Burii dacici

Details: Noi, Tracii; Triburile tracice

prof. univ. dr. doc. Dumitru Berciu

Burii dacici şi străvechea lor cultură

Una din problemele dezbătute mai mult de către specialistii istoriei noastre vechi a fost aceea a unitătii si gradului de dezvoltare a civilizatiei geto-dace înainte de cucerirea romană si constituirea provinciei Dacia în cadrul Imperiului roman (106 p. Chr.). La fel de discutată a fost si problema existentei unor particularităti zonale sau regionale care să se integreze organic în marea unitate etno-culturală geto-dacă.

Săpăturile arheologice efectuate, începînd din 1960, la Ocnita (OcneleMari) jud. Vîlcea, si extinse treptat si la tinuturile învecinate, au adus o sumă de răspunsuri la aceste întrebări fundamentale pentru studiul etnogenezei noastre. S-a dovedit, astfel, în chip documentat, că întreaga zonă Ocnele Mari (Ocnita-Cosota) Rm. Vîlcea-Vlădesti, Govora-Bîrsesti-Căzănesti a fost intens locuită încă din epoca neolitică si că această continuitate de locuire pe aceleasi meleaguri reprezintă în acelasi timp si o continuitate culturală si etnică. În jurul anului 2000 a. Chr., se si puseseră bazele străvechii vetre tracice în această regiune. Aici se aflau atunci triburi de păstori indoeuropeni, care au format miezul etnic al prototracilor; ei au fost primii ce au început să exploateze marea resursă de sare de la Ocnele Mari-Ocnita, activitate ce va deveni un important factor economic în circuitul schimburilor intertribale din întreaga regiune carpato-danubiano-balcanică în epoca bronzului, întocmai ca în vremurile postantice. Odată cu cristalizarea definitivă a culturilor si triburilor tracice, pe la jumătatea mileniului II a. Chr., zona aceasta s-a integrat în marea unitate de civilizatie din Carpati, de la Dunăre si Marea Neagră, în jurul salinelor se constată noi locuiri; fără îndoială, folosirea zăcămintelor de sare va fi luat o si mai mare dezvoltare, cunoscute fiind legăturile multilaterale si pe spatii din ce în ce mai vaste — inclusiv cu lumea miceniană — ale comunitătilor tribale tracice nord-dunărene.

De o parte si de alta a „coloanei vertebrale”

În prima epocă a fierului, (Hallstatt), care începe în jurul anului 1000 a. Chr., tracii din Subcarpatii vîlceni — populatie devenită destul de densă — erau beneficiarii unei culturi superioare; este suficient să semnalăm aici descoperirea, la numai cîteva sute de metri de vechea ocnă, a unui „sat” tracic din sec. VI-V a. Chr., cu numeroase semibordeie si colibe, continînd materiale superioare ca realizare si care se plasează pe firul unei perfecte continuităti cu etapele anterioare. O altă serie de descoperiri arheologice făcute în aceeasi asezare, care va fi cercetată mai îndeaproape în anii următori, documentează tocmai această trecere treptată în sec. IV a. Chr. spre ceea ce arheologii numesc a doua epocă a fierului sau Laténe-ul geto-dac, si care durează în zona respectivă, fără nici un fel de întreruperi, pînă la cucerirea romană, în întregul său, civilizatia geto-dacilor s-a dezvoltat în chip nemijlocit, organic, pe multimilenarul fond etno-cultural creat de traci, strămosii directi si autentici ai dacilor.

Cercetările de la Ocnita au avut drept scop descoperirea si cunoasterea cît mai adîncită a civilizatiei dacilor dintr-o regiune care a făcut parte mai tîrziu din vatra de formare a poporului român. La Ocnita a fost identificat un întreg complex de asezări civile si de cetăti amenajate pe înăltimi, care se grupează în jurul salinelor. Alte înăltimi fortificate păzeau accesul pe Valea Oltului. Cetătile de la Ocnita aveau terase de luptă, de locuire sau de amplasare a atelierelor. Unele erau apărate de palisade si prevăzute cu turnuri de pază. La altele, se constată si portiuni de ziduri realizate din mari blocuri de tuf dacitic. Prezenta acestor cetăti la sud de Carpati, în nord-estul Olteniei, ca si a cetătii de piatră de la Polovraci-Gorj, dovedeste că puterea militară economică si politică a dacilor în sec. I a. Chr. si în cel următor avea o bază mult mai largă decît se crezuse pînă acum cîtiva ani si că ea cuprindea ambele versante ale Carpatilor, care au constituit totdeauna coloana vertebrală a traco-geto-dacilor, daco-romanilor si a poporului român. Pe Valea Oltului si pe drumuri de munte, cetătile din Subcarpatii vîlceni si din cei ai Gorjului se legau de cele din Transilvania; ele par să fi avut o viată istorică oarecum deosebită după disparitia marelui Burebista si în vîrtejul frămîntărilor interne si ale politicii romanilor, ajunsi pe Dunăre în vremea lui Augustus.

La Ocnita, în punctul numit Cosota, se află trei cetăti amenajate pe înăltimile care formează, spre salinele amintite, o deschidere de forma unei potcoave. De o parte si de cealaltă a cetătilor existau asezările civile. Săpături intense s-au efectuat în asezarea de la Cosota. Alături de aceasta a fost descoperită necropola populatiei dacice, care se întrepătrunde pe alocuri cu asezarea civilă. Vestigiile găsite vădesc că ritul de înmormîntare era cel traditional: se practica incineratia. Putine morminte au urne funerare în care au fost depuse resturile de incinerare. Majoritatea mormintelor au fost săpate unele în pămîntul viu, nisipos, altele în stînca locală. Incinerarea s-a făcut în afara necropolei si a asezării civile. Potrivit ritualului, în morminte au fost depuse mai rar vase întregi, dar dintre acestea nu lipseau binecunoscutele si caracteristicele opaite dacice, lucrate cu mîna si avînd o formă tronconică, cu sau fără ornamente în relief, dar prevăzute totdeauna cu o tortită. Cîteodată apare si pe aceste opaite traditionalul brădut, pe care îl întîlnim la Ocnita si pe alte vase ale autohtonilor, ca expresie si a unei credinte în tineretea si vesnicia naturii, care nu pare a fi străină nici de credinta dacilor în nemurire, în continuarea vietii si după moarte. Asa se explică faptul că în morminte erau depuse unelte — securi, cutite, rîsnite (de obicei, sfărîmate ritual) etc. — bucăti de fier brut, într-un caz chiar cercul de fier de la un butoi, care fusese îndoit ritual si asezat cu grijă lîngă rămăsitele incinerate ale celui îngropat (negustor de vinuri? dogar?).

Confirmarea unei mai vechi intuitii

Materialul arheologic scos prin săpăturile din asezare, din necropolă si de pe înăltimile cu cetăti a îmbogătit în chip substantial documentarea noastră privind cunoasterea civilizatiei dacilor, sub toate aspectele. În primul rînd, s-a dovedit că zona Ocnita-Cosota a fost locuită de uniunea de triburi a burilor dacici , pe care geograful grec Ptolemeu — care a trăit la Alexandria în a doua jumătate a sec. II e.n. — îi numea buridavensi (Buridavensioi) după cetatea lor întărită Buridava, pe care acelasi Ptolemeu o localiza în Dacia Centrală; această denumire este de origine traco-dacă, fiind compusă din două cuvinte: Buri+dava=orasul (cetatea) burilor, în august 1973, am avut sansa să descopăr două fragmente ceramice tipic dacice, pe care se vede scris cu litere latine, majuscule, chiar numele tribului respectiv: cuvîntul BUR se află zgîriat pe suprafata exterioară a fragmentelor, de mîna unui localnic, încă nestăpîn pe arta scrisului. Aceasta înseamnă că cel care a realizat o asemenea scriere era un dac din popor, putin initiat. Descoperirea este exceptional de importantă din punct de vedere stiintific, istoric. Este pentru prima dată cînd un trib dac poate fi localizat precis, pe baza unul izvor provenind direct de la el însusi, în al doilea rînd, izvorul scris — în cazul nostru, relatarea lui Ptolemeu — este confirmat printr-o documentare arheologică directă. Se adaugă, de asemenea, localizarea în zona Ocnita a asezării fortificate Buridava. V.Pârvan a avut intuitia acestui adevăr istoric, socotind pe buridavensi ca locuind în regiunile de nord ale jud.Vîlcea si ale jud.Arges.

În urma descoperirilor recente de la Ocnita, se poate formula concluzia, ce va trebui retinută de stiinta istorico-arheologică românească si străină, că tribul dacic al burilor locuia în Subcarpatii vîlceni, iar capitala lor — dava lor — era în această regiune; asa se explică si păstrarea de către romani a numelui de Buridava, pe care l-au dat castrului si asezării de pe Olt, la Stolnicenii de azi. Cercetările noastre au dovedit că romanii au aplicat si în această parte a Daciei aceeasi politică de evacuare a populatiei autohtone din centrele sale întărite pe înăltimi si dens locuite, la ses (în Valea Oltului de data aceasta), dar au păstrat denumirea locală, cea traco-dacă, anume Buridava. Prezenta centrului roman de la Buridava era o indicatie că si asezarea fortificată a localnicilor trebuia localizată undeva, în apropiere, ca si Sarmizegetusa dacică fată de colonia romană întemeiată de Traian — Ulpia Traiana — si căreia, în vremea împăratului Hadrian, i s-a adăugat si nu¬mele vechii Sarmizegetuse; aceasta reflectă nu numai schimbarea politicii romane fată de populatia cucerită, dar mai ales fenomenul continuitătii acesteia, ca si la Buridava, Drobeta etc. De fapt, între zona Buridavei dacice de la Ocnita-Ocnele Mari si cea romană de la Stolniceni am si cercetat — cu cîtiva ani în urmă — o întinsă asezare daco-romană la Bîrsesti, pe drumul de la gara Govora spre Govora-sat, unde romanii au asezat populatia autohtonă adusă de pe înăltimi.

Mestesugul propriu-zis al olăritului, bazat pe roata olarului, folosită de geto-daci pe scară din ce în ce mai largă încă din sec. IV-III a. Chr., a cunoscut în zona tinutului locuit de populatia burilor dacici o dezvoltare prosperă. Exceptional de marele număr de vase din lut, întregi sau fragmentare, lucrate cu roata, la care se adaugă cele realizate în tehnica traditională cu mîna, arată o mare bogătie de forme si de ornamentare. Două trăsături esentiale trebuie subliniate si aici în legătură cu ceramica descoperită în complexul dacic de la Ocnita. În primul rlnd, este vorba de componentele de străveche traditie si continuitate, care se leagă atît de vremurile de strălucire a olăritului casnic din epoca bronzului tracic, cît si de prima epocă a fierului, si ea de etnicitate tracică, si care a constituit fondul principal pe care s-a dezvoltat mestesugul olăritului din perioada Laténe geto-dacă. Este util a ne opri aici asupra constatării că, mult timp după formarea civilizatiei geto-dace, în domeniul ceramicei, de pildă, s-au păstrat forme, motive decorative si elemente de tehnică tipice primei epoci a fierului (Hallstatt). Întîlnim la Ocnita vase dacice derivate din cele din epoca anterioară, cum sînt străchinile, vasele bitronconice, cănile etc. Însusi procedeul de preparare a pastei din care se făceau vasele, cît si gradul de ardere, au fost multă vreme cele traditionale. Aceasta prezintă o importantă deosebită, fiindcă se concretizează si în domeniul olăritului fenomenul continuitătii între prima si a doua epocă a fierului. Elementele de veche traditie locală persistă în toată epoca geto-dacă, iar apoi, atît în vremea stăpînirii romane în tinuturile dacilor liberi din acea perioadă, cît si în vremurile postantice. Dăinuirea unor fenomene de traditie străveche este caracteristică civilizatiei geto-dace si daco-romane si ea se manifestă deopotrivă în cultura materială si spirituală.

Ceramica elenistică şi bronzuri romane

Dar, pe lingă elementele traditionale, ceramica — în special cea lucrată la roată — ne oferă ocazia să constatăm că dacii din zona Subcarpatilor vîlceni, au împrumutat si au asimilat în chip creator, potrivit gustului pentru frumos si propriilor lor nevoi gospodăresti, forme de vase elenistice si romano-elenistice, pe care le-au lucrat la roată în atelierele locale. Multe dintre acestea sînt pictate în cea mai bună tehnică. A fost descoperită la Ocnita o grupă întreagă de vase pictate înainte de ardere, fiind arse în cuptoare speciale pînă la dobîndirea culorii portocaliu-închis. Decorul este realizat din benzi paralele (uneori sub formă de valuri), verticale sau orizontale. Cît priveste gama de forme a vaselor pictate, predomină cupele (fructiere) cu picior înalt, lucrate de localnici. Intere¬sant de remarcat este faptul că în grupa ceramicei pictate se găseste si tipul de cană cu toartă, de factură si de traditie recunoscută ca traco-daco-getică. Marea bogătie a ceramicii pictate de la Ocnita si diversitatea formelor de vase — majoritatea dezvoltate pe fondul autohton — fac dovada superioritătii acestui grup ceramic fată de zonele intracarpatice, atestînd totodată, prezenta la sud de Carpati, pînă în tinuturile de munte, a unor puternice influente elenistice si romane.

Cercetările de la Ocnita au scos la iveală urmele unor ateliere de metalur¬gie, care foloseau fier brut, procurat probabil din zona cetătilor dace din Transilvania, în prezent, specialistii efectuează analize metalografice si de altă natură asupra esantioanelor de fier brut, zgură si obiecte finisate de fier, descoperite în săpăturile noastre. Oricum, numărul mare de unelte si chiar de arme (vîrfuri de săgeti, vîrfuri de lance, săbii curbe etc.) ne duc la formularea unei ipoteze plauzibile, aceea că în zona complexului dacic de la Ocnita au existat ateliere pentru făurirea uneltelor si armelor de fier. Aici erau lucrate si acele unelte specifice pentru exploatarea sării, cum era de pildă, securea-pană, pe care am descoperit-o în morminte, în straturile de cultură din asezarea civilă si în marele depozit de obiecte metalice găsit în 1969. Printre obiectele — peste 40 la număr — din acest depozit, trebuie mentionat un vas roman din bronz importat de localnici, avînd o formă elegantă de amforetă, cu două torti care fuseseră rupte si ascunse în interiorul vasului, probabil potrivit unei practici cu caracter ritual. De fapt, toate obiectele depozitului erau asezate într-o anumită ordine, de o parte si de alta a unei piese legate de cultul vetrii (de origine etruscă, dar preluat si răspîndit de către romani si la popoarele din afara statului lor): este vorba de ceea ce se numeste „cătel de vatră”, un suport lucrat în fier, avînd 1 metru lungime la extremităti si terminindu-se cu stilizarea capului de taur.

E o piesă aproape unică pe teritoriile locuite de geto-daci. Ea mai putea servi si ca suport pentru lemnele puse pe foc. În orice caz, o asemenea piesă este în acelasi timp si o operă de artă, de care se leagă străvechi credinte europene privind cultul vetrei. În săpături, s-au mai descoperit si cîteva fragmente de lut reprezentînd capete de berbeci stilizate care apartin tot unor asemenea „cătei de vatră", pe care îi întîlnim si la alte neamuri, simboluri ale aceleiasi credinte.

Ceea ce merită iarăsi a fi evidentiat între descoperirile de la Ocnita, este fără îndoială o altă grupă de fragmente cera¬mice — pe lîngă cele amintite mai înainte cu numele burilor — pe care a fost incizat sau scrijelat de către un localnic, cel mai vechi nume traco-dac de persoană cunoscut pînă acum si scris de dacii însisi. Este vorba de antroponimul REB scris cu litere majuscule latine si repetat de cinci ori pe fragmente ceramice lucrate cu mîna sau cu roata, dar de pură factură autohtonă. Ne impresionează în fata acestui antroponim traco-dac datînd din sec. I a. Chr. — vechi de peste două mii de ani! — trăsăturile nesigure ale celui care scria cu litere latine cu un secol si jumătate cel putin, înainte de cucerirea romană din 106 e.n. Cel ce a scris cuvîntul REB nu era nici preot, nici nobil, nici proprietar de atelier de olărie. El nu era stăpîn pe tehnica scrisului, căci este suficient să privim cele cinci scurte inscriptii ca să ne dăm seama de aceasta. Uneori, bucla de jos a literei B este făcută de două ori, de o mînă nesigură. Este de presupus că încă din sec. I a. Chr. existau la daci reprezentanti ai unei categorii sociale, alta decît aceea a preotimii sau aristocratiei, care învătaseră scrisul cu litere latine si, foarte probabil începuseră să cunoască si limba latină. Fragmentele purtînd cuvîntul REB s-au găsit deopotrivă în sectorul asezării civile si în acela al cetătii nr. 1.

Basileul şi palatul său

În vara anului 1973, am descoperit — în aceeasi cetate si în asezarea civilă— încă două fragmente — unul dintr-un vas comun lucrat cu mîna si altul dintr-un mare vas-chiup (pentru păstrarea alimentelor sau apei) făcut cu roata. Pe un fragment din acest din urmă vas s-au scris, înainte de ardere, cu litere grecesti, două cuvinte, dintre care unul redă numele unui personaj MARK (OS?) care, după cum sustin specialistii în studiul limbii traco-dacilor (I.I.Rusu), apartine limbii localnicilor si ne aminteste de centrul dacic Markodava, pe care tot geograful grec Ptolemeu îl localiza în Dacia. Pe un alt fragment, din acelasi vas ca si fragmentul precedent, a fost scris, cu aceleasi litere grecesti, cuvîntul BASILE (OS?). Cele două fragmente s-au găsit în pivnita, săpată în stîncă, a unei monumentale clădiri de pe cetatea nr. l.

Cercetările din 1973 au dus la dezvelirea unui important edificiu, cu fundatiile săpate în stîncă (tuf dacitic) ale cărui urme se văd încă pe stînci si în gropile silitilor de sustinere a clădirii care a pierit într-un puternic incendiu. Edificiul era din lemn si avea cel putin un etaj. Cei doi stîlpi centrali de sustinere aveau un diametru de 1 m. Constructia ocupa partea centrală a platoului cetătii; intrarea era pe latura de est, iar în partea de vest se aflau trei pivnite săpate în stîncă, dintre care cea mai adîncă avea aproape 3 m. Aci au fost găsite două monede de la Augustus, una de bronz si alta de argint, care fixează, din punct de vedere cronologic, distrugerea clădirii către sfîrsitul sec. I a. Chr. sau cel mai tîrziu la începutul celui următor, în pivnite se adunase tot materialul trecut prin foc din clădirea respectivă, care a fost, fără îndoială, sediul unui regisor local, a unui basileu, cum spune si inscriptia de pe vas. Numele acestuia nu-l cunoastem cu certitudine: să fi fost Reb? sau Markos? sau un altul? Sigur este însă — si aceasta reprezintă o altă contributie importantă a recentelor cercetări de la Ocnita — că în centrul uniunii tribale Buridava se afla pe vremea lui Augustus un rege sau regisor. Prin aceasta se atestă si existenta unei formatiuni politice si militare unional-tribale — sau mai avansată — a burilor mentionati de izvoarele scrise ale antichitătii.

Edificiul din lemn cu fundatiile săpate în stîncă: nu avea numai un caracter civil si militar, ci si unul religios, basileul centrului Buridava concentrînd în persoana sa — ca si alti regi si regisori geto-daci — cele trei atribute, în cele trei pivnite am găsit idoli antropomorfi, cu functie magică: un idol de lut, bărbătesc, are cap de animal (cal?). Pe ceramică, apar anumite simboluri religioase, iar într-o pivnită — în care se pare că aveau loc si practici legate de astronomie — s-a descoperit o mască de bronz, bine conservată si cu grijă asezată lîngă peretele pivnitei. Ea reprezintă o divinitate bărbătească, în plină tinerete. Este vorba de o lucrare iesită dintr-un atelier local, desi poartă amprenta unei puternice influente romane, în tratarea fetei, a părului si a altor amănunte, cît si în tehnică, se constată persistenta traditiei artei traco-getice si geto-dace din perioadele anterioare, asa încît această operă de artă — unică pînă acum — reprezintă o altă dovadă a unei perfecte continuităti a civilizatiei dace si în domeniul manifestărilor de artă.

Recentele descoperiri arheologice de la Ocnita oglindesc în acelasi timp si procesul de intensificare a influentei romane asupra civilizatiei, economiei si vietii politice a dacilor din nordul Olteniei si Munteniei, imediat după instalarea puterii romane pe Dunăre, dacii fiind inclusi din ce în ce mai mult în circuitul economic si politic al Romei, în lumea civilizatiei romane. Răspîndirea unor produse romane din importuri, folosirea si apoi baterea denarului republican roman ca monedă proprie de către daci, cît si adoptarea alfabetului latin — poate chiar de către reprezentanti ai poporului de rînd, cum ne arată inscriptiile din asezarea civilă de la Ocnita — toate acestea dovedesc că procesul romanizării — ca fenomen, evident, complex — începuse încă din sec. I a. Chr.

Descoperirile de la Ocnita-Ocnele Mari aruncă lumini noi asupra acestei probleme fundamentale a istoriei noastre. Ele crează în acelasi timp un suport documentar nou privind necesitatea revizuirii conceptiei noastre referitoare la premisele romanizării geto-dacilor dintre Carpati si Dunăre si intrarea acestora încă de pe vremea lui Augustus în sfera influentei si politicii romane. Este semnificativ din punct de vedere istoric că unele cetăti dacice — precum cea de la Polovragi-Gorj — au fost distruse în sec. I a. Chr., foarte probabil spre sfîrsitul acestui secol, cînd traditia antichitătii mentionează frecvente lupte între regisorii locali, de care, desigur, politica romană nu era străină; aceste lupte caracterizează, de altfel, perioada ce a urmat după Burebista si pînă la Decebal. Descoperirile si observatiile de la Ocnita si din alte cetăti si asezări din Subcarpatii Olteniei si Munteniei par a ne da o altă imagine asupra întinderii formatiunii statale însăsi din vremea lui Decebal. O asemenea imagine abia începe a fi întrezărită si ea rămîne a fi precizată prin noi cercetări si reconsiderări.

Sursa: Berciu Dumitru, Burii daci si stravechea lor cultura, in Magazin Istoric, I, 83, 1974, p. 2-7; 13.

Bibliografie suplimentara:

Dumitru Berciu, Burii-Buridava-Burebista, Craiova, 1931;

Berciu D, Buridava dacica la Ocnita?, in Magazin istoric, anul I, nr. 6, sept. 1967, p. 5-9;

Berciu D., Scriere cu litere latine si grecesti descoperita la Buridava (Ocnita, jud.Valcea), in SCIVA, tom 30, nr.4, oct-dec1979, p. 481-499;

Berciu D., Iosifaru M., Purece S., Descoperiri si insemnari de la Buridava dacica-VIII-, in Thraco-Dacica, XI, 1-2, 1990;

Berciu D., Buridava dacică, Bucuresti, 1981;

Ghe. Bichir, Anisoara Sion, P. Bardasu, Asezarea de la Stolniceni- Buridava, jud. Vâlcea, in Materiale, I/1992, p. 255-268.

Legio dacica

Acasă

Burii dacici

Burii dacici