Petrodava

     In cercetarea istorică, Petrodava constituie un exemplu care ilustrează elocvent succesul şi necesitatea unei investigaţii complexe. Geografia, lingvistica şi arheologia au condus împreună la identificarea şi localizarea Petrodavei.
     În Îndreptarul său, Ptolemeu o menţionează ca fiind situată la 53°45' longitudine şi 47°40' latitudine. Pe baza acestor informaţii s-a presupus, încă de mai multă vreme, că Petrodava s-ar fi aflat undeva în Vestul sau Nord-Vestul Moldovei. Avînd în vedere relativitatea coordonatelor lui Ptolemeu, pentru o mai precisă localizare s-a apelat la situarea aşezării în raport cu celelalte trei dave menţionate de geograful grec pe Siret (Piroboridava, Tamasidava şi Zargidava) identificate, recent, pe teren cu davele de la Poiana (jud. Galaţi), Răcătău şi, respectiv, Brad (jud. Bacău). Pe baza acestui plus de informaţii, cercetătorii au ajuns la concluzia că Petrodava trebuie căutată în zona subcarpatică, unde cele mai indicate centre spre care puteau fi orientate căutările erau Piatra Neamţ şi Piatra Şoimului, aflate la 20 km una de alta, în ambele localităţi existînd importante vestigii geto-dacice.
     A fost rîndul lingvisticii să vină în ajutor: oare rădăcina Petro nu putea avea, în limba geto-dacă, aceeaşi semnificaţie ca petra care, atît în latină cît şi în greacă, înseamnă „stîncă", „piatră" ? Semnificaţia toponimicului modern Piatra Neamţ (ca o reflectare a Muntelui Pietricica ce domină oraşul) dă un plus de greutate acestui argument. Nu este lipsit de temei că, de-a lungul întregii sale existenţe, numele localităţii a evidenţiat acest detaliu de relief. În evul mediu i s-a spus Piatra lui Crăciun, azi se numeşte Piatra Neamţ. Localnicii îi spun, pur şi simplu, Piatra. Este firesc să credem că anticii i-au spus Petrodava.
     Argumentele geografice şi filologice au fost întărite de numeroasele mărturii privind aşezările geto-dacice în zona Piatra Neamţ, cele mai spectaculoase fiind fortificaţiile şi sanctuarele de piatră de pe Bîtca Doamnei, un deal stîncos aflat la 3-4 km Vest de oraş. La poalele dealului, unde înainte curgea Bistriţa, se întinde astăzi un lac de acumulare. Pantele dinspre Est şi Nord sînt foarte abrupte, cea dinspre Apus este mult mai lină, fapt ce a determinat pe geto-daci să amenajeze aici trei terase pentru construcţia locuinţelor. Legătura cu muntele din apropiere se face printr-o şa îngustă, pe unde urca, dealtfel, şi drumul antic. Tot aici se afla şi poarta cetăţii. Construcţia, pe toate cele patru laturi, era închisă de un zid de piatră, gros de circa 3,50 m. Intrarea în cetate era străjuită de un turn cu baza pătrată (9 X 9 m) care, în partea superioară, era construit din lut şi bîrne; înălţimea lui trebuie să fi fost, în antichitate, de cel puţin 7 m. Piatra folosită la construcţie şi găsită la faţa locului a fost destul de sumar fasonată. Blocurile din stîncă au fost dispuse pe două rînduri, între ele fiind aşezată o umplutură de piatră sfărîmată. Pentru consolidare, constructorii au folosit un liant de lut, care a dat fortificaţiei soliditatea necesară. Descoperirile arheologice (stîlpi masivi din lemn, care arseseră, ne permit să deducem că zidul avea o suprastructură din bîrne. Inălţimea lui nu mai poate fi calculată cu exactitate; se presupune că era de maximum 4-5 m.

     În incinta cetăţii au fost identificate mai multe locuinţe, toate de formă dreptunghiulară, avînd temelia de piatră, pereţii din bîrne şi acoperişul din şindrilă. O locuinţă de întindere mai mare, probabil cu mai multe încăperi, aflată pe platoul superior al cetăţii, ar fi putut constitui reşedinţa căpeteniei locale.
     Dar cea mai remarcabilă descoperire de la Bîtca Doamnei o reprezintă urmele a două sanctuare, al căror plan şi aliniamente de tamburi de piatră este analog cu cel al sanctuarelor dacice identificate în cetăţile din Munţii Orăştiei. Unul dintre sanctuare, suprapus în parte pe turnul dinspre Sud, aparţine unei faze mai vechi decît fortificaţia. Celălalt, situat în afara zidului de incintă, la mică ae-părtare de acesta, pe o terasă special amenajată, aparţine foarte probabil celei de-a doua faze a cetăţii. Orientarea şirurilor de tamburi Nord-Sud, la primul sanctuar, şi Vest-Est, la cel de-al doilea, o redă aidoma pe cea de la Sarmizegetusa.
     În cursul săpăturilor întreprinse aici în decursul mai multor ani, a ieşit la iveală obişnuitul inventar al aşezărilor geto-dacice: ceramica locală şi cea de import (elenistică şi romană), unelte de fier, obiecte de podoabă, rîşniţe, de piatră etc. Frecventă este ceramica fină lucrată cu roata, de culoare cafenie şi decorată cu benzi sau motive geometrice realizate cu culoare roşie, aşa cum se întîlnesc cu precădere în Moldova. Obiectele de import sînt relativ rare. In afară de unele piese, mai ales fragmente de amfore, se remarcă un vas din bronz aurit, a cărui toartă este lucrată, în partea inferioară, sub forma unui cap omenesc.
     Materialele arheologice, precum şi cele cîteva monede descoperite la Bîtca Doamnei, au făcut pe cercetători să presupună că aşezarea a fost întemeiată în sec. II î.e.n., dar că perioada sa de înflorire a început în secolul următor, continuînd şi după aceea. Din această epocă de înflorire datează şi fortificaţiile de piatră şi măcar unul dintre sanctuare. Sfîrşitul cetăţii s-a datorat unui puternic incendiu. Tot un foc pîrjolitor pusese capăt primei faze a acestei aşezări. Cînd au avut loc aceste evenimente, este greu de precizat. Nu există nici un motiv care să ne facă să credem că cetatea ar fi avut o altă soartă decît cele trei dave geto-dacice de pe Siret, care au suportat mari distrugeri în urma unor evenimente desfăşurate între 89 e. n. (anul încheierii păcii lui Decebal cu Domiţian) şi 106 (sfîrşitul războaielor sale cu romanii). Numai materialul arheologic este insuficient pentru a răspunde unor asemenea întrebări de mare precizie cronologică.
Aşa cum reliefează cercetările efectuate pînă în prezent, cetatea de pe Bîtca Doamnei constituia mai degrabă acropola, centrul politic şi religios al geto-dacilor din părţile Neamţului. Viaţa de zi cu zi se desfăşura în locuri deschise, în toată zona înconjurătoare, pe teritoriul al cărui centru era această davă.
     Pe Muntele Cozla a mai fost identificată o fortificaţie; distrusă în mare parte de lucrări moderne, ea nu a putut fi cercetată decît superficial.
     Din datele obţinute rezultă că era contemporană cu fortificaţia de pe Bîtca Doamnei. De ce să fi fost necesare două cetăţi la distanţă de numai 4 km? Un răspuns satisfăcător nu poate fi încă dat. Tot ce putem spune este că aglomerarea într-o zonă restrînsă a numeroase vestigii geto-dacice arată însemnătatea acestui centru politic şi economic.
Pe de altă parte, analogiile cetăţii de pe Bîtca Doamnei cu monumentele dacice din Munţii Orăştiei reprezintă încă o dovadă indiscutabilă a imitaţii de cultură materială şi spirituală a tuturor geto-dacilor, în epoca lor de maximă dezvoltare.