Capillati

Capillati

Details

Dacii

Seniorii razboiului

 Capillati

           Asa s-ar putea explica aparentul paradox care nu poate scapa atentiei oricarui cercetator familiarizat cit de cit cu traditiile razboinice ale societatilor antice. Din textele pe care senle-am citat, si mai ales din relatarea rezumata de Petrus Patriciu si Xiphilinos dupa Dio Cassius, rezulta cu destula evidenta faptul ca, in momentul razboaielor dacice, kometai, dacii pletosi, reprezentau o categoric sociala inferioara in raport cu pilophorii. Dar absolutizarea acestei inferioritati si identificarea categoriei de kometai - asa cum se obisnuieste, de la Tocilescu la Daicoviciu si chiar mai aproape de noi – cu "clasa exploatata", tarani, mestesugari etc depases-te cu mult indicatiile pe care ni le ofera izvoarele.

         In intreaga traditie de origine indo-europeana, razboinicii pletosi reprezentau elita profesionista a razboinicilor, si Iordanes citeste exact in acest spirit textul despre capillati ai getilor, pe care ii asemuieste razboinicilor nobili germanici, cu pletele carora era cit se poate de familiar. De la buclele blonde ale lui Menelaos si aheii kare komoontes, cu capul impodobit de plete, din Iliada la nucleul asa-numtilor hippeis, cei 300 de osteni spartani care mosteneau prestigiul social si imaginarul razboiului prehoplitic, pletele apar invariabil fiind semnul distinctiv al elitei razboinice, si Herodot ii evoca pe ostenii lui Leonidas pieptanindu-si parul, nepasatori de primejdii si moarte, inaintea infruntarii letale de la Termopile. Pentru Xenofon, pletele ii fac pe spartani mai mareti mai nobili, mai inspaimintatori, iar Plutarh scrie ca Licurg instituise portul pletelor pentru ca cei frumosi sa para si mai frumosi, iar cei uriti sa fie mai inspaimintatori. Gallii Comati, razboinicii Irlandei legendare, sau acei bersekir care irump intermitent in traditia neamurilor germanice, invincibili si nepasatori de moarte, toti au drept semn distinctiv pletele care flutura in vint si sporesc teroarea adversarilor.

        Opinia mea este asadar foarte diferita de cea devenita clasica in literatura romaneasca de specialitate: intr-o societate in care, cum am vazut, traditia mortii pe cimpul de lupta ca rit initiatic de nemurire atesta - impreuna cu existenta unor panoplii de parada si a unor inventare funerare fastuoase - un imaginar complex al functiei razboinice, e de neconceput ca sensul simbolic originar al pletelor sa fi fost rasturnat, transformind pletele dintr-un element de distinctie sociala si de superioritate intr-un stigmat al inferioritatii. In contrast cu pilophorii, aristocratia legata prioritar de functia de suveranitate sacra […], kometai, pletosii, nu au de ce sa nu reprezinte initial categoria nobila a razboinicilor, specialistii celei de-a doua functii indo-europene.

           In vremea lui Burebista, o restructurare importanta a raporturilor de putere in societatea getica se va fi tradus prin constituirea unei armate a regelui, formata nu prin simpla juxtapunere a cetelor nobiliare de osteni, acum subordonate autoritatii regale, ci prin modificarea statutului traditional al razboinicilor, intr-o armata amplificata semnificativ prin integrarea proprietarilor rurali - poate numiti cu un termen tradus in greceste prin oktapodes, adica avind un cens corespunzator celui hoplitic - in rindul ostenilor. In acest context, statutul subordonat al razboinicilor pletosi fata de autoritatea grupului privilegiat de pilophoroi din jurul lui Burebista si al marelui sacerdot Deceneu putea fi formalizat in asemenea mod incit, un veac mai tirziu, cind campaniile lui Domitian si Traian aduc in orizontul cunoasterii erudite, grecesti si romane, informatii noi referitoare la structurile de adincime ale societatii dacice, raportul ierarhic dintre pilophoroi sj kometai sa fie cel pe care il transmit posteritatii Dion si Dio Cassius. Razboinicii pletosi pot foarte bine sa nu fie egalii purtatorilor de cusme, dintre care, ne spune Dion, se alegeau regii si preotii geti. Nu cred ca de aici ar trebui sa deducem ca pletosii erau o clasa exploatata sau marginala.

         Reprezentarile de pe Columna concorda cu aceasta ierarhie, cu observatia ca, oricit ar parea de realiste reliefurile, ele se supun, de fapt, unui cod complex de stilizare si alterare propagandistica a mesajului, care interzice acceptarea imaginilor ca atare, impunind o descifrare mult mai elaborata decit cea cu care sintem obisnuiti in conditiile in care filmul Columnei e utilizat aproape exclusiv ca simpla ilustratie a campaniilor lui Traian. Nu este aici locul unei asemenea descifrari, dar, tot asa cum sursele literate referitoare la geti presupun operatii complexe de decodare de tipul celei intreprinse in prezenta cercetare, si sursele iconografice trebuie decriptate in propriul lor univers de discurs nonverbal inainte de a fi folosite pentru solutionarea unor probleme complexe si delicate, cum sint intotdeauna cele privitoare la structurile si ierarhiile sociale.

           Intorcindu-ma la textele istorice, ma grabesc sa adaug ca, oricit de nepasator ar fi vrut sa se arate Decebal fata de Roma, o ambasada compusa din mestesugari si tarani este absolut de neconceput. Nu exista, in intreaga istorie a lumii antice, un singur precedent in care un rege sa propuna o ambasada oficiala de acest tip unui adversar - si Decebal, care isi trimisese propriul frate sa negocieze cu Domitian, nu ar fi putut nici macar imagina o solie a carei marginalitate sociala ar fi pus in inferioritate propria lui autoritate regala. Kometai din textul lui Dio Cassius nu pot fi, asadar, in nici un caz niste simpli oameni de rind. Pot fi, in schimb, razboinici - poate chiar comandanti - din armata regala a lui Decebal, inlocuiti apoi cu pilophoroi, purtatori nu numai ai unei autoritati politice sau militare, ci si ai unei aure de autoritate sacra.

          Dispunem in realitate de doua serii de termeni, consemnati in vremea razboaielor dacice si desemnind diferite categorii sociale la geti/daci. O prima serie e reprezentata de numele de origine traca tarabostes, cu desinenta de plural elenizata, tarabosteseis, ce ar putea reprezenta numele nobililor geti purtatori de cusma -nume tradus cu pilophoroi in greceste si pilleati in latineste. Antonimul acestei categorii este, în textul lui Lucian din Samosata, adjectivul demotikos, desemnind o persoana din afara aristocratiei, din popor, adica dintre oamenii de rind, si, mai precis inca, pe proprietarii rurali independenji ai unor gospodarii inlesnite, daca nu bogate, asa-numitii cei cu opt picioare. O a doua serie e reprezentata de opozitta dintre pilophoroi si kometai-capillati, care ar desemna o categorie mai putin pretuita (eutelesteroi, din textul lui Petrus Patricius, inseamna mai ieftini, mai putin pretiosi). in opinia mea, nu exista insa vreun temei pentru a postula o simpla identitate intre demotikoi din textul lui Lucian si kometai mentionati de Dio Cassius.

           E mai probabil ca, pe urmele lui Criton si sub influenza imaginilor puse in circulate de iconografia razboaielor dacice, cei mai multi autori sa fi retinut, ca Lucian, doar amanuntul ca, la dacii de curind cuceriti, categoria sociala superioara se deosebea prin portul unei bonete, de unde numele de pilophoroi, prin care acesti nobili se disting de orice alt get sau dac. Sursa lui Dio Cassius - poate Criton, a carui curiozitate pentru institutiile sociale specifice ale dacilor este vadita chiar si din minusculele fragmente pastrate de lexicografi - infatiseaza insa un tablou mai complex, in care intervine si o a doua categoria, cea pletosilor. In fine, Geticele lui Dion din Prusa dezvolta si mai mult tema, introducind un episod de restructurare a celor doua ,,ordine", sacerdotal si razboinic.

           E posibil ca acest episod sa fi fost atribuit inca de catre Geticele marelui orator unei initiative a lui Deceneu. Insa, chiar si in acest caz, Cassiodor nu traduce pur si simplu in latineste acest pasaj, ci il rescrie, pentru a-1 insera in propria apologie a consilierului regal. De aici provine probabil faptul ca, spre deosebire de amanuntele retinute de la Dion despre pilleati, categoria de kometai-capillati e expediata cu o definite mai degraba vaga - reliquia gens, restul neamului (getilor). La rindu-i, Iordanes excerpteaza pasajul din Istoriile gotice ale lui Cassiodor si ii adauga fraza finala, intr-o ultima lectura menita sa releve similitudinea dintre getii cei pletosi si razboinicii capillati ai gotilor. E de presupus, tocmai de aceea, ca Iordanes nu gasise in textul utilizat de el elemente care sa contrazica flagrant aceasta comparatie - care sa atribuie, adica, getilor capillati o inferioritate sociala marcata.

           Pe de alta parte, se cuvine sa facem observatia ca, macar in viziunea pe care i-o putem atribui lui Dion pornind de la textul Geticelor lui Iordanes, purtatorii de cusme, spre deosebire de basileii dinm Iliada, au o vocalie prioritar sacerdotala. Citatul explicit din opera retorului din Prusa spune, cum am vazut, ca dintre ei se alegeau regii si preotii, dar pasajul in care e vorba de reformarea acestui ordin social superior de catre Deceneu se refera exclusiv la rituri, sacrificii si sanctuare. Nu cred insa ca aceasta vocatie indica o aristocratie de functie, pe care ne-o sugereaza doar citeva elemente documentare destul de disparate. Textul lui Criton despre supraveghetorii pasunilor si cei ai citadelelor poate evoca o situate specifica epocii razboaielor dacice, iar cele doua marci descoperite pe vase de mari proportii, cel de la Ocnita si eel de la Sarmizegetusa, nu sint concludente decit daca interpretam ambele inscripfii in acelasi sens. Intr-adevar, doar daca am accepta nu numai ca stampila Decebalus per Scorilo atesta numele si filiatia regelui Decebal, ci si ca textul Basile[us] Tiamarkos epoei inseamna ca regele Thiamarkos este producatorul vasului de la Buridava am dispune de atestarea clara a unor ateliere regale functionind ca institute a unei regalitati producatoare si redistribuitoare de bunuri din secolul I a..Chr. si pina in vremea lui Decebal. Or, inscriptia lacunara de la Ocnita, in limba greaca, sugereaza o formula dedicatorie extrem de frecventa, chiar banala, in inscriptiile grecegti, de tipul basileus (nume) [anetheke], Tiamarkos epoie(se), adica Regele... a dedicat (vasul) facut de mesterul Tiamarkos. Textul de la Sarmizegetusa poate fi citit in latineste in acelasi mod - Decebalus a facut (acest vas) pentru Scorilus -, ceea ce nu are cum fi exclus, de vreme ce stim ca, in onomastica traco-moesiana, nici unul dintre cele doua nume, Decebalus si Scorilo, nu sint nume specific regale, fiind atestate pentru persoane de cele mai diferite conditii sociale. Sau putem accepta ipoteza lui Daicoviciu, si abia atunci am putea presupune existenta unui (unor) ateliere regale, din nou insa doar pentru epoca lui Decebal. In acest context, reconstituirea unui intreg sistem social care, macar din vremea lui Burebista si pina la cucerirea romana, s-ar fi bazat pe un sistem de tip palatial, cu un rege-stapin al teritoriilor si al oamenilor, cu o aristocratie de functie si o mare masa de producatori dependenti - asa cum pare a presupune cel mai recent text de sinteza pe aceasta tema, cel datorat lui Ioan Glodariu in Tratatul de istorie a romanilor - este el putin riscanta.

   4       Mai mult, asa cum am mai avut prilejul s-o scriu, aceasta viziune nu tine seama de implicate surselor referitoare la armata regelui Burebista, ce sugereaza mai degraba o societate in care o categoric importanta de proprietari liberi ai paminturilor - poate acei oktapodes ai lui Lucian - obtine privilegiul de a purta arme si de a participa la razboi in numar foarte mare. Faptul ca vocabularul proprietatii funciare libere provine in limba romana intr-o masura semnificativa din substratul daco-moesian este de asemenea, in opinia mea, semnificativ pentru existenta unei categorii importante (si persistente) de proprietari liberi, ceea ce contrazice din nou incercarile de interpretare a structurilor sociale ,,geto-dacice" in cadrul unui ipotetic mod de productie ,,asiatic" - concept foarte des invocat in dezbaterea istorica acum mai bine de patru decenii, dar greu de acceptat in stadiul actual al cercetarii.

           In fine, ,,dezarmarea" aristocratiei purtatorilor de cusma nu trebuie sa fie nici ea absolutizata, daca n-ar fi decit pentru faptul ca, in sursele iconografice, pilophoroi apar cu precadere in ipostaza lor razboinica, pentru a nu mai adauga ca regii geti, cel putin de la Dromichaites la Burebista si Decebal - acesta din urma reprezentat sistematic cu pilos pe cap -, sint invariabil evocati ca regi razboinici prin excelenta. Cred insa ca accentuarea vocatiei sacerdotale a pilophorilor, cel putin la Dion din Prusa, este pe nedrept neglijata de analizele contemporane, obsedate de definitii socio-economice ale structurilor si categoriilor sociale, si ca ea reprezinta un indiciu important al tipului de structura sociala ce poate fi intrezarita indaratul acestor fragmentare traditii literare privitoare la geti.

           Relatia privilegiata cu sacrul a acestei categorii superioare a purtatorilor de cusma ar putea fi inteleasa in sensul in care patricienii Romei arhaice se distingeau fata de toate celelalte grupuri sociale prin capacitatea lor unica de a lua auspiciile. Chiar daca aceasta functie rituala nu-i exclude, ci dimpotriva, din sfera razboiului si a puterii politice, superioritatea statutului patricienilor se intemeiaza pe monopolul religios si transmisibil exclusiv ereditar al auspiciilor, ce conditjoneaza monopolul politic si de comanda militara pe care il exercita la origine sau pe care il pretind pina tirziu in secolul al IV-lea. La fel, unele familii nobile ale cetatenilor Greciei arhaice isi intemeiau privilegiul originar pe accesul exclusiv la anumite culte si rituri, cum se intimpla in cazul celor doua familii atice de Eumolpidai si Kerukes sau in cel al regilor Spartei.

Sursa: Zoe Petre, Practica nemuririi. O lecturǎ criticǎ a izvoarelor greceşti referitoare la geţi, Iaşi, 2004.

Bibliografie suplimentara:

Ion Horaţiu Crişan, Burebista si epoca sa, Editura Ştiinţificǎ şi Enciclopedicǎ, Bucureşti, 1977.

Zoe Petre, Armata lui Burebista, în 2050 de ani de la fǎurirea de cǎtre Burebista a primului stat independent şi centralizat al geto-dacilor, Emil Condurachi, Dumitru Berciu, Constantin Preda (coord.), Universitatea din Bucureşti, Bucureşti, 1980, p. 47-57.

Cǎtǎlin Borangic, Falx dacica. II. Tentativǎ de reconstituire, în NEMVS, anii II-III, (2007-2008), nr. 3-6, p. 44-62.

Vezi si:

www.terradacica.ro

www.descopera.ro