 |
Relatiile geto-dacilor |
||
cu lumea greacã si romanã |
||
| (Inapoi la partea I -a) | ||
Virgil Candea |
||
Dinu C. Giurgescu |
||
Mircea Malita |
 |
|
|
|
|||||||||||||
Pagini din trecutul diplomaþiei româneºti |
|
Trei ani dupa evenimentele amintite – precizeaza decretul in contiuare – , "…cetatenii gesindu-se din nou in situatia de a nu avea preot al lui Apollo Tamaduitorul, intrucat averile particulare erau secatuite, Aristagoras s-a oferit singur si, infatisandu-se in Adunare si primind cununa divinitatii, si-a castigat un indoit titlu la recunostinta zeilor si a celor carora le facuse binele". Numai astfel, prin negocieri si rascumparari, vechile randuieli ale orasului au fost restabilite. In schimb, pretutindeni se stia prea bine ca marele port al Obiei (la varsarea Bugului) fusese cucerit si distrus de trupele dace (orasul se va reface mai tarziu si numai o mica suprafata). In felul acesta, folosind deopotriva armele si negocierile. Burebista a ramas singur stapan pe tarmul stang al Pontului Euxin, de la Apollonia in sud si pana la Olbia spre nord (55 ien). "politica pontica" a predecesorilor sai, a lui Zalmodegicos sau Rhemaxos, fusese astfel urmata si de puternicul carmuitor al dacilor, protector al dionysopolitanilor. Iar in relizarea acestei politici, actiunea armata a fost mijlocul pentru a obtine o solutie negociata: decretul dat in onaorea lui Aristagoras subliniaza de la inceput unele tratative purtate "cu sicusinta", dupa care adauga: "Insarcinat cu solii numeroase din partea cetatii pe langa barbarii stapanitori ai tinutului si ai fluviului, le-a indeplinit in chipul cel mai folositor pentru cetateni...", ceea ce ne face sa intelegem ca, prin repetate tratative, generosul reprezentant al histrienilor a obtinut pentru cetatenii sai restabilirea pacii, a dreptului de a folosi teritoriul rural al orasului, de a pescui in Delta si de a face negot. Astazi ne este greu sa deslusim de ce vechea traditie de intelegere intre lumea dacica si cea elena n-a fost decat in parte urmata. Gandeau oare orasele pontice, dupa ce biruisera pe Antonius Hybrida, ca vor izbuti sa pastreze cumpana intre daci si romani, intre cele doua forte ce urmau sa se infrunte la Dunarea de jos? Voia Burebista sa-si consolideze repede hotarul rasaritean inaintea unei noi interventii romane? Este probabil, iar actiunea sa militara urmarea sa grabeasca incheierea unei intelegeri politice cu orasele pontice pentru a avea apoi libertatea de miscare fata de romani. Intr-adevar, pentru politica externa a lui Burebista, problema esentiala raminea aceea araporturilor cu Roma, care stapanea teritoriile sud-dunarene si se apropia tot mai statornic de hotarul marelui fluviu. Inca de la anul 74 ien, C. Scribonius Curio, guvernatorul Macedoniei, si-a adus legiuniile pana in dreptul Portilor de Fier, "pana in Dacia – precizeaza istoricul L. Annaeus Florus – , insa s-a inspaimantat de bezna padurilor de acolo" ; urmase inaitarea romana spre Dobrogea si infrangerea lui C Antonius Hybrida de catre coalitia geto-bastarno-elena. Constituirea, sud Burebista, a unui intens stat dacic, din Slovenia si de la Dunarea panonica pana la tarmul de vest al Marii Negre si – spre sud – pana la linia muntilor Balcani, reprezenta, evident, o amenintare directa pentru stapanirile Romei in Macedonia; si invers, inaintarea romana catre Dunare primejduia libertatea dacilor. Conflictul in perspectiva se contura tot mai mult. De aceea, Burebista cauta o rezolvare, actionand atat pe plan militar cat si pe plan diplomatic. "…Trecand plin de imdrazneala Dunarea…", precizeaza Strabon, a atacat "pana in Macedonia si Iliria", apoi a incheiat repetate aliante cu triburi trace si ilire, intrucat si ele se opuneau dominatiei romane. Dar se putea incerca si mai mult. La romani izbucnisera de curand luptele pentru putere; pe vremea cand Burebista aducea sub ascultare orasele pontice, la Roma se desfacea triumviratul. Se confirmase vestea ca Pompeius, sprijinit de Senat, se pregatea se sa lupte cu Iulius Caesar. Acuma se hotara Burebista sa cheme din nou pe Acornion, incedintandu-i o solie speciala pe langa rivalul lui Caesar. Parasind Argedava, Acornion trecuse Dunarea si ajunsese in Macedonia, unde se afla Pompeius. La intoarcere, el raporta ca misiunea a fost dusa la bun si deplin rezultat.
Pentru a-si arata intreaga multumire, Burebista a conferit talentatului sau ambasador titlul aulic, folosit in tot orientul elen, acela de "cel dintai si cel mai mare prieten", iar cetatenii din Dionysopolis, sensibili si ei la o atare pretuire, au gasit de cuivnta sa treaca titlul in decretul dat in onoarea lui Acornion. Primind reaspunsul, Burebista se pregatea sa vina in ajutorul lui Pompeius; evenimentele nu i-au mai dat ragazul necesar. Pe cand la Dionysopolis se inscriau in marmura soliile amintite, la Pharsalos, in Tesalia, Pompeius pierdea lupta decisiva; fugar, el avea sa piara in Egipt. Si astfel, actiunea lui Burebista trebuia sa ia alt curs. Invingatorul, Caius Iulius Caesar, cunostea prea bine puterea dacilor si se pregatea pentru viitoarea campanie impotriva lor. Dar "moartea l-a surprins pe cand savarsea astfel de lucruri si se gandea la ele". La idele lui martie (anul 44 ien), Caesar sub pumnalele conspiratorilor, iar Burebista pieri si el, scurt timp dupa acesta, lovit de conjuratia unor capetenii nemultumite. * Asa s-a incheiat prima etapa a confruntarii daco-romane, care va dura un secol si jumatate, pana cand Transilvania, marea cetate a dacilor liberi, a intrat in launtrul hotarelor imperiului. In acest rastimp, desi aspectele militare au fost determinate, nu au lipsit si fazele diplomatice: asupra lor vom incerca sa ne oprim. Asasinarea lui Burebista a adus si impartirea in patru (apoi in cinci) a intinsei sale stapaniri: dintre acestea, Cotiso stapaneste in Oltenia si Banat. El intra in tratative cu Octavian, viitorul imparat, aflat insusi in conflict cu colegul sau de triumvirat Marcus Antonius. Politica externa a lui Burebista era astfel reluata, dacii incercand sa se foloseasca de luptele interne ale Romei pentru a-si intari propria lor situatie. Din tratative stim numai ca s-au facut proiece de alianta matrimoniala: Iulia, fiica lui Octavian, urma sa devina sotia lui Cotiso, iar fiica regelui dac trebuia sa se casatoreasca cu viitorul imparat. Asemenea "aranjamente" au fost, de altfel, denuntate de Marcus Antonius, adversarul lui Octavian, pe care l-a acuzat, intr-un pamflet, ca acesta, pentru interesele sale poilitice egoiste, sa-si dea fata dupa un "barbar" si sa ia el insusi o sotie tot "barbara". Fapt este ca intelegerea nu s-a incheiat si ca luptele au reinceput, descrise astfel de L. Annaeus Florus: "Dacii traiesc nedezlipiti de munti. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obisnuiau sa coboare si sa pustiasca tinuturile vecine ori de cate ori Dunarea, inghetata de ger, isi unea malurile. Imparatul Augustus a hotarat sa indeparteze aceasta populatie, de care era foarte greu sa te aproprii. Astfel, a trimis pe Lentulus si i-a alungat pe malul de dincolo (al Dunarii); dincoace au fost asezate garnizoane. Astfel, atunci dacii n-au fost infranti, ci doar respinsi si imprastiati". * In statul dac din campia munteana, urmas a lui Burebista a fost Dicomes; el incearca sa intervina in luptele interne ale Romei, stand de partea lui Marcu Antonius, fara succesc insa, deoarece Octavian ramase singur stapan prin victoria de la Actium(31 ien). Inaintarea romana catre Dunare a fost astfel reluata. In anii 29-27 ien avea loc campania lui M. Licinius Crassus in Dobrogea, pana in Delta; ea nu aducea inca stapanirea directa a Romei, dar intregul teritoriu intre muntii Haemus (Balcani) si linia Dunarii. Pana la varsarea in Pontul Euxin, se gasea sub "protectia" legiunilor imperiale. In anul 6 en, un comandament special, urmat in scurt timp de organizarea provinciei Moesia, a fost instituit in dreapta Dunarii, in fata Banatului si Olteniei. Guvernatorul Panoniei, Cornelius Lentulus, a atacat pe daci si pe sarmati in mai multe puncte de-a lungul fluviului; in aceeasi vreme; Aeluis Catus deporta, dupa lupte probabil, 50 000 de geti, luindu-i din campia munteana si trecandu-i in sud, pe tarmul drept; in felul acesta se crea o larga zona nelocuita, iar puterea daca din Muntenia era definitiv dezorganizata; sapaturile confirma la Zimnicea, la Popesti (pe Arges) sau la Piscul Crasanilor (pe Ialomita) ca viata incetase brusc in aceste asezari la inceputul secolului I en; Argedava, unde mersese si Acornion la Burebista, inceta si ea sa mai existe. Cutrecerea anilor, amenintarea se precizeaza si mai mult: in anul 46, provincia Moesia a fost extinsa pana la gurile Dunarii, iar guvernatorul Tiberius Plantius Silvanus Aelianus a colonizat la sud de Dunare mai mult de 100 000 de transdanubieni, adusi, mai curand cu mijloace pasnice decat cu forta, din teritoriul de la nord de Delta. Se constituia flota dunareana (Classis Flavia Moesica), pentru transportul rapid al trupelor si spijinirea operatiilor intreprinse de legiuni in zona fluviului; intregul hotar roman de la Olt la Marea Neagra se afla astfel sensibil consolidat. Ramaneau dacii din Transilvania si Banat, unde, dupa asasinarea lui Burebista, viata de stat a fost neintrerupta, sub regii Deceneu (fost si mare preot), Comosicus, Coryllus , Scorilo, Duras si, in sfarsit, Decebal (fiul lui Scorilo), care-si incepe domnia pe la anul 87. Personalitatea exceptionala a acestui ultim carmuitor al statului independent dac la facut pe Dio Cassius sa afirme:
Decebal intelegea prea bine incercuirea metodica a statului dac de catre romani, stapan pe toata linia Dunarii, fortificata prin castrele legiunilor si trupelor auxiliare si controlata de o flota puternica, dominand in campia munteana, unde creasera chiar o zona larga nelocuita, extinzandu-si sfera de influenta atat in nordul Deltei cat si la vest de Transilvania, in Panonia, unde iazigii si suebii erau clientii Romei. Concluzia era cuprinderea, mai curand sau mai tarziu, a Transilvaniei, Banatului si Olteniei inauntrul imperiului. Politica lui Decebal a urmarit sa impiedice o atare desfasurare; daca hotaratoare au fost, in cele din urma, confruntarile pe plan militar, ele au fost sustinute in anume etape si de actiuni diplomatice. Razboiul incepe odata cu iarna anului 85-86, print-un atac brusc al dacilor, roxolanilor si sarmatilor, peste Dunarea inghetata, in Moesia, unde guvernatorul provinciei, C. Oppius Sabinus, cade ucis. "Erau puse in cumpana taberele intarite ale legiunilor si insasi stapanirea noastra", comenteaza Tacitus. Contraofensiva romana, condusa de prefectul pretoriului, Cornelius Fuscus, determina pe Decebal sa ceara pacea, refuzata insa de romani; a urmat o noua solie a regelui dac… "in bataie de joc – precizeaza istoricul Dio Cassius –, spunand ca va incheia pace daca Domitian are sa vrea ca fiecare roman sa-i dea lui Dcebal, annual, cate doi oboli. Iar daca nu va primi aceasta propunere, Decebal spunea ca va duce mai departe razboiul si ca romanii vor avea de indurat mari nenorociri". Ceea ce s-a intamplat: Cornelius Fuscus a fost surprins si ucis – probabil pe Valea Oltului in sus –, armata sa infranta, lasand o suma de prizonieri si masini de razboi in tabara invingatorilor. Evident, o atare infrangere a detrminat reactia romanilor, care, condusi prin Banat, de data acesta de Tettius Iulianus, obtin o victorie la Tapea (probabil la portile de fier ale Transilvaniei). Notam deci din nou folosirea soliilor in desfasurarea tratativelor care au dus la incheierea pacii din anul 89, Domitian fiind fortat la acesta datorita dificultatilor pe frontul de lupta impotriva qvazilor si marcomanilor. In aceasta etapa a relatiilor daco-romane, negociarile au trecut pe primul plan si au dus la o solutie politica, reflectand un relativ echilibru de forte. Insesi conditiile pacii, laconic relatate de Dio Cassius, arata complexitatea convorbirilor purtate. Pentru romani telul era de a randui statul dac printre "clientii" imperiului; de aici primirea atenta de catre Domitian a delegatiei dace, condusa de Diegis, poate fratele lui Decebal, venita in Pononia pentru a negocia pacea si a restitui, ca semn al bunelor intentii, cativa prizonieri si unele arme luate in lupte. La randu-i, "…Domitian puse lui Diegis o diadema pe cap, ca si cum ar fi fost un adevarat invingator si omul in stare sa dea un rege dacilor…", comenteaza cu ironie Cassius, adaugand: "…El cheltuise foarte multi bani pentru incheierea pacii, caci fara intarziere dadu lui Decebal nu numai insemnate sume de bani, dar si mesteri priceputi la felurite lucrari folositoare in timp de pace si de razboi si fagadui sa-i dea mereu multe". Dar lasand la o parte comentariile istoricilor antichitatii (in genere defavorabile lui Domitian), incoronarea simbolica a lui Diegis, ca si stipendiile si asistenta tehnica pe care, prin aceeasi pace, Decebal le obtinuse dovedea incercarea Romei de a solutiona problema dacilor pe cale negociata, transformandu-i intr-un stat clientelar al imperiului, intr-un fel de aliat, ce putea fi eventual utilizat pentru aducerea la ordine a triburilor dusmane. Prea puternic insa pentru a fi cucerit direct, cu armele, statul dac trebuia trebuia cel putin neutralizat, si acesta a fost – dupa toate probabilitatile – telul diplomatiei romane in tratativele din anul 88. Decebal, la randul sau, isi dadea seama ca raportul de forte era vadit inegal si ca intr-un razboi de durata si de uzura nu ar fi putut obtine victoria militara. De aceea, trebuia gasit un modus vivendi, realizat tocmai prin pacea cu Domitian, care sa0i ingaduie sa-si intareasca statul, sa-si gaseasca eventual aliati, sa fie in cea mai buna situatie pentru viitoarea confruntare; subsidiile anuale si mesterii primiti aveau deci sa fie folositi pentru consolidarea puterii dacice, dar nu ca federati, ascultatori ai romanilor, ci ca vecini independenti. Experinta politica si situatia triburilor de la sud de Dunare confirmau telurile si linia adoptata de Decebal. Faza "clientelara" era adesea urmata de o a doua, in care statul respectiv era desfintat si prefacut in provincie. Cam cu patru decenii in urma, pe la anul 46, regatul odrizilor – in sudul Dunarii si in Dobrogea – fusese desfiintat dupa decenii de alianta cu Roma, in locul lui exitinzandu-se pana in Delta provincea Moesia. Ceva mai inaite disparuse si Roles, carmuitorul get din sud-vestul Dobrogei, desi colaborase indeaproape cu armatele proconsulului M. Licinius Crassus impotriva altor capetenii geto-dace si primise titlul de "prieten si aliat al poporului roman". Ca ambele parti socoteau echilibrul astfel stabilit ca o faza provizorie intelegem si din masurile luate ulterior de cei doi adversari. Supravegherea militara a teritoriului din viitoarea Muntenie si din Moldova de sud este intarita pentru a impiedica dacii din aceste regiuni sa sprijine de Decebal. Trupe noi sunt aduse de la sud la Dunare, intre altele "Cohors I Hispaniorum veterana quingenaria equitata", detasamentele ei fiind fixate unul la Buridava pe Olt, pentru a supraveghea drumul de-a lungul raului spre Transilvania, altul la Piroboridava, pentru a controla calea de legatura intre Transilvania, pe vale Trotusului si a Siretului, pana la Dunare. In anul 99, urmasul lui Domitian, imparatul Traian, inspecteaza in persoana provinciile sud-dunarene. In preajma izbucnirii ostilitatilor, 13 – 14 legiuni, cohorte pretoriene si formatiuni auxiliare, venite din diferite parti ale imperiului, erau concentrate gata de atac. La randul lor, dacii si-au intarit sistemul defensiv din Muntii Orastiei, ridicand si amplificand fortificatiile din jurul Sarmizegetusei, impresionate marturii ale vointei de libertate a inaitasilor nostri. Urmarea este cunoscuta: doua razboaie foarte grele, duse de ambele parti cu cea mai mare incordare si sangeroase pierderi – o data in anii 101 – 102, a doua in anul 105 –, s-au incheiat prin desfintarea statului dac si prefacere uneiparti din Dacia in provincia romana. Aspectele diplomatice ale acestei lupte finale sunt subordonate, de fapt, numai operatiilor militare. Prin soliile trimise din timp, Decebal isi asigura colaborarea unor triburi vecine, roxolanii, bastarnii si burii; in schimb, alianta cu Pacorus al II-lea, regele partilor, nu pare sa se fi incheiat. O data incepute operatiunile militare in vara anului 101, Traian primi un fel de instiintare din partea dacilor, a burilor si a aliatilor lor, scrisa pe o ciuperca mare, cu litere latine si sfatuind pe romani sa se intoarca din drum si sa incheie pace. Se da lupta de la Tapae, castigata de legiuni, dupa care o solie alcatuita din comati sosi in tabara romana. Urmareau aceste luari de contact o incercare efectiva a ostilitatilor? Posibil si ca Decebal dorea sa castige timp si sa atraga pe dusman pana in centrul dispozitivului sau defensiv din Muntii Orastiei, pentru a trece la contraofensiva. Ea s-a produs odata cu venirea iernii si a inceput printr-un atac masiv al dacilor, si mai ales al aliatilor lor sarmati si germani, declanst nu in Transilvania, ci in Dobrogea si in sudul Dunarii; planul era poate de a atrage grosul trupelor romane in aceste regiuni si de a da o a doua lovitura si pe frontul transivanean, obtinand victoria. Dar, contrar previziunilor lui Decebal, o iarna fara geruri a ingaduit flotei romane sa opereze relativ usor transporturi masive de trupe spre tinuturile dobrogene; in batalia hotaratoare de la Adamclisi, in care au fost angajate toate formatiunile, inclusiv rezervele, coalitia sarmato-germano-daca este sfaramata; numarul ranitilor din randurile romanilor a fost asa de mare, incat imparatul – spune Dio Cassius – ar fi facut bandaje si din propriile sale vesminte. Pentru aducerea aminte, a fost inaltat Tropaeum Traiani, astazi monumentul de la Adamclisi, purtand dedicatia "In amintirea barbatilor viteji care au murit luptand pentru republica". Victoria romana rasturna planurile lui Decebal. Dupa reluarea luptelor, in primavara anului 102, au urmat noi tratative, o data printr-o delegatie de pileati (fruntasii dacilor), propunand o intrevedere directa intre Traian si Decebal, a doua oara, prin doi reprezentanti ai imparatului L. Licinus Sura si Claudius Livianus, prefectul pretoriatului, sosit in tabara dacilor; a treia oara, cand s-a incheiat pacea, urmata de o solie speciala, care a ajuns pana la Roma, spre a obtine si ratificarea Senatului. Pacea, foarte dura, era considerata de ambele parti mai mult ca un armistitiu si prevedea conditii deosebite de grele pentru daci: "… Sa dea inapoi armele, masinile de razboi si pe constructorii acestor masini, sa predea pe dezertori, sa distruga intariturile si sa se retraga din teritoriul cucerit, ba inca sa-i socoteasca dusmani sau prieteni ai sai pe cei ai romanilor; sa nu mai primeasca nici un fugar, nici sa nu mai ia in slujba lui vreun oras din Imperiul roman… ". Ragazul astfel obtinut a fost folosit, cu ultima energie, pentru refacerea fortelor. "Dar cand i s-a anuntat – continua Dio Cassius in a sa "Istoria romana" – ca Decebal in multe privinte nu respecta tratatul, ci isi pregateste arme, primeste fugari, reface intariturile, trimite soli la vecini si aduce pagube celor ce mai inainte nu se intelegeau cu el, iar iazygilor le-a smuls un tinut… Senatul decreta ca Decebal este din nou vrajmas, iar Traian insusi, fara sa lase conducerea altor generali, porni din nou un razboi impotriva aceluia". Razboiul incepu in anul 105 a fost incheiat in acelas an, rezistenta dacilor fiind infranta de coplesitoara superioritate a romanilor, care au mobilizat, pare-se, efective superioare primei campanii (din anii 101 – 102 ). Decebal, urmarit de cavaleria dusmana, pentru a nu fi prins si tarat in cortegiul triumfal al invingatorului, isi curma viata cu un palos scurt, la radacina unui stejar. Dacia deveni provincie imperiala. * Asezati din cele mai indepartate timpuri ale istorie in cetatea carpatica, campiile Dunarii si al tarmul Pontului Euxin, cu o creatie material si spirituala ce se numara cu cinste printre cele mai de seama ale antichitatii, geto-dacii si-au faurit istoria alaturi de lumea greaca si romana. Secole de-a randul, ei au stat in neincetata legatura cu aceste duoa civilizatii fundamentale ale continentului nostru. Cu grecii au ajuns treptat la un echilibru, la rapoturi in care fiecare parte si-a pastrat randuielile si intocmirea proprie, asigurandu-si totodata schimbul de valori si bunuri ce-i erau necesare. Cu romanii a fost lupta pentru libertate, continuata un secol si jumatate; echilibrul a fost rupt, si Dacia a intrat in hotarele imperiului. Conflictul a dat insa o noua sinteza, aceea a poporului roman; si cand in Transilvania, in Tara Romanesca si Moldova se vor constitui statele feudale romanesti, ele vor continua traditia lui Burebista si Decebal: aceea a bunelor raporturi cu celelalte popoare cand ne-a respectat viata si munca, aceea a luptei cu arma in mana pentru libertate cand ne-au atacat. De aceea si radacinile diplomatiei romanesti se trag din relatiile de acum doua milenii dintre daci, orasele grecesti ale Pontului si Republica romana. |
