. Geţii intrau astfel în cadrul istoriei universale antice încă din sec. VI î.e.n De fapt, însăşi dezvoltarea social-economică, politică şi militară a geţilor a cunoscut un ritm mai viu decât acela al populaţiei din zona intracarpatică.

            Dacă privim mai îndeaproape documentarea arheologică actuală, datând de după 550 î.e.n., se poate uşor observa că s-a petrecut o inegalitate în ritmul dezvoltării societăţii din aria carpato-danubiano-pontică şi nord-est-balcanică, că acest ritm s-a accelerat în sud-estul României şi în Bulgaria de nord, adică acolo unde izvoarele antice amintesc pe geţi şi unde izvoarele arheologice vin să confirme o atare diferenţiere, care a cuprins deopotrivă şi zona getică de la est de Carpaţi. Procesul cristalizării civilizaţiei geto-dace a durat relativ mult, printr-o neîncetată dezvoltare a fondului străvechi, tracic, de milenară tradiţie, care a dăinuit în toată epoca geto-dacă, daco-romană şi a răzbătut în fiinţa poporului nostru. Documentarea arheologică dobândită prin săpături efectuate în ultimele trei decenii pe întreg teritoriul patriei noastre a îmbogăţit considerabil cunoştinţele noastre cu privire la cultura materială şi spirituală a geto-dacilor. Economia lor se baza îndeosebi pe agricultură şi creşterea animalelor, la care se adăugau meşteşugurile felurite şi comerţul. În jurul salinelor s-au înfiripat puternice centre economice, politice şi militare. Aşa a fost centrul Buridava din jurul bogatelor saline de la Ocnele Mari şi Ocniţa din judeţul Vâlcea. Pe măsură ce s-au îmbogăţit cunoştinţele tehnologice s-au diversificat uneltele, s-au răspândit brăzdarul de fier şi cuţitul de tăiat brazda, cele două unelte principale ale plugului, care au mărit randamentul muncii în cultivarea pământului. Dacii au folosit un singur tip de brăzdar de plug, format dintr-o bară de fier, lăţită la un capăt şi cu cârlig la cel superior, ce urma să fie fixat în lemn.

            Asemenea brăzdare, de tip dacic, au fost descoperite în multe aşezări şi cetăţi geto-dace: Poiana, Bâtca Doamnei, Brad, Răcătău, Popeşti pe Argeş, Ocniţa-Buridava, Grădiştea Muncelului, Cetăţeni. La nord de Dunăre acest tip de plug se răspândeşte încă de la începutul sec. II î.e.n., apoi se generalizează până în epoca lui Decebal şi persistă în perioada stăpânirii romane şi chiar în epoca post-romană. Unele depozite de unelte agricole conţin, la un loc, brăzdare de tip dacic şi pe cele de tip roman. În asociere cu brăzdare sau izolate, s-au descoperit cuţite de plug în formă de bară, lăţită la capătul-cuţit şi îngustată la celălalt capăt, pentru a putea fi fixat în grindeiul plugului. Uneltele folosite în agricultură de către daci sunt foarte numeroase şi ele fac dovada unei dezvoltate metalurgii a fierului şi a unui nivel superior de cunoştinţe. Tot atât de variate erau uneltele şi în meşteşugul tâmplăriei, lemnul fiind la daci materialul de construcţie de bază, cât şi la obţinerea unor unelte de întrebuinţare gospodărească obişnuită, curentă.

            La fortificaţiile cu caracter militar sau la construcţiile religioase se folosea în mare cantitate lemnul. Au existat cetăţi cu fortificaţii numai din lemn şi pământ, cum a fost Buridava dacică, din Subcarpaţii vâlceni. Lemnul era utilizat şi la construcţiile de piatră, aşa încât dacii şi-au sporit mereu gama uneltelor de tâmplărie, cum au fost: toporul, cu operaţii multiple, de la cele mai simple până la dulgherie; barda, folosită la cioplirea lemnului; tesla, atât de necesară la scobirea în lemn; ferăstraiele, de la exemplarele mici până la joagărul cu lama lată, mult specializat; compasul; cleştele de scos cuiele; dăltiţe; sfredele; rindele, pile, răzuitoare etc. Apărarea libertăţii şi a teritoriilor ocupate de ei a necesitat şi făurirea, în ateliere proprii, a armelor necesare. Au fost descoperite destul de multe arme defensive, arme ofensive (lănci, suliţe, vârfuri de săgeată, săbii curbe, cuţite de lovit), dar şi arme romane, importate şi folosite de daci. Atelierele metalurgice dacice asigurau toate uneltele de care era nevoie în buna desfăşurare a diverselor îndeletniciri, mai ales a celor legate de viaţa economică. Sarea era atât de necesară creşterii animalelor şi va fi intrat în circuitul comercial sud-dunărean, întrucât în Peninsula Balcanică nu se găseau zăcăminte de sare. La Ocniţa-Vâlcea au fost descoperite şi unelte speciale pentru exploatarea sării şi sfărâmarea blocurilor de sare. Se petrecuse, deci, o specializare a uneltelor, destul de avansată, dacă ţinem seama de numeroasele variante ale fiecărei unelte. Se poate spune că stadiul de dezvoltare a metalurgiei fierului la geto-daci era cu mult mai înaintat faţă de acela al popoarelor vecine şi, în anumite privinţe, chiar faţă de celţi.

            Metalurgia fierului la geto-daci se datoreşte unui proces local. Descoperirile arheologice şi studiile cu privire la problema apariţiei şi răspândirii metalurgiei fierului în regiunea carpato-dunăreană şi pontică au arătat că exploatarea minereurilor de fier şi reducerea acestora începuseră aici încă din sec. XII î.e.n. şi că perfecţionarea acestora a progresat fără încetare, în aşa fel încât în vremea lui Burebista obiectele de fier nu lipseau nici din cea mai modestă colibă. La Cireşu, jud. Mehedinţi, la Doboşeni, Madaras şi Şercaia din Transilvania au fost descoperite cuptoare de redus minereurile de fier şi de prăjit a acestora. Atelierele metalurgice legate de exploatarea minereurilor locale şi de nivelul mereu mai ridicat al cunoştinţelor tehnologice, de care dădeau dovada făurarii autohtoni, produceau din ce în ce mai multe unelte şi arme cerute de nevoile sporite ale societăţii geto-dace, cu cât se apropia de epoca lui Burebista şi Decebal. O altă ramură de activitate şi un aspect caracteristic al civilizaţiei geto-dace îl constituie olăritul. Acesta a devenit un meşteşug propriu-zis în epoca a doua a fierului, adică în epoca geto-dacică, datorită introducerii şi generalizării roţii olarului, una dintre marile invenţii ale antichităţii, care a transformat meşteşugul casnic al olăritului într-un meşteşug propriu-zis. Cercetările au arătat că geto-dacii au început să cunoască roata olarului încă din sec. VI- î.e.n. Unele descoperiri arheologice din Transilvania şi Oltenia fac dovada unei atari folosiri a acestei invenţii. La Cernavodă, Alexandria şi Bălăneşti (jud. Olt) se descoperise ceramica lucrată la roată de către localnici. Teritoriul Dobrogei a fost întotdeauna o punte de legătură între sud şi nord, Dobrogea integrându-se în marea unitate a Daciei străvechi.

            O dată cu generalizarea roţii olarului s-a îmbogăţit însuşi conţinutul culturii geto-dacilor, repertoriul de forme sporind cu noi tipuri de vase. Amintim aici cana bitronconică şi cu o toarţă supraînălţată şi fructiera cu picior, cu motive decorative pictate în culoare roşie-brună. Dacii au avut o ceramică pictată originală, cu motive decorative care aveau un caracter geometric, de veche tradiţie tracică. Tot locală este şi ceramica pictată cu motive florale şi zoomorfe, uneori combinate cu cele geometrice, pe care le întâlnim şi în arta argintului la geto-daci, cât şi pe unele obiecte de fier, ca cele descoperite la Grădiştea Muncelului. Dacii au dezvoltat o artă a argintului, cu deosebire în secolul I î.e.n. şi în secolul următor. Pe întregul teritoriu al Daciei au fost descoperite importante tezaure de argint, care cuprindeau podoabe de tot felul sau vase: brăţări, terminate cu protome de şarpe, inele, coliere, cercei, cingători, paftale, lanţuri împletite. Numărul podoabelor a început să sporească în sec. I î.e.n., când argintul, ca materie primă, era procurat din topirea monedelor de argint geto-dace. Acestea s-au răspândit pe întregul teritoriu locuit de geto-daci şi formează una dintre caracteristicile esenţiale ale civilizaţiei lor. Spre începutul sec. I î. e.n., moneda tradiţională dispare şi locul ei este luat de moneda dacică de tip republican roman, care a cunoscut o răspândire foarte mare, ceea ce dovedeşte prospera viaţă economică a dacilor din ultimele două secole dinaintea cuceririi Daciei de către romani, în 106 e.n. Cele peste aproximativ 25 000 monede de acest tip fac dovada puternicei entităţi economice în vremea lui Burebista şi Decebal. Meşterii daci erau stăpâni şi pe cunoştinţe tehnologice superioare, cum era încrustarea cu argint şi aur a unor obiecte de fier, psahiile (partea laterală a unei zabale) de la Ocniţa şi cea de la Bâtca Doamnei (Piatra Neamţ).

            Atât cât întrezărim în prezent din puţinătatea izvoarelor literare ale antichităţii şi din descoperirile arheologice şi numismatice, ne dăm seama că dezvoltarea economică şi unitatea de structură a Daciei preromane au avut consecinţe însemnate asupra organizării societăţii geto-dace. Încă din epoca bronzului şi a fierului (Hallstatt) se petrecuse o structurare a societăţii, constituindu-se o aristocraţie tribală şi unional-tribală şi, în special, o aristocraţie militară. Procesul restructurării sociale s-a adâncit mereu, desprinzându-se şi unele vârfuri ale societăţii din relatările lui Dio Crisostomul, contemporan cu Decebal şi împăratul Traian, aflăm că pătura importantă a societăţii o formau nobilii, care în limba traco-dacică se numeau tarabostes, iar în limba latină pileati (pileus sau pilleus, căciula ţuguiată), aşa cum ne apar ei pe Columna Traiană, pe monumentul de la Adamclisi şi pe alte monumente antice. Din mijlocul acestei aristocraţii se ridicau regii şi marii preoţi. Masa cea mare a populaţiei o formau aşa-numiţii capillati sau comati (cei cu părul în plete, căzând pe umăr), care erau oameni liberi, neconstituind o pătură privilegiată care să exploateze pe alţii. Societatea geto-dacă ni se înfăţişează ca o societate solidară, care nu a cunoscut sclavagismul. Realizarea celui mai puternic şi independent stat dac sub conducerea lui Burebista şi apoi a regelui erou Decebal şi încordarea eroică pentru apărarea independenţei şi libertăţii reflectă tocmai această structură unitară a societăţii dacice din timpul celor două mari personalităţi istorice. Descoperirile arheologice şi hărţile întocmite pe baza lor arată că în toată aria de locuire a geto-dacilor există numeroase aşezări deschise sau fortificate şi cetăţi întărite. Ele erau centre economice, politice, militare şi religioase. În limba dacă se numesc dava — davae, pentru care autorii greci au folosit termenul de polis-poleis, cum sunt menţionate în legătură cu evenimentele petrecute la Dunărea de Jos încă la sfârşitul sec. IV î.e.n., privind lupta geţilor în timpul lui Dromichaites împotriva regelui Traciei, Lisimach.

            Aceste centre reprezentau nuclee de viaţă socială organizată şi concentrată, jucând un rol important în viaţa băştinaşilor. De aceea şi romanii, după cucerirea Daciei în 106 e.n., vor păstra multe toponime dacice, ca: Buridava, Drobeta, Apulum, Sarmizegetusa, Napoca. În general, aceste centre nu aveau aspect de oraş propriu-zis, dar în interiorul lor se găseau monumente şi construcţii impunătoare, orânduite după anumite principii de „urbanistică”. De fapt, toate davae-le aveau un rol, care depăşise stadiul sătesc şi tribal, mai ales dacă ne referim la statul dac din vremea lui Burebista şi Decebal. Unele cetăţi erau fortificate numai cu palisade sau val de pământ, având doar funcţiunea de garnizoană sau de refugiu al populaţiei din împrejurimi. În schimb, Sarmizegetusa reprezenta un complex arhitectural de toată importanţa şi măreţia. Geto-dacii au cunoscut o arhitectură civilă, una militară şi alta religioasă. S-a păstrat tradiţia epocii bronzului şi a primului fier, multe aşezări având ca fortificaţii un val (uneori mai multe) de pământ, un şanţ de apărare şi, de regulă, palisadă. „Miezul” valului de pământ era adesea din pietre de râu sau pământ ars.

       H. Vetters, Dacia Ripensis, Wien, 1950

       D. Tudor, Omagiu lui C. Giurescu, Bucuresti, 1942, 523 si urm.

       C. Daicoviciu, Nesciendi ars..., Sibiu, 1944

       H. Nesselhauf, Madrider Mitteilungen, 1963, 180 si urm.

       F. Vittinghoff, in Acta MN, 6, 1969, 131, si urm.

       R. Syme, Danubian Papers, 1971, 175 ;

       M. Speidel, in Dacia NS, 17, 1973,

       V. Parvan, Getica, 1926;

       H. Daicoviciu, Dacii, Bucuresti, 1971;

       C. Daicoviciu. La Transylvanie dans 1'antiquite, Bucarest, 1945;

       D. Tudor, Orase,Tirguri, Sate, Bucuresti, 1968;

       M. Macrea, Viata in Dacia romana, Bucuresti, 1969