Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (2)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (7)
   Poveștile Legio Dacica (14)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (21)
   Economia (10)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (14)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (75)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (23)
   Seniorii războiului (5)
   Arhitectura militară (5)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (14)
   Civis Romanus (6)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (43)
   Recenzii (5)
   Repertorii arheologice (3)
   Surse contemporane (2)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Ziarul personal (5)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (49)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (28)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (361)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

TULNICUL, INSTRUMENT DACIC?

La întrebarea din titlu, cunoscuta tulnicăreasă Maria Ana Gligor are un răspuns pe care îl rosteşte fără ezitare: „Tulnicul este din moşi-strămoşi; este un instrument arhaic, de pe vremea dacilor, făcut de oameni simpli, oameni ai pădurilor, oameni care au găsit soluţia de a-l face (...) pe lemn să cânte.”

Ce este tulnicul?


Considerat un adevărat simbol al Ţării Moţilor, tulnicul este un instrument muzical străvechi, care face parte din moştenirea culturală a poporului român. De obicei, în trecut la acest instrument cântau nevestele şi fetele, anunţând evenimentele din cadrul familiei sau din comunitate.
Conform Dicţionarului de termeni muzicali (DTM) şi a Tezaurelor terminologice din cadrul Institutului de Memorie Culturală, tulnicul este un instrument aerofon, cu formă tubulară, deschisă la ambele capete, care produce sunete muzicale cu ajutorul curentului de aer dirijat prin interiorul său. Tulnicul reprezintă unul dintre cele cinci tipuri de bucium, întâlnite pe povârnişurile de miazăzi şi de răsărit ale Carpaţilor, în munţii din nordul ţării şi din Munţii Apuseni. În general, instrumentele din familia buciumului se prezintă sub forme tronconice drepte, curbate sau răsucite, realizate din fier, lemn sau scoarţă de tei, lemn de brad sau din scoarţă de cireş.
Artizanii din Ţara Moţilor, precum Aurel Mocan şi Nicolae Belei, spun că tulnicele realizate de ei pentru interpreţi au la bază numai din lemn de molid, sub formă tronconică, dreaptă, deschisă la ambele capete, cu lungimea variind între 1,5 m şi 3 m. În alcătuirea tulnicului intră două doage lustruite, lipite cu răşină şi fixate cu cercuri de jneapăn, de salcie sau de brad.

Tulnicul în viaţa moţilor


După legile nescrise ale moţilor, cu aproximativ o sută de ani în urmă, în casa fiecăruia se găseau două-trei tulnice, la care ştia să cânte întreaga familie. Localnicii folosesc şi acum tulnicul atât ca instrument muzical, cât şi ca mijloc de comunicare, substituind cu succes încă telefonul mobil în satele risipite prin munţi. Pentru cel de-al doilea rol practic al tulnicului, utilizatorul trebuie să ştie atât cântările specifice care anunţă plecarea la diferite munci şi etapele de lucru, cât şi pe cele destinate unui eveniment major din viaţa omului şi a comunităţii: naştere, botez, nuntă sau deces. În trecut sunetul său punea pe fugă animalele de pradă sau anunţa primejdia unui război, iar pe timp de pace înlocuia dangătul clopotelor de biserică, anunţând sărbătorile creştineşti.



Din ce în ce mai rar astăzi, glasul tulnicului sună a praznic sau a dor, pe care unii singuratici sau îndrăgostiţi şi-l mai împărtăşesc peste munţi şi văi, cântecele şi chemările lor amintind de glasul apelor, de strigătul fiarelor sau de freamătul pădurii.

Cum începe lemnul să cânte


Alegerea materiei prime

Un artizan autentic spune că, de fapt, lemnul nu încetează niciodată să cânte: în pădure arborele „viersuieşte” la fiecare adiere de vânt, iar când se preschimbă în tulnic, glăsuieşte bucuria, tristeţea sau dorul din sufletul omului. Fiecare dintre puţinii făuritori de tulnice, trăitori pe meleagurile Apusenilor, are câte un secret de transmis celor tineri, însă şi regretul de a-i vedea pe aceştia cum întorc spatele tradiţiei, în favoarea tentaţiilor tehnologiei.
Primul lucru pe care trebuie să-l ştie viitorul meşter de tulnice este alegerea materiei prime pentru instrument. Lemnul trebuie să fie neapărat de molid, pentru că trunchiul arborelui şi ramurile sale cresc drept. Unii bătrâni susţin că lemnul cel mai bun se găseşte în „fulgeriş”, adică pe înălţimi, unde tună şi fulgeră mai des. E o taină care spune că ramura din care se va naşte viitorul tulnic nu trebuie să audă glas de izvor. La vremea cuvenită iniţierii meşterul dezvăluie ucenicului un secret: copacul crescut între stânci are fibra mai deasă, este mai moale şi se lucrează mai uşor. Se alege creanga cea mai netedă, fără noduri, iar lemnul său trebuie să răsune, să aibă rezonanţă, când este lovit cu securea.

Uscarea şi scobirea lemnului

După ce lemnul tulnicului a fost ales din pădure, acesta se curăţă de coajă şi se ciopleşte în opt muchii, lăsându-se apoi la uscat, la temperatura camerei. Uscarea la soare nu este recomandată, întrucât forţează şi crapă lemnul prin rapida evaporare a apei. Urmează „florirea” sau „văsălirea” lemnului, cum spun artizanii, operaţie prin care se lustruieşte faţa viitorului instrument cu mezdreala (n.n. cuţitoaie). După şlefuire, se despică lemnul pe lungime cu ajutorul unui „firez”, fierăstrău cu dinţi mici, apoi se scobeşte miezul cu mezdreala specială, până se obţin două doage perfect egale. Se dă apoi forma muştiucului cu ajutorul unui cuţit teşit la vârf.

Lipirea şi cercuirea doagelor

Cele două doage ale tulnicului se lipesc cu răşină de brad, apoi se cercuiesc prin dubla înfăşurare cu nuiele subţiri de jneapăn. Acestea sunt culese primăvara, când au mai multă sevă în interior, permiţând aderenţa la suprafaţa tulnicului. Crengile de jneapăn sunt preferate, întrucât se despică perfect în două, ceea ce este mai greu în cazul nuielelor de salcie sau de brad.

Împodobirea tulnicului

Făurirea instrumentului se încheie cu „împistrirea” sau decorarea şi lustruirea finală. „Împistrirea” se realizează cu şabloane de fier încins, cu aparatul de pirogravură sau, mai rar, prin pictarea unor motive geometrice şi florale. În trecut această îndeletnicire era încredinţată copiilor şi adolescenţilor, ca „să prindă gustul” pentru meşteşugul făuririi tulnicului.



Meşterii spun că tulnicul cel mai bun, cu cel mai tulburător şi frumos „glas”, care „să te sece la inimă”, trebuie să aibă o lungime cuprinsă între 2,80 m şi 3 m. Construirea unui instrument cu astfel de caracteristici durează două-trei zile şi, de obicei, este destinat tulnicarilor care stăpânesc bine arta cântatului. De asemenea, inainte de fiecare cântat, instrumentul trebuie pregătit prin undarea lui cu apă, ca să rămână etanş. În trecut, ciobanii udau tulnicul şi cu zer din brânză de oaie sau de vacă. Altfel, lemnul tulnicului putea să crape din cauza rezonanţei, iar cercurile să se dezlipească şi să cadă.

Cântecul de tulnic


Interpreţii spun că nu este uşor de cântat la acest instrument, întrucât necesită forţă fizică şi o tehnică anume; se impune cunoaşterea anumitor linii melodice şi a unor semnale specifice. Conform obiceiului din moşi-strămoşi, cântările, dar mai ales chemările sunt interpretate pe rând de către o singură tulnicăreasă, pentru a se transmite corect mesajul. Dacă sunt mai multe tulnicărese, ele pot cânta împreună acelaşi cântec sau pot cânta pe tonuri, cu un singur tulnic-solist. Fiecare instrument are un sunet aparte, în funcţie de lungimea sa şi de calitatea lemnului din care este cioplit. De aceea, pentru cântarea de grup se impune acordarea tulnicelor, prin tăierea din trunchiul lor a unor segmente cu grosimea de 1-2 cm până se obţine tonalitatea dorită. Dintre cântecele specifice de tulnic, cele mai cunoscute la ora actuală sunt „Şipotul”, cântec cu sunete mărunte, precum clipocitul apei de izvor, „Cântecul Iancului”, „Chemarea de pe Muntele Găina”, „Chemarea drăguţului”, „Citireana”, „Chemarea vitelor la munte” etc.

Tulnicul în meloterapie


Unii meşteri şi interpreţi din vechea generaţie susţin că instrumentul, prin vibraţia sa melodică, poate vindeca şi anumite boli. Ei spun că bătrânii din trecut ştiau multe lucruri despre acest fapt, aşa cum ştiau şi despre descântecele şi leacurile cu plante medicinale.

Maeştri tulnicari


Maria Ana Gligor este una dintre cele mai cunoscute tulnicărese din ţară, care s-a născut în 1947, în localitatea Segaj, comuna Vidra, judeţul Alba. Încă de la vârsta de şapte ani, a învăţat să cânte la tulnic întâi de la mama sa, Lucreţia Vâlcea, apoi de la vestitele tulnicărese ale zonei Iosana Bud, Maria Toader şi Saveta Petichii. „Ca să cânţi la tulnic”, mărturiseşte ea, „e musai să ai dragoste pentru tulnic şi cântecele de tulnic care au o vrajă deosebită. Să ai inimă şi suflet de moaţă”.
Artista şi-a perfecţionat arta interpretării de-a lungul celor peste 40 de ani de cântat la acest instrument tradiţional, obţinând aplauze şi premii la festivaluri de folclor din ţară şi din străinătate. A cântat la festivalul de pe Muntele Găina, la Ţebea şi la Teatrul Naţional din Bucureşti, precum şi la festivaluri de gen sau spectacole pentru românii din diaspora. În anul 2001, cu sprijinul Uniunii „Munţii Apuseni” a pus bazele grupului de tulnicărese „Apuseni”, în scopul conservării tradiţiei prin atragererea tinerelor talente. La ora actuală tradiţia continuă în familia Mariei Gligor prin nepoatele sale, Marcela Gligor, Geanina şi Crinela Oneţiu. Tulnicele artistelor sunt realizate de către artizanul Aurel Mocan, moţ din localitatea Pătrăhăiţeşti, comuna Arieşeni, judeţul Alba. Mihai Duma este tulnicar moţ din Vidra, judeţul Alba şi prim-solist al celui mai talentat grup de tulnicărese din ţară, grupul „Avram Iancu”, condus de Elena Pogon. O parte din repertoriul celor doi tulnicari, Maria Gligor şi Mihai Duma, a fost salvat recent prin înregistrări audio şi video, spre atragerea generaţiilor mai tinere către vechea tradiţie a Apusenilor, tradiţie ce se cere continuată şi studiată deopotrivă.
Povestea instrumentului l-a sedus şi pe regizorul Marian Crişan care, împreună cu operatorul Vadim Hâncu a transpus-o în „Tulnicul”, singurul scurtmetraj de autor pe această temă, realizat cu scopul de a sprijini şi a promova proiectele culturale din zona Munţilor Apuseni.



Cu toate acestea, tulnicul rămâne un instrument fără o istorie scrisă, bine documentată. În timp ce profesorii şi cercetătorii Universităţii din Edinburgh, Scoţia, pun la punct ultimele detalii ale reconstituirii lituus-ului, un instrument asemănător, ieşit din uz acum 300 de ani, pasionaţii de tulnicul Ţării Moţilor ascultă poveştile bătrânilor artizani şi tulnicari, despre modul cum au deprins meşteşugul de la moşii lor, iar moşii, de la moşii lor.
Istoria tulnicului trebuie scrisă cât încă maeştrii, deţinători ai unor bogate comori de tradiţie şi spiritualitate, specifice Apusenilor, mai sunt printre noi.


BIBLIOGRAFIE:


Autor:
Carolina Marcu

Bibliografie suplimentară:
Octavian Lazăr Cosma, Hronicul muzicii româneşti. Muzica străveche, veche şi medievală, vol.I, Editura Muzicala, Bucuresti, 1973;
Saviana Diamandi, Ionuţ Semuc, Despre relaţia dintre capacităţile muzicale şi creatoare ale traco-frigienilor şi lumea muzicală a vechilor greci. Pretext pentru incursiuni în substratul folclorului românesc (Sur les relations entre les capacités musicales et créatrices des traces-frigiens et le monde musical des anciens grecs. Pretexte pour des incursions dans le substrat du folklore roumain), în Thraco-Dacica, 2000, 21, nr.1-2, p.265-293.

Vezi şi:
Sunetul Ţării de Piatră