Pagini din trecutul diplomaţiei româneşti

     Anul 48 ien : Mesteri pietrari din Dionysopolis, cunoscuta colonie greceasca asezata la capatul sudic al tarmului dobrogean, primesc porunca sa scrie pe o placa de marmura un decret in cinstea lui Acornion, cetatean de seama al orasului. Ce hotarasera adunarea poporului si pe reprezentantii ei sa-i acorde o asemanea pretuire? De mai multi ani, vremurile erau tulburi; armatele romane, cu staruinta si duritate, se asezau in tinuturile de la miazazi de Dunare, sfaramand impotrivirile. Veniturile coloniilor elene din Dobroge scazusera mult, tot mai putini cetateni se hotarau sa ia asupra lor cheltuielile unei magistraturi in care ar fi fost alesi; pana si zeul eponim al orasului, Dionysos – care, alaturi de celelalte divinitati, vegheaza oamenii liberi ai comunitatii sa-si stapaneasca nestingheriti bunurile si sa-si adune veniturile din munca sclavilor - , ramasese fara preotul slujitor ce i se cuvenea, data fiind grija sa pentru cei muritori! Intr-o atare imprejurare, spre multumirea tuturor, Acornion si-a implinit, cu fast si generozitate, raspunderile fata de zeul protector al destinelor dionisopolitanilor.

      "Iar pe vremea iernarii lui Gaius Antonius la noi – scriau mesterii pe marmura - , luand iarna asupra sa preotia zeului eponim Dionysos, a implinit dupa cuvinta si cu marinimie procesiunilesi sacrificiile pentru zeu… " .

Dar nu aceasta era temeiul principal pentru care se aduceau multumiri lui Acornion. Tot el, cu ani in urma, trecuse in tinuturile din stanga Dunarii, ca purtator al unei solii la un carmuitor al getilor si castigase bunavointa acestuia; acum, din nou si tot cu cheltuiala sa, mersese dincolo de fluviu, in tara getilor, pana la Argedava, in ambasada la puternicul lor rege Burebista.

     "Si in timpul din urma, precizeaza decretul, regele Burebista ajungand cel dantai si cel mai mare dintre regii cati au stapanit in Tracia si stapanitor al tuturor tinuturilor de dincolo si de dincoace de Dunare, Acornion a fost si pe langa acesta in cea dintai si cea mai mare apropiere si a obtinut cele mai bune rezultate pentru patria sa, inspirand si colaborand la cele mai eficace masuri si, nu mai putin, castigand bunavointa regelui pentru mantuirea cetatii sale si, de asemenea, si in toate celelalte ocazii, oferindu-se fara rezerva pentru implinirea soliilor orasului si luandu-si asupra sa fara intarziere infruntarea primejdiilor numai spre a izbuti in toate chipurile la castigarea unui folos pentru patria sa".

     Cu lumea geto-daca, orasele elene de pe tarmul Pontului Ospitalier aveau legaturi vechi, incepute cu multe generatii in urma, de cand primii colonisti din Milet si din Heracleea hotarasera sa se aseze statornic la Histria, apoi Callatis si la Tomis, vanzand capeteniilor si fruntasilor geti, stapanitorii in stanga si in dreapta Istrului (Dunarii), ceramica, vinuri alese, untdelemn, podoabe sau tesaturi in schimbul granelor, sarii, lemnului, si fireste, al sclavilor.

     Bunele rezultate si "bunavointa" castigate de Acornion pentru patria sa marcau o intreaga evolutie a raportului intre lumea elena si cea geto-daca. Desigur, aceste raporturi nu au fost intotdeanuna linistite; ele au ajuns, in cele din urma, la un echilibru, la o intelegere, in care fiecare parte primea sidadea celeilalte produse ale muncii, in care si unii si ceilalti si in primul rand stapanitorii de averi, gaseau folos. Erau fapte si intamplari ce dainuiau in traditia oraselor pontice,la Histria, Tomis sau la Callatis, ca si la vecinul lor, la Dionysopolis, unde, acum se cinsteau ambasadele lui Acornion.

     Asa, marele Alexandru, inaintea de o porni la asaltul Orientului, isi aduse ostenii pana la Istru (335 ien), unde urmarea sa supuna semintimea traca a tribalilor condusa de "regele" Syrmos; urmariti fiind de ostile macedonene, acestia se refugiasera si se intarisera pe o insula a Dunarii, unde primeau provizii de la getii de pe malul stang. Alexandru hotarase atunci un atac in zona identificata astazi in partile Zimnicei, folosind pentru trecerea fluviului numeroase monoxyle ale getilor. Povesteste istoricul Arrian:

     "Trecerea s-a intamplat noaptea, in fata unui camp acoperit cu grane dese, putand, in acest chip, sa ascunda mai usor iesirea la mal. Iar cand se crapa de ziua, Alexandru porni prin grane, poruncind pedestrasilor sa calce cu sulitele piezise graul si, astfel, sa inainteze spre locurile necultivate. Calarimea se tinea in urma pedestrimii atat timp cat acesta inainta prin lanuri, dar, o data ce iesira pedestrasii din ogoarele lucrate, Alexandru in persoana conduse calarimea la aripa dreapta, iar lui Nicanor ii ordona sa inainteze cu pedestrimea in formatie de careu…"

     Asa au patruns macedonenii in tinuturile nord-dunarene, prin locuri unde holdele de grau atat de dese, incat pedestrimea culca spicele cu lancile inclinate, deschizand drum falangei mai greu inarmate. Dar demonstratia de forta a lui Alexandru ramase fara urmare, caci getii se retrasesara din fata atacatorilor, care, la randu-le, dupa ce obtinura, in cele din urma, restabilirea pacii cu tribalii si cu celelalte triburi, se inapoiara de la Dunare spre Macedonia.

     Mai tarziu (pe la anul 300 ien), puterea macedoneana se ciocni cu aceea a getilor stransi sub o singura carmuire, a lui Dromichaites. Lysimah, regele Traciei, urmas al marelui Alexandru, aducand sub ascultarea sa cetatile grecesti de tarmul Pontului, trecuse, la randul lui, Dunarea impotriva getilor; nici el nu izbandi si, chiar mai mult, isi lasa fiul, pe Agathocles, prizonier; acesta petrecu vreo opt ani in tinuturile din nordul Dunarii, pana prin 292, cand tracii ( de fapt Dromichaites si getii sai) – adauga Diodor din Sicilia in a sa "Biblioteca istorica" – "l-au trimis cu daruri inapoi la tatal sau, pregatindu-si astfel o scapare impotriva intamplarilor prevazute ale soartei. In acelasi timp, ei (adica getii) nadajduiau sa-si recapete prin acesta binefacere pamantul pe care-l ocupase Lysimah…"

     Suveranul Macedoniei insa, prea sigur inca de puterea sa, nu intelese ca dialogul deschis de geti era mai folositor decat razboiul si ataca din nou.

     Nu izbuti nici de asta data; macedonenii, gasind totul ars in fata lor, suferira de foame si, pana la urma, prinsi in frunte cu regele lor, au fost condusi, cu toata cinstea, de altfel, pana la cetatea getilor Helis, undeva in campia munteana. "Ajungand ostirea lui Lysimah in puterea tracilor (adica a getilor) – continua Diodor povestea -, acestia se strasera la un loc, alergand in numar mare, si strigara ca sa le fie dat pe mana regele prizonier ca sa-l pedepseasca. Caci – spuneau ei – poporul, care luase parte la primejdiile (razboiului), trebuie sa aibe dreptul de a chibzui asupra felului cum sa fie tratati cei prinsi. Dromichaites fu impotriva pedepsirii regelui si-I lamuri pe osteni ca este bine sa-l crute pe barbatul acesta. Daca l-ar omori pe Lysimah, spunea el, alti regi au sa-i ia domnia si se prea poate ca regii acestia sa fie mult mai de temut decat inaintasul lor. Dar crutandu-l pe Lysimah, acesta – cum se si cuvine – are sa se arate recunoscator tracilor, care I-au daruit viata. Iar locurile intarite aflate mai inainte vreme in stapanirea tracilor, ei le vor dobandi inapoi fara nici o primejdie".

     Dromichaites socotise deci mai chibzuit sa incerce din nou calea intelegerii, staruind pe langa ostenii sai sa-i urmeze sfatul. Si, ca sa-l aduca pe Lysimah la intelepciunea pacii, dau porunca sa se pregateasca doua ospete : mancaruri alese servite pe o masa de argint asezata pe un covor de pret pentru macedoneni, zarzavaturi si carne "pregatite cu masura", randuite pe talere de lemn, pentru daci. Dar cand ospatul a fost in toi, pe cand macedonenii serveau vinul in cupe de aur si de argint, iar getii din pahare de corn si de lemn, Dromichaites intreba care din cele doua ospete i se pare mai vrednic de un rege: al macedonenilor sau al dacilor. Lysimah ii raspunse al macedonenilor. "Atunci… de ce ai lasat acasa atatea deprinderi, un trai cat se poate de ademenitor si o domnie plina de straluciri… De ce te-ai silit, impotriva firii, sa-ti aduci osteni pe niste meleaguri in care orice oaste straina nu poate afla scapare sub cerul liber?"

     Macedoneanul fagadui sa ramina, pe viitor, prieten si aliat si intorcandu-se in tara sa, la sud de Dunare, el inapoie getilor pamanturileocupate. Ratiunea politica si simtul masurii restabilisera buna vecinatate, care, de altfel, a fost pastrata si in alte imprejurari.

     Asa buna oara, tot in cursul secolului al III-lea îen, sfatul si poprul din Histria, reunit sub presedintia lui Theocritos, hotarau sa inscrie printre "binefacatorii obstii" pe Diodoros, Procritos si Chearchos, care, trimisi in solie la capetenia geta Zalmodegikos, au dat dovada "de cea mai deplina ravna", aducand inapoi pe cei 60 de concetateni ai lor ramasi chezasi – dupa cum se obisnuia in acele vremi – pentru a garanta indeplinirea unor acorduri intre histrieni si conducatorul get. Mai mult, ca urmare a tratativelor, Zalmodegicos se invoise "sa restituie cetatii veniturile", ingaduindu-i – avem toate temeiurile s-o credem – sa-si administreze mai departe teritoriul rural si sa pescuiasca in Delta. Histrienii, recunoscatori, acordasera celor trei ambasadori, ca si urmasilor lor, dreptul de a purta "cununa" de aur la toate spectacolele de teatru, "pentru ca si ceilalti cetateni, cunoscand ca poporul cinsteste pe barbatii vrednici, sa se indemne a sluji cetatea". Spre aducere aminte, decretul a fost scris pe doua placi de marmura, una fiins asezata in agora, in fata porticului, iar a doua in apropierea altarului lui Zeus Polieus. Cinstea acordat celor trei negociatori arata totodata importanta, pentru histrieni, a pastrarii unor bune relatii cu Zamoldegikos, care, ii garanta folosirea teritoriului rural, pescuitul si, probabil, exercitarea obisnuitului negot.

     De altfel, aceiasi histrieni au vazut si cu alt prilej foloasele unei politici de intelegere. Cand un carmuitor trac, Zoltes, atacase in doua randuri unele asezari ale litorarului, Histria, spre a inlatura amenintarea, obtinuse, prin solul ei Agathocles, ajutorul regeloi get Rhemaxos, carmuind in stanga Dunarii, care, ca si Zalmodegicos, isi intinde protectia si asupra pamanturilor pontice (180 ien). Decretul care enumara meritele lui Agathocles, desi fragmentar pastrat, lumineaza raporturile stabilite intre cetate si acel bazileus, destul de puternic pentru a-si impune autoritatea asupra diferitelor capetenii locale ce tulburau linistea tinuturilor pontice. Cetatile grecesti de pe litoral se aflau – o spune inscriptia – "sub abladuirea lui Rhemaxos", de la care, prin solia lui Aghatocles, cerea cuvenitul ajutor armat impotriva lui Zoltes si a cetelor lui.

     "Iar mai tarziu – continua decretul –, calcand tracii juramantul si învoiala si tot dand navala (pe pământurile cetatii), ales de popor comandant cu depline puteri teritoriale si strangand osteni voluntari dintre cetatenii si barbarii adapostiti in cetate, a pazit ogoarele si turmele si granele pana la trecerea (spre noi) a regelui Rhemaxos. Iar cand dupa ce regele a trecut pe malul din fata, nelasand in urma-i straji, de teama, si trimitand numai vestitori ca sa ceara tributul (Aghatocles), ales sol si pornind la drum pe apa, intrucat tinutul era cuprins de razboi, l-a convins pe regele Rhemaxos sa dea spre paza cetatii calareti o suta; iar cand tracii au cazut in numar mare asupra strajerilor, iar acestia, de frica, au fugit pe celelalt mal, lasind teritoriul cetatii fara paza, trimis sol la feciorul regelui Phra(dmon?), l-a convins pe acesta sa dea straja cetatii calareti sase sute, care intrecand oastea vrajmasilor, au infrant pe capetenia acestora Zoltes…"

     Legaturile intre Histria (inclusiv celalalte orase pontice) si regele get la inceputul secolului al II-lea ine, erau bine determinate: Rhemaxos primea tribut – precizarea apartine, de altfel, decretului –, indatorindu-se in schimb a acorda cetatilor elene protectie militara impotriva dusmanilor; sunt relatii cu clauze si obligatii de o parte si de alta, care, alaturi de stirile mai vechi despre Zalomodegicos, ilustreaza antecedentele "politicii pontice" duse de Burebista pe vremea lui Acornion din Dionysopolis.

     Lumea elena urmarise, de altfel, cum taria dacilor sporise de-a lungul secolelor. O istorie a lumii vechi isi insemnase "cresterea puterii dacilor sud regele Rubobostes (incrementa Dacorum per Rubobosten regem)", probabil un inaintas a lui Burebista la care mersese Acornion. Sud o alta capetenie – Oroles, carmuind poate prin rasaritul Transilvaniei si Moldova, ei se luptasera cu neamul rasaritean al bastarnilor si, intrucat nu izbutisera sa-i invinga prima oara, au fost rau dojeniti de Oroles pana cand "prin vitejia lor au sters rusinea pe care si-au atras-o in razboiul de mai inainte", povesteste aceeasi istorie a lumii vechi. Erau cunoscuti in lumea mediteraneana dacii, care se "pricep mai bine decat toti la aruncarea sagetilor", cum sublinia intr-o oda poetul Romei Horatius Flaccus, tanar de 17 ani la vremea cand dionysopolitanii tratau cu Burebista. Dar vitejia singura nu facuse puterea dacilor.

     La Argedava, cladita pe o terasa, dominand valea Argesului, aparata din trei parti de baltile din lunca, iar dintr-o parte de trei santuri transversale si de un val de pamant, vazuse Acornion amfore si ceramica fina pictata, venite din atelierele oraselor grecesti, cupe si alte vase lucrate la fata locului dupa modelele aduse din Elada, felurite podoabe pretuite de daci – aplice din bronz cu ornamente in relief, fibule de fier si de argint, inele si coliere; intrase intr-un palat, care, prin planul si dimensiunile vaste ale incaperilor, ii amintea de arhitectura elena. Observase Acornion turme si holde bogate, poporul numeros al comatilor (oamenii dependenti sub ascultarea pilatilor) lucrand pe ogoare si in ateliere, spre folosul lor, dar mai ales a mai marilor acelor tinuturi; constatase circulatia continua a banilor, monezi de argint ale cetatilor pontice sau ale celorlalte orase din lumea greaca, cele batute de geti ca si denari romani; solul orasului Dionysopolis cunostea, de asemenea, si multe oppida, orase al dacilor. Toate acestea atestau o intensa activitate, o viata economica organizata, desfasurata fara intrerupre de sute de ani din cetatea carpatica pana la tarmul marii si in care gasea temeiul puterea dacilor, ale caror legaturi multiple cu civilizatia elenica n-au incetat in tot acest rastimp.

     Cetatile pontice erau porti deschise catre Europa de sud, catre tarmul Egeei si a Mediteranei ; raspandirea monezilor batute de orasele elene de pe litoralul dobrogean ilustreaza sensibil cum aceste "capete de pod" ale lumii grecesti in tinuturile locuite de inaintasii romanilor erau integrate in viata materiala si spirituala a societatii geto-dace. Asemenea vechi legaturi de negot si indelungata cunoastere a oamenilor aratase elenilor ca dacii apartineau de fapt civilazatiei pontice si mediteraneene; aceasta integerare avea deosebita insemnatate pentru dezvoltarea raporturilor de vecinatate, existente treptat in domeniul economic al schimbului de marfuri, la acela politic, protectia acordata de carmuitorii geti cetatilor litoralui si sfarsind cu asimilarea valorilor de arta si cultura. Integrarea societatii dacice in aria civilizatiei europene vechi a fost exprimata, de altfel, si direct de autorii antichitatii.

     Daca pentru Herodot, la anul 514 ien, cand armatele persane isi croiau drum spre Dunare, getii erau "…cei mai viteji si cei mai drepti dintre traci…", pentru Dion Chrysostomos, care a trait la finele secolului I en in tinuturile dace si a vizitat tocmai orasele pontice, scriind si o istorie a getilor (astazi pierduta), "getii sunt mai intelepti decat aproape toti barbarii si mai asemenea grecilor".

     Cuvintele cetateanului din Dionysopolis sapate in marmura decretului lui Acornion, care-l socoteau pe Burebista "cel dintai si cel mai mare dintre regii Traciei, stapan al tinutului de dincolo si de dincoace de fluviu" (de Dunare), nu exprimau numai obisnuita formula de respect adresata – asa cum se cuvenea intr-un text oficial – suveranului protector, ci insumau o realitate poitica si militara recunoscuta de contemporani, ca si de istoricii de mai tarziu.

     Strabon, traind cam in aceiasi vreme cu Acornion, isi inseamna in a sa "Geografie" cresterea puterii dacice. "Ajungand in fruntea neamului sau, care era istovit de razboaie dese, getul Burebista l-a inaltat atat de mult prin exercitii, abtinere de la vin si ascultare fata de porunci, incat, in cativa ani, afaurit un stat puternic si a supus getilor cea mai mare parte a poparelor vecine. Ba inca a ajuns sa fie temut si de romani", sublineaza Strabon. Centrul acestei stapaniri se afla in Transilvania, in muntii Orastiei, la Costesti, Piatra-Rosie, Cioclovina, Aninis si Gradistea Muncelului, unde munca staruitoare si grea a comatilor daci a ridicat constructii impresionante prin conceptie, dimensiuni si tehnica, fortificand un intreg teritoriu,el insusi intarit de natura. Si astazi, dupa doua milenii, ele ne dau imaginea, mereu vie prin continuitatea poporului roman in acelasi tinuturi, a puterii economice, a carmuirii politice si fortei militare, tinand in cumpana un secol si jumatate inaintarea Romei la Dunarea de jos.

     Etapele acestei organizari de stat, in diferite parti ale teritoriului patriei, se precizeaza la intervale, prin carmuirile lui Dromichaites, Zalmodegicos sau Rhemaxos, ce stapaneu din campia dunareana pana la tarmul Marii Negre, prin acea a lui Oroles din Moldova si rasaritul transilvan, biruitorul bastarnilor, prin acea a lui Rubobostes, cand a sporit puterea geto-daca, si altor carmuitori pe care istoria nu-i mai stie astazi, ducand la constituirea, in marea cetate a Transilvaniei, inca de pe la inceputul secolului I ien, a statului condus de Burebista. Dupa ce pe la anul 60 ien a invins cu totul pe boi si taurisci, triburi celtice asezate in vestul Daciei, asa incat teritoriul lor "a ramas un loc de pasunat pentru turmele neamurilor vecine", Burebista, avand hotarul apusean acoperit, si-a indreptat atentia spre sudul Dunarii si tarmul marii. Privind spre Pontul Euxin, carmuitorul get continua,de fapt, politica inaintasilor sai. Daca insa pentru Zamoldegikos sau pentru Rhemaxos unul sau celalalt din orasele elene asigurau indeajuns lagatura cu alte centre de peste mari, pentru Burebista, care adunase intregul tarm de vest al Euxinului era urmarea logica a operei infaptuite pana atunci. Acesta cu atat mai mult cu cat mersul evenimentelor la sud de Dunare indrepta deopotriva catre o asemenea actiune.

     La sud de munti Haemus, in fost regat al Macedoniei, peste orasele si cetatile Eladei, in Asia Mica – in Pergam, Bitinia si de curand in regatul Pontului, unde domnise Mithridate Eupator –, in toate aceste locuri stapaneau armatele Romei; ele inaintasera de altfel si catre Dunare.

     Catava vreme, cel mai temut potrivnic al romanilor fusese Mithridate, care unise intr-o liga toate orasele elene din jurul Euxinului. Histrienii, tomitanii si calatienii, vecinii dinspre nord ai Dionysopolisului, batusera pe staterii lor de aur in locul obisnuitului chip al lui Lysimah pe acela al noului carmuitor al Pontului.

     Dar romanii reactionasera puternic, ocupand intr-o campanie de doi ani (73-71 ien) toate orasele grecesti de pe litoralul vestic al marii Apollonia (luat cu asalt de trupele comandate de guvernatorul Macedoniei, M. Terentius Varro Lucullus), Mesembria, Odessos, Dionysopolis isi aminteau tratatul (foedus) incheiat intre Callatis si Roma, in care cele doua parti isi fagaduiau prietenie si sprijin reciproc in cazul unui atac impotriva unuia din cei doi semnatari; tratatul mai preciza cum se vor putea aduce modificari clauzelor in vigoare, cum textul va fi sapat in piatra si expus in locuri speciale, la Callatis si Roma. Asemenea intelegeri, incheiate, probabil, si cu alte cetati grecesti, consolidau granita de nord a Macedoniei romane si asigurau controlul armatei romane asupra intregului litoral vestic al Euxinului. Prietenia tinuse cam zece ani, pana cand, nemaisuportand suprevegherea si abuzurile guvernatorului roman din Macedonia, orasele elene se rasculara.

     Proconsulul Antonius Hybrida (amintit, de altfel, in inscriptia lui Acornion) a fost invins de eleni, ajutati de geti si bastarni (61 ien). Nu mai stim astazi daca Burebista a condus el insusi lupta; dar este sigur ca trupele sale au participat hotarator la aceasta biruinta, ale carei trofee au fost duse intr-o cetate, la Genucla (undeva in nordul Dobrogei).

     Atare evenimente grabeau pe Burebista sa-si asigure stapanirea pana la mare, asa cum si-o consolidase si la hotarul vestic, impotriva celtilor; altminteri, legiunile Romei aveau sa constituie un front continuu impotriva pamanturilor dacice, atacand pe toata linia Dunarii.

     Cei din Dionysopolis urmasera calea traditionala a bunei intelegeri si primisera protectia dacilor. Decretul lui Acornion aminteste cum acesta fusese trimis si la tatal lui Burebista, la care, de asemenea, se bucurase de cea mai mare cinste. Se pare ca si vecinii lot tomitani au avut aceeasi atitudine (des unii cercetatori socot – dupa un decret, nedatat, in care sunt laudati doi strategi si garda constituita de ei pentru paza turnurilor – ca orasul a rezistat totusi dacilor).

     De altfel, dionysopolitanii avusera dreptate procedand astfel. La Histria, teritoriul rural fusese ocupat timp de trei ani, pana cand negocierile au restabilit pacea. Un decret dat in cinstea lui Aristagoras evoca sugestiv urmarile, nu tocmai placute, ale impotrivirii histrienilor:

     "Intru-cat Aristagoras al lui Apaturios, coborand dintr-un parinte de seama si din stramosi binefacatori de obstii… nazuind sa le urmeze pilda si sa calce pe urmele lor, la intoarcere in patrie, dupa nenorocirea abatuta asupra orasului, cand cetatea era fara ziduri, iar locuitorii se gaseau din nou in primejdie impreuna cu nevestele si copiii, insarcinat de cetateni cu repararea zidurilor, a luat asupra-si cu barbatie si devotament intreaga supraveghere a lucrarilor, fara sa se sustraga ostenelilor turpesti, nici vreuneia din celelalte griji legate de opera de recladire; iar dupa ce patria a fost din nou intarita si, unul cate unul, cetatenii au prins sa revina in oras de pe meleaguri dusmane (din captivitate), cateodata negociind cu iscusinta cu barbarii ce stapaneau tinutul, alteori punand la dispozitia cetatenilor sumele necesare pentru rascumparare, s-a arata saritor la toate nevoile celor mintuiti, acordand nu numai alor nostri, ci si strainilor imprumuturi numeroase si purtandu-se si purtandu-se cu toti in chipul cel mai dezinteresat".