Oraşele romane din Dacia

Ampelum (Zlatna)
 

            Dintre toate aşezările sigur certificate, cu statut urban, din Dacia, aceasta este cea mai puţin cunoscută. Se crede că s-a dezvoltat de-a lungul văii Ampoiului. Undeva, în aproprierea aşezării civile, a staţionat cel puţin o unitate militară. Amplasamentul fortificaţiei/fortificaţiilor (?) în care ar fi staţionat militarii este încă necunoscut. Aşezarea romană cu statut urban a fost aproape integral distrusă după 1985, o dată cu construirea combinatului de metale neferoase. Evoluţia aşezării romane către un statut urban trebuie văzută în strânsă legătură cu exploatarea minelor de aur din zonă. În aproprierea oraşului au existat aşezări ale coloniştilor mineri, aduşi de către administraţia imperială romană tocmai pentru a dezvolta mineritul metalelor preţioase din zonă. Este sigur că în zona oraşului Ampelum existau proprietăţi care aparţineau unor cetăţeni bogaţi din Ulpia Traiana Sarmizegetusa.
            Se pare că teritoriul oraşului s-a întins la vest de Mureş şi pe Valea Ampoiului. În toată perioada existenţei provinciilor dacice, Ampelum a fost sediul administraţiei imperiale a domeniului minier, aici avându-şi reşedinţa procuratorul care răspundea de exploatarea auriferă.

Apulum (Alba Iulia)

            Din câte se ştie până în acest moment, Apulum este cea mai mare aşezare de importanţă arheologică din provinciile Dacia, şi totodată una dintre cele mai întinse din tot Imperiul Roman. Pe cuprinsul aşezării antice, aflată la confluenţa Ampoiului cu Mureşul, au fiinţat un castru de legiune, cu aşezarea sa civilă, pretoriul guvernatorului celor trei Dacii şi două oraşe romane distincte.
            Castrul Legiunii XIII Gemina se găseşte pe platoul „Cetate", şi a funcţionat pe toată durata existenţei provinciei. În jurul său s-a dezvoltat o aşezare civilă. Se pare că ea era fixată, îndeosebi, la nord-est de castru. Înspre est de marele castru de regiune, a fost identificată clădirea sediului guvernatorului celor trei Dacii şi a administraţiei provinciale. Cele două oraşe romane care s-au născut şi dezvoltat la Apulum sunt dispuse topografic astfel:
            Un prim oraş roman s-a dezvoltat chiar pe malul Mureşului, în cartierul Partoş de astăzi. Dimensiunile sale iniţiale, delimitate de o incintă de zid, par să fi fost de 1000 x 400 m, având o formă dreptunghiulară. Forma este tipică pentru coloniştii romani. Mai apoi, în timp, oraşul s-a extins spre sud şi spre est, ridicându-i-se o incintă de circa 1500 x 500 m. Aşezarea s-a născut prin colonizare, fiind, iniţial, un pagus al Ulpiei Traiana Sarmizegetusa. Bunăstarea ridicată a oraşului şi locuitorilor săi trebuie legată de exploatările agricole, într-o zonă extrem de fertilă, de o producţie manufacturieră intensă şi de existenţa unui port, deci a unor activităţi comerciale pe valea Mureşului. Nu se pot exclude activităţile miniere din munţii aflaţi în imediata sa apropiere. Dezvoltarea şi prosperitatea sa au făcut ca, în timpul lui Marcus Aurelius, oraşul să obţină rangul de municipiu (municipium Aurelium), iar mai apoi, în vremea lui Commodus, să devină colonie (colonia Aurelia). Pe la începutul secolului al III-lea, a obţinut şi dreptul italic. Acest prim oraş Apulum a cunoscut o dezvoltare puternică, având o viaţă municipală intensă, beneficiind de o elită locală foarte înstărită. Se poate spune că a fost o comunitate foarte prosperă, care s-a structurat perfect în formele romane de viaţă urbană.
            Al doilea oraş roman de la Apulum s-a dezvoltat, după toate probabilităţile, din nucleul iniţial al aşezării civile din jurul castrului legiunii XIII Gemina. Se poate spune că în acest caz armata a avut un rol determinant în apariţia şi dezvoltarea oraşului. Oraşul se întindea la sud de castru, ocupând o suprafaţă de circa 25-30 ha. Ca şi celălalt Apulum, a beneficiat de o incintă de zid de formă patrulateră. Oraşul s-a dezvoltat pe un teritoriu administrat direct de către armată. Prosperitatea sa a dus la conferirea rangului de municipiu, în vremea lui Septimius Severus.
            Între cele două oraşe romane a existat, pe tot timpul existenţei lor, un spaţiu ocupat de către necropolele aparţinătoare celor două comunităţi. Referitor la teritoriul celor două oraşe, se afirmă că evoluţia situaţiei a fost legată nemijlocit de obţinerea diferitelor grade municipale. Primul oraş Apulum a pornit, iniţial, ca un pagus al Ulpiei Traiana Sarmizegetusa. O dată ridicat la rangul de municipiu, a primit propriul său teritoriu. Acesta era decupat din cel al Ulpiei Traiana. Zona care i-a intrat în stăpânire se găsea pe valea Mureşului, probabil şi aşezările de pe cursul inferior al Târnavelor. Înspre nord, se pare că s-a întins până prin apropiere de Aiud. Odată ridicat la rang de colonie, şi-a păstrat cam aceleaşi teritorii.
            În cadrul provinciilor dacice, primul oraş de la Apulum a ocupat locul al doilea, situându-se, ca importanţă, după Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Societatea romană de la Apulum a fost una în esenţă aristocratică, dar mai diversificată şi mai mobilă decât cea din metropola Daciei.
            Cel de-al doilea oraş de la Apulum, după ce a fost ridicat la rang de municipiu, a primit, la rândul său, un teritoriu. Cel mai probabil, acesta a fost preluat din teritoriul primului oraş Apulum.

Dierna (Orşova)

            Aşezarea romană s-a dezvoltat la vărsarea Cernei în Dunăre. Este foarte puţin cunoscută. Este greu de spus dacă s-a dezvoltat în jurul castrului care a funcţionat aici, după cum este aproape imposibil să i se fixeze perimetrul pe teren. După înfiinţare, cu toate că a fost port fluvial, putându-i-se deci presupune o oarecare activitate economică legată de producţie şi comerţ, se pare că s-a dezvoltat lent. A atins rangul de municipiu abia în vremea lui Septimius Severus.

Drobeta (Drobeta Turnu-Severin)

            A fost, fără nici un dubiu, prima aşezare romană la nord de Dunăre, din Dacia. Ea a apărut în jurul castrului şi a podului construit de către Traianus. Castrul de aici a funcţionat pe toată durata stăpânirii romane. Aşezarea a luat fiinţă, iniţial, ca un vicus militar, alături de care s-au stabilit şi elemente civile. A atins o prosperitate mare. Din nefericire, nu cunoaştem aproape nimic despre aspectul interior al oraşului roman. În câteva locuri au fost găsite elemente ale zidului de incintă, cărora li se adaugă urmele unor necropole. Într-un fel, Drobeta constituie o excepţie de la regulile lumii romane, în general strict respectate. Excepţia constă în convieţuirea unei garnizoane romane cu o aşezare civilă cu statut de oraş. În vremea lui Hadrianus a fost ridicat la rangul de municipiu (probabil numele său era Municipium Publium Aelium Hadrianum Drobetense), iar mai târziu, sub Septimius Severus, a primit rangul de colonie. Teritoriul său, odată devenit municipiu, se pare că s-a întins în aval de oraş. Presupunerile se bazează pe semnalarea urmelor câtorva ferme agricole.
            Despre teritoriul său se poate spune că a cuprins tot spaţiul aflat între Dunăre şi Târgu Jiu, de-a lungul drumului roman care ducea spre Pasul Vâlcan.

Napoca (Cluj-Napoca)

NAPOCA DACICĂ

        Problema etnogenezei dacice are încă unele puncte obscure si continuă, de aceea, să dea nastere la discutii. Este însă mai presus de orice îndoială că, spre sfârsitul celei dintâi vârste a fierului, Herodot îi cunoaste pe geti ca ramură distinctă a numerosului neam tracic, după cum iarăsi e sigur că dacii si getii constituie unul si acelasi popor, în ciuda faptului că anumite împrejurări istorice au determinat un decalaj considerabil în ceea ce priveste mentionarea lor în izvoarele scrise.
        Relatarea lui Herodot constituie un temei suficient pentru a-i considera pe daco-geti drept creatori si purtători ai principalelor culturi ale primei vârste a fierului pe teritoriul României. Într-un anumit sens, asadar, întreaga epocă a fierului ar putea fi caracterizată drept ,,epoca dacică" si descoperirile de tip Basarabi de la Cluj—Mănăstur ar putea fi foarte bine încadrate în ea. Totusi, în literatura arheologică românească si străină, prin ,,epocă dacică” se întelege cu precădere cea de-a doua vârstă a fierului (Latene), iar prin ,,civilizatie daco-getică" — cultura materială si spirituală autohtonă specifică acestei vârste.
        Cel mai vechi obiect de tip Latene descoperit în zona Clujului este un coif fragmentar de bronz, placat cu o foită subtire de aur, iesit la iveală în săpăturile de salvare întreprinse în necropola celtică de incineratie de la Apahida. Desi forma nu i se poate reconstitui cu certitudine, se constată, ca si în cazul binecunoscutului coif de la Ciumesti, că partile laterale ale calotei au fost întărite cu câte o placă triunghiulară cu laturile convexe, ornamentată pe margini cu două linii paralele incizate. Plăcile fuseseră fixate de calotă cu ajutorul a trei nituri cu cap semisferic si al unui nit central, al cărui cap e ornamentat cu un triscel în relief.

            Despre Napoca se spune că şi-a luat numele de la o presupusă aşezare autohtonă. Din câte se cunoaşte, numele Napoca nu este de origine dacică, fiind mai degrabă o denumire de origine celtică.
            Aşezarea care a devenit oraşul Napoca se găsea aproximativ în zona centrală a oraşului Cluj de astăzi, fiind acum în întregime acoperită de construcţiile moderne. Cu ocazia unor lucrări de modernizare, apar deseori elemente ale oraşului antic (urme de construcţii).
            Oraşul roman era înconjurat de o incintă fortificată. Zidul acestei incinte a fost cercetat pe trei dintre laturile sale. El a fost suprapus, mai târziu, de zidul de incintă al oraşului medieval. Este aproape sigur că oraşul roman a avut o formă dreptunghiulară. Începuturile sale, ca aşezare romană, trebuie plasate încă în vremea lui Traianus, fiind legată de prezenţa unor colonişti aduşi de către autorităţile romane. După câte se cunoaşte, prezenţa armatei romane nu a jucat nici un rol în apariţia şi dezvoltarea oraşului. Câteva urme lăsate de cohors I Alpinorum par să indice că această unitate auxiliară ar fi staţionat aici o vreme dar nu a avut nici un rol în înfiinţarea aşezării devenită ulterior oraşul Napoca. Cea mai apropiată unitate militară se găsea la Gilău, la circa 25 km vest de Napoca. Dezvoltarea rapidă a oraşului, în anii domniei lui Traianus, i-a permis urmaşului său, Hadrianus, ridicarea sa la rangul de municipiu, cu numele oficial de Municipium Aelium Hadrianum Napocensium. 0 dată cu ridicarea la rangul de municipiu, Napoca primeşte şi un teritoriu care, în linii generale, pare să fi fost următorul: spre sud, până pe Dealul Feleacului, către sud-vest pe toată valea Someşului Mic, spre sud-est, până aproximativ la jumătatea drumului spre Potaissa. Înspre nord-vest, până în apropierea cursului Almaşului, unde începea teritoriul oraşului Porolissum. înspre est, se putea întinde, probabil, până la Gherla. Prosperitatea oraşului Napoca trebuie să fi fost ridicată, din moment ce, în vremea lui Marcus Aurelius, oraşul a fost ridicat la rang de colonie şi a fost înzestrat şi cu „dreptul italic". Bogăţia oraşului şi a locuitorilor săi a avut la bază, după câte se pare, exploatarea pământului, deci agricultura, dacă luăm în seamă prezenţa unui număr destul de ridicat de ferme agricole (villa rustica) din jurul oraşului. Desigur, nu se pot exclude beneficiile provenite din practicarea meşteşugurilor şi a comerţului.

Porolissum (astăzi satul Moigrad, jud. Sălaj)

            A fost cel mai nordic oraş al Daciei, aşezat în Poarta Meseşului. Este absolut cert că naşterea sa este legată de prezenţa extrem de importantă a armatei romane în zonă, fiind în acelaşi timp un centru de mare importanţă strategică şi un centru comercial de mare importanţă. Pentru Porolissum avem certitudinea existenţei unei aşezări dacice preromane cu acelaşi nume. Ea a existat la o oarecare distanţă de aria în care s-a ridicat nucleul central al apărării romane, respectiv castrul mare de pe dealul „Pomăt", celelalte fortificaţii etc. şi oraşul roman. Aşezarea dacică se găsea pe dealul „Măgura" şi a încetat imediat după cucerirea romană.
            Oraşul roman şi-a avut începuturile în aglomerarea civilă de pe lângă fortificaţiile ridicate de către trupele care au staţionat la Porolissum. Deci a apărut ca un vicus militar. Acest lucru este confirmat şi de modul în care este dispusă aşezarea în teren, în imediata apropiere a fortificaţiilor. Este de presupus, după cum o demonstrează materiale tipice de factură dacică, că aşezarea romană a preluat şi o bună parte a populaţiei din aşezarea dacică de pe „Măgura", poate şi djn alte locuri apropiate din zonă.
            Ca amplasare în teren, oraşul roman trebuie să se fi întins, în jurul castrului mare de pe dealul „Pomăt", cel puţin pe trei laturi, respectiv pe cele dinspre vest, sud şi est. Delimitarea de complexul militar este ceva mai greu de făcut deocamdată. Probabil că cel mai bun indiciu, în acest moment, este dat de prezenţa a două cimitire, aflate la sud-est de castru. Din elementele care mai pot fi amintite, fie ca delimitare a oraşului de castru, fie ca parte comună a celor două complexe, respectiv cel militar şi cel civil, ar mai fi amfiteatrul. În dezvoltarea oraşului, un rol foarte important, pe lângă nucleul militar iniţial şi aşezarea sa civilă, trebuie să-l fi avut comerţul intens practicat în zonă. De altfel, la Porolissum a fost descoperită o staţie vamală, ceea ce ne face să credem că prin acest punct se derula un comerţ intens şi de proporţii.
Evoluţia sa, de la înfiinţare şi până la părăsirea zonei, este mai greu de descris. Cu siguranţă, oraşul a fost ridicat la rang de municipiu (municipium) în timpul împăratului Septimius Severus. Devenit municipiu, Porolissum a primit şi un teritoriu care se pare că s-a prelungit, în linii mari, pe văile Agrijului şi Almaşului. Probabil că spre est sa întins până în apropierea zonei aflată sub jurisdicţia militară a castrului de la Căşei. La sud şi la est, teritoriul Porolisumului s-a mărginit cu cel al oraşului Napoca.

Potaissa (Turda)

            În cazul aşezării de la Potaissa, putem vorbi despre o dublă contribuţie la apariţia oraşului roman. Cele două aşezări care au contribuit la dezvoltarea viitorului oraş roman datează din prima jumătate a secolului al II-lea. Una dintre aşezări s-a născut prin colonizare, probabil de către peregrini stabiliţi pe versantele câtorva dealuri, la nord de Arieş, ocupând o suprafaţă de circa 3 km. Este sigur că această aşezare exista încă din primii ani de după cucerirea romană. O a doua comunitate s-a dezvoltat aproape de Arieş, de-a lungul drumului imperial. Ea a fost una alcătuită din cetăţeni romani. Nu se cunoaşte nici un aport al autohtonilor la înfiinţarea vreuneia din cele două aşezări romane, drept care numele viitorului oraş poate fi legat cel mult de un toponim autohton. Fiind integral acoperit de locuirea modernă, oraşul antic este foarte puţin cunoscut.
            Pentru primele aşezări de la Potaissa nu se poate vorbi de dezvoltarea lor în jurul unui centru militar, chiar dacă unele urme de natură militară par să fi existat. Ele sunt în relaţie, mai degrabă, cu procesul de construcţie a drumului imperial, decât cu prezenţa vreunei garnizoane pe un termen mai îndelungat. Cu toate acestea, viitorul oraş Potaissa este legat strâns de prezenţa armatei romane, dar numai după 170, o dată cu aducerea şi fixarea legiunii V Macedonica. Castrul legiunii se găseşte amplasat la nord de oraş, pe „Dealul Cetăţii".
            O dată cu sosirea legiunii, aşezările anterioare au căpătat o consistenţă mai mare, au început să fie un punct de referinţă pe harta urbană a Daciei. Oraşul, devenit municipiu, pare să se fi născut din aglomerarea civilă apărută şi crescută în juari castrului de legiune. Este foarte probabil că a absorbit şi vechea aşezare de cetăţeni romani. Evoluţia sa, de la o aşezare legată de prezenţa militară la statutul de municipiu şi mai apoi de colonie este legată de perioada domniei lui Septimius Severus. El este principele care acordă oraşului mai întâi rangul de municipiu şi tot în vremea sa este ridicat la rangul de colonie, acordându-i-se şi dreptul italic.
            Teritoriul Potaissei este, şi el, destul de greu de delimitat. Spre nord, se pare că s-a întins până la Dealul Feleacului, unde îl întâlnea pe cel al Napocăi. Înspre est se întindea, probabil, până la jumătatea distanţei faţă de Napoca, de-a lungul drumului imperial. Spre sud, deţinea malul drept al Arieşului inferior, iar spre vest se poate aprecia că deţinea o zonă care se apropia de bazinul aurifer al Daciei.

Bibliografie suplimentara:

           Mihai Bărbulescu, Potaissa. Studiu monografic, Turda, 1994.

Romula (Reşca)

            A fost o aşezare romană situată pe malul drept al Oltului. Începuturile ei trebuie legate de prezenţa unei garnizoane romane. În jurul nucleului civil de pe lângă fortificaţie s-a născut, mai apoi, oraşul roman. Săpăturile arheologice au pus în evidenţă un zid de incintă, care adăpostea zona centrală a oraşului roman. O a doua incită, mai mare, care o cuprindea şi pe cea iniţială, a fost ridicată în anul 248, din ordinul împăratului Philippus Arabs, în urma respingerii invaziei carpilor. La Romula au fost identificate şi mai multe necropole. Dintre unităţile militare care au staţionat aici, până la ridicarea localităţii la rangul de municipiu, sunt de amintit cohors I Flavia Commagenorum şi numerus Surorum sagittariorum. 0 dată cu dobândirea rangului de municipiu, unităţile au fost transferate, probabil, într-una din fortificaţiile de pe Olt. Momentul trebuie legat de domnia lui Hadrianus, când Romula a fost declarată municipiu. La data la care Philippus Arabs îi construieşte o nouă incintă, deci la anul 248, Romula era, cu siguranţă, colonie. Teritoriul oraşului este greu de stabilit pe teren.

Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa

            Din punct de vedere arheologic, este unul dintre cele mai bine cunoscute oraşe ale Daciei romane. Cu toate că săpăturile arheologice durează de multă vreme, doar o mică parte a oraşului antic este cunoscută.
            S-a reuşit să se stabilească perimetrul din interiorul zidurilor de apărare şi au fost descoperite numeroase puncte aflate în afara zidurilor oraşului. În interiorul zidurilor numărul clădirilor cunoscute astăzi este infim, în comparaţie cu urmele care se văd, peste tot, aproape la suprafaţă. Unul din punctele cercetate aproape integral este forul civil.
            Aşezarea romană de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa a apărut prin colonizare (colonia deducta), începuturile ei fiind databile între anii 108-111. Multă vreme s-a crezut că pe locul viitoarei metropole a provinciilor dacice ar fi existat un castru atribuit uneia din legiunile care au participat la războaiele daco-romane: legiunea IV FIavia Felix, sau o parte din această legiune. Cercetările mai atente din ultima vreme au infirmat această ipoteză. Cu toate că nu s-au descoperit urme care să permită afirmaţia că viitorul oraş s-a născut în jurul unui nucleu militar, prezenţa armatei în zonă este certă. Aşezarea a fost declarată colonie încă de la înfiinţare. Mai târziu, Septimius Severus i-a acordat şi dreptul italic. De la înfiinţare s-a numit Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. Oraşul a fost ridicat în apropiere de Porţile de Fier ale Transilvaniei, la intrarea dinspre sud-sud-vest în spaţiul intracarpatic.
            De la fundarea sa, Ulpia Traiana a primit, de departe, cel mai mare teritoriu pe care-l putea poseda un oraş roman din Dacia. În teritoriul său trebuie incluse: portul Dierna, culoarul Timiş-Cerna, depresiunea Haţegului, cursul mijlociu al Mureşului, cursul inferior al Ampoiului, care-i deschidea accesul spre minele de aur, valea inferioară a Târnavelor, cea a Sebeşului şi depresiunea Miercurea Sibiului. Spre nord, s-a întins până în apropiere de Apulum. Din acest teritoriu foarte întins trebuie însă decupate zonele care depindeau direct de legiunea XIII Gemina şi cele ale trupelor auxiliare. Oricum, acestea sunt puţin semnificative faţă de marile posibilităţi ce le erau oferite coloniştilor de la Ulpia Traiana.
            Toate descoperirile arheologice indică o mare prosperitate pentru oraş şi locuitorii săi. Nici nu este de mirare că a devenit o metropolă prestigioasă, că a ocupat, mereu, primul loc între oraşele provinciilor dacice. Lumea romană de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa a fost una de tip roman tradiţional, cu o elită ridicată din rândul vechilor cetăţeni. Comunitatea de la Ulpia pare să fi fost una bine închegată. Bogăţia şi importanţa acestei părţi a populaţiei din Dacia au rămas constant mai mari decât cele ale întregii provincii. După toate aparenţele, Ulpia Traiana pare să fi fost o societate aristocratică, destul de tradiţionalistă şi conformistă.

Tibiscum (Jupa, jud. Timiş)

            Localitatea este situată în Banatul de nord-est, pe malul Timişului. Se cunosc foarte puţine date despre oraşul antic, chiar dacă s-au efectuat săpături de o oarecare amploare. Din câte se ştie astăzi, oraşul a ocupat o suprafaţă destul de întinsă. Probabil că a avut un zid de incintă. De la bun început, naşterea aşezării de la Tibiscum trebuie pusă în legătură cu prezenţa militară, deci ca vicus militar. Lângă acesta a început şi locuirea civilă. Este foarte posibil să fi fost o aşezare dependentă de Ulpia Traiana. De altfel, castrul de la Tibiscum a fost unul dintre cele mai importante puncte militare din zonă, jucând un rol important în apărare, pe toată durata existenţei provinciilor dacice. După toate datele de care dispunem astăzi, Tibiscum nu a atins o dezvoltare prea mare, cel puţin din punct de vedere economic, motiv pentru care nici rolul social al comunităţii de aici nu a fost prea ridicat, în comparaţie cu alte oraşe. A fost înălţat la rangul de municipiu abia în secolul al III-lea.    

Bibliografie suplimentara:

                     Nicolae Branga, Urbanismul Daciei romane, Timişoara, 1980;

                     Enciclopedia civilizaţiei romane, Bucureşti, 1982;

                    Dumitru Tudor, Oraşe, târguri şi sate în Dacia romană, Bucureşti, 1968.

Vezi si:

          arheologie.ulbsibiu.ro