“Magazin istoric”, an XIV, nr. 4 (157) martie 1980, p. 38-39

Genucla

În anul 28 î. e. n., într-o vreme în care teritoriul Dobrogei era încă departe de a fi anexat Imperiului roman aflat în plină expansiune, Marcus Licinius Crassus, proconsul al Macedoniei, a fost chemat în ajutor de Roles, care se afla în luptă cu Dapyx – amândoi regi ai unor formaţiuni getice din Dobrogea[1]. În acea vreme, Roles fusese deja declarat aliat şi prieten al împăratului Octavian Augustus, pentru ajutorul dat lui Crassus într-o altă luptă. Răspunzând, deci, ajutorului cerut, Crassus a obţinut victoria asupra lui Dapyx, care se refugiase într-o fortăreaţă, apoi – după cum ne relatează Dio Cassius – a asediat Genucla, aşezare getică ce reprezenta cea mai puternică fortificaţie a regatului altei căpetenii geto-dacice, Zyraxes, localitate în care Crassus auzise că s-ar fi aflat steagurile capturate mai de mult de bastarni de la comandantul roman Caius Antonius Hybrida, în lupta de lângă Histria din anul 61 î. e. n.

Genucla – după sumara descriere a lui Dio Cassius – se găsea pe malul dobrogean al Istrului, motiv pentru care romanii au atacat-o şi dinspre uscat şi pe apă, reuşind cu mare greutate s-o cucerească, cu toate că Zyraxes nu era înauntru, deoarece trecuse pe ascuns Dunărea, la bastarni, spre a veni cu ajutoare. Informaţia – singura de care dispunem despre Genucla – nu e încă sprijinită de vreo descoperire arheologică concludentă care să ne permită să localizăm această cetate-oraş.

În ce priveşte descrierea foarte concisă a luptei de la Genucla, centrul fortificat al regatului lui Zyraxes, textul antic ne îngăduie o localizare a lui pe cursul inferior al Dunării, pe malul drept al fluviului – între Dinogetia şi Tulcea, înainte ca Dunărea să-şi desfacă braţele spre mare. Considerând geografic şi istoric această arie a văii Dunării de Jos, Vasile Pârvan conchidea: “... acolo nimeni nu era stăpân; dar îndată ce te afundai în Câmpia munteană sau, mai ales, te urcai pe malul drept, dădeai de neamul stăpânitor: geţii. Aceştia aveau nevoie de malul drept, spre a priveghea balta şi Băraganul, tot aşa de mult cum au avut grecii, romanii, bizantinii şi turcii. De aceea, geţii nici n-au fost stăpâni deplini ai Câmpiei muntene decât atunci când au avut şi cetăţile de pe malul drept. Când tracii ori romanii li le-au luat, ei au năvălit să şi le ia înapoi. Şi când nu le-au mai putut recuceri, au ajuns şi ei la voia stăpânului care le ţinea”.

Pornind de la o asemenea privire de ansamblu, numeroasele descoperiri arheologice din Muntenia, din Sudul Moldovei şi Dobrogea ilustrează – pe o perioadă de câteva sute de ani – ceea ce istoricul român sugera numai pe baza izvoarelor şi a puţinelor elemente arheologice de care dispunea, anume, unitatea culturii geto-dacilor de pe ambele părţi ale fluviului.