Indo-europenii

Indo-europenii

Details

Invaziile barbare

Indoeuropenii

Indoeuropenii

         Subiect controversat inca si captivant, problema aparitiei indo-europenilor in istoria mare a lumii a solicitat energiile creatoare ale multor istorici. Spre mijlocul mileniului al III-lea i.Hr. primele populatii indoeuropene care au migrat au atins Mesopotamia si Asia Mica. In jurul anului 2000 i.Hr. a inceput exodul masiv al populatiei indo-europene din zona de origine.

     „Iruptia indo-europenilor in istorie”, cum o numea Mircea Eliade, nu a fost un fenomen istorie pasnic. Timp de aproape 2.000 de ani ariofonii au napadit lumea veche. Aparitia lor in diferite puncte ale Eurasiei a fost marcata de mari distrugeri. Instituirea stapanirii indo-europenilor in India, Grecia sau in alte parti ale lumii a insemnat, de multe ori, si sfarsitul civilizatiilor autohtone, mai vechi si mai avansate decat cea a invadatorilor. Intotdeauna insa culturile vechi au supravietuit in si prin sintezele culturale create de indo-europeni. Mari creatori de cultura si civilizatie, indo- europenii au reusit pana la urma sa faca tot atata bine (daca nu chiar mai mult) pe cat rau facusera.

    Cea mai sigura si mai veche metoda pentru reconstituirea civilizatiei originare indo-europene este cea a analizei lingvistice, desi, mai nou, rezultatele investigatiilor arheologice au dat destule si frumoase rezultate. Analiza lingvistica porneste, de obicei, de la comparatia cuvintelor din trei limbi inrudite (in cazul nostru, indo-europene). Concordantele anumitor cuvinte constituie o indicatie sigura a fondului vechi indo-european. Cu ajutorul acestui tip de investigatie s-a incercat reconstituirea lumii originare indo-europene, identificarea structurii sociale, a zonei geografice si a modului de viata al acestora. In privinta familiei se observa o puternica asemanare intre cuvintele care stabilesc relatiile stranse de rudenie: tata, mama, frate, sora, fiu, fiica. De remarcat ca termenii care definesc gradele de rudenie dinspre partea barbatului sunt mai clare decat cele dinspre partea sotiei. Se intelege de aici ca in societatea originara indo-europeana familia era puternic constituita si ca structura era patriarhala. Cuvintele care definesc formele de organizare (sat, rasa, trib, rege) sugereaza o puternica stratificare tribala pe fond etnic, organizare dominata de un cap, sef (rege). Vocabularul comun ne mai arata ca indo-europenii cunosteau agricultura si cresterea animalelor. Prezenta in vocabularul comun indo-european a numeroase cuvinte care definesc cresterea animalelor (acesti termeni sunt de trei ori mai numerosi decat cei cu privire la activitatile agricole) arata insa ca domesticirea si pastoritui erau ocupaitile de baza. In ceea ce priveste fondul lingvistic comun pentru animalele salbatice si pentru arbori, acesta ne da o buna indicate a zonei geografice originare a indo-europenilor. Faptul ca in vocabularul comun intra cuvintele: urs, cerb, gasca, somon de rau, viespe, albina, precum si fag, mesteacan, salcie, stejar ne arata ca este vorba de o zona temperata, localizata, in general, in stepele din nordul Marii Negre. Numele de obiecte si de unelte ne pot ajuta si ele sa facem cateva observati in legatura cu civilizatia originara indo-europeana. De semnalat este faptul ca termenii secure si arama sunt imprumuturi sumeriene, ceea ce ne sugereaza ca au fost preluati inainte de separarea populatiilor indo-europene. Trebuie sa facem precizarea ca nu exista un cuvant comun pentru fier.In vocabularul comun mai sunt prezenti si termeni pentru roata, jug si, mai ales, corabie si vasla, ceea ce ne da un indiciu cu privire la contactele cu marea pe care trebuie sa le fi avut inca de la inceputuri indo-europenii. Se consemneaza, de asemenea, existenta unui sistem zecimal, cu 10 nume pentru primele 10 numere, cu termeni pentru zeci si pentru sute. Interesant este ca termenul o mie nu apare in vocabularul comun.

      In privinta religiei distingem in fondul lingvistic comun termenii pentru divinitate si pentru preot. Termenul care defineste divinitatea este intotdeauna inrudit cu cel care inseamna stralucitor. Ce am putea spune despre civilizatia originara indo-europeana dupa stabilirea acestui fond lingvistic comun sau vocabular cornun cu ajutorul analizei lingvistice? In primul rand, ca, inainte de Marea Dispersie, indo-europenii erau deja structurati intr-o societate patriarhala, puternic stratificata. Ocupatia principala era cresterea animalelor, alaturi de care mai practicau agricultura. Cunosteau metalurgia aramei, carul, practicau navigatia pe marile fluvii si pe mare. Zona de origine a indo-europenilor poate fi localizata in teritoriul cuprins intre spatiul carpato-danubian si stepele din nordul Marii Negre cu deschidere spre litoral. Mai putem spune ca indo-europenii practicau un cult solar in care administratorii actului sacru erau slujitorii specializati ai divinitatii, adica preotii. Toata aceasta constructie era de o remarcabila , dar, in acelasi timp, suficient de supla pentru permite o oarecare „contaminare” culturala.

      Un loc aparte se cuvine sa lasam in acest articol si celei mai rezistente „inventii” a indo-europenilor: structura tripartita a societatii. De la Platon pana la societatea franceza a celor Trei Stari dinaintea Revolutiei din 1789, din Europa pana in India, societatile indo-europene au cunoscut o structura tripartita. Aceasta inovatie a indo- europenilor este strans legata de religie. Astfel celor trei clase sociale (preoti, razboinici, tarani) le corespundeau trei zeitati, reprezentari ale suprematiei sau suveranitatii, puterii si fecunditatii. De studierea acestei particularitati a civilizatei indo-europene s-au invrednicit destui, cel mai mare insa a ramas Georges Dumezil. Marele savant francez a reusit, poate ca nimeni altul, sa „descifreze” structura societatii indo-europene cu ajutorul „mitologiei comparate”. In aceasta directie i-a fost aproape si Mircea Eliade.

   Cum s-ar explica succesul indo-europenilor in istorie? Probabil prin echilibrul dintre forta si supletea propriei culturi care le-a permis sa ramana distincti in ciuda „contaminarilor” culturale venite de la populatiile supuse. Timp de 2.000 de ani, indo-europenii au pornit din locul lor de origine spre cele patru zari. Fie ca au fost grecii, fie ca au fost indo-iranienii, acolo unde au ajuns, indo-europenii, fiii lui Arius, nu au fost simpli trecatori, ci au creat o cultura sau, mai bine zis, o sinteza culturala viguroasa cu remarcabile rezultate.

    Problema leaganului rasei ariene probabil niciodata nu va fii rezolvata cu certitudine. Airyana-vaejah, „tara mama a arienilor”, este considerata primul din pamanturile bune create de Ahura Mazda. Are un climat foarte bland, cu veri lungi si placute si ierni scurte. Spre deosebire de indianul Yama, care a ales pamanturile mortilor si si-a stabilit suveranitatea in lumea cereasca, Yima (din mitologia avestica) a fost regele ilustru care a domnit peste oameni si animale transformandu-si regatul intr-un adevarat paradis pamantesc. Animale si oameni au prosperat crescand in mare numar in regatul sau memorabil, pe care traditiile ulterior l-au privit ca pe o Epoca de Aur a Iranului, tara care nu mai putea sa ii tina. Ahura Mazda, deci, i-a facut sa conduca populatia in plus intr-o migratie catre sud pe calea soarelui. Regele mai organiza inca doua migratii inspre aceeasi directie. Mai mult de atat, patria fericita a indo-europenilor urma sa fie din nou disturbata. Ahura Mazda stia despre asta din pricina omniscientei sale si a chemat pe ingeri la o conferinta, chemand totodata si pe Yima sa participe, alaturi de cei mai buni oameni. Atunci il avertiza ca Angra Mainyu, dusmanul lui Dumnezeu si al oamenilor planuia invazia tinutului Airyana-Vaejah. El va aduce iarna rea sa cada care va aduce inghet cumplit. Dupa aceasta devastare cumplita, va urma o mare desolare urmata de un potop de gheata care va distruge orice urma si orice vestigiu de asezare umana, si va fii mare lucru daca macar urma unei oi va mai putea fii vazuta. Angra Mainyu intr-adevar a invadat tinutul arienilor, distrugandu-l intr-n potop de gheata si zapada. Avertizat insa de Ahura Mazda, marele rege lua masurile de precautie necesare, si inainte de distrugere si moarte, prin acel potop ucigator, sau, in limbaj geologic, inainte ca cataclismul glaciar sa faca lumea Ariana nepotrivita pentru locuire, el a reusit sa conduca cu succes o migratie catre sudul ospitalier.

        Aceasta rasa virila, alba la culoare si deschisa ca si formatie, isi spuneau Aryan, sau nobil. Au fost parintii tuturor popoarelor indo-europene din istorie. Acesti membri ai familiei Aryane traira mult ca un popor omogen, vorbind aceeasi limba cu diferente dialectale, avand multe credinte si practici in comun.

       Presiunea unei populatii crescande, setea de aventura, diviziunile adanci create de fermentarea din gandul oamenilor legate de credintele si practicile religioase, a continuat sa ii divida. In cursul partii timpurii a celui de-al doilea mileniu inainte de Hristos, triburi nomade si-au parasit casa si s-au indreptat catre vest, ajungand in tinuturile Marii Egee sau sa se indrepte inspre sud din stepele Marii Caspice. Triburi imprastiate trecura lantul Caucazului, intrand in Armenia si risipindu-se spre sud. Triburile cele mai puternice reusira sa formeze mici regate ariene. Acestea lasara urme ale credintei lor. Kassiti, ce se ridicara la putere in Muntii Zagros pe la 1700  a. Chr., isi desemnara zeul principal cu termenul indo-european „bugash” (avesta: baga, sanscrita: bhaga, slava: bogu, frigiana: bagaios ), si se inchinau lui Suryas (sanscrita: surya = soare), ca zeu suprem. Mittani, care fondara un imperiu arian intre Eufrat si Tigru lasara in urma inscrisuri cu numele lor, ca de exemplu Drushratta, Artatama, si numele unor divinitati precum Mitra, Indra, Varuna si Nasatya, intr-o inscriptie datand din sec 14 a. Chr. la Boghaz-Keui. Moda migratiilor a continuat pana cand Arienii-mezi, la o data mai tarzie, se intalnesc cu assirienii semitici, ca vecini imediati.

      Cel de-al doilea val migrator s-a intins mai devreme catre lantul muntilor Elburz, si catre centura sudica a Marii Caspice. Vendidad incepe enumerarea celor saisprezece locuri bune create de Ahura Mazda, incepand de la Airyana-Vaejah in nord, Hapta Hindu sau Sapta Hindu, pamantul celor sapte (mai tarziu cinci) rauri, Panjab-ul. Numele acestor tinuturi n-ar putea fi luate drept marcaj pentru stagiile succesive de migrare ale arienilor, aratand oamenii care parasesc habitatul original, mergand in jos catre Caucaz, trecand lantul muntilor Elburz, intrand in Iranul de Est sau Afganisthan, trecand peste Hindukush si terminandu-s calatoriile in Sapta Sindhu. Dar, se poate considera ca o marturie istorico-geografica reminiscenta in scrieri despre migratia catre sud-est a rasei ariene.

      Dintre numeroasele sectiuni ale familiei ariene, stramosii acelora ce mai tarziu se vor numi Indieni si Iranieni, traira impreauna cel mai mult, in estul Iranului. Ei sacrificau acelorasi zei, si traiau acelasi fel de viata pe pamant. Ei se separara intr-o perioada mai tarziu, si un grup se indrepta spre sud, trecand Muntii Hindukush si intrand in Panjab pe la vreo 2000 a. Chr.

      Marea familie ariana se dispersa atunci in decursul a cateva generatii si membri cautara pentru ei noi locuri de asezare in Asia si Europa. Dintre toate grupurile care s-au separat, grupul iranian pastra cu cea mai mare pietate numele tarii originale a arienilor. Tinuturile s-au schimbat, imprejurimile nu mai pot fi recunoscute, si comunitatile care au trait si au prosperat au disparut. Dar numele adanc pretuit, „airyana-vaejah”, a fost adanc imprimat in mintile lor. Veneratia pentru tara mama unde locuira, pentru conditiile-i paradisiace, aceast nume a continuat sa fie iubit cu pasiune, si Iranienii facura ca asezarea lor cea mai tarzie sa fie cunoscuta mereu sub nici un alt nume decat Airyana vaejah de amintire frumoasa.

Sursa: Cosmin Bogdan, Indoeuropenii, in Alpha, iunie, 2003.

Bibliografie suplimentara:

George Dumezil, Zeii suverani ai indo-europenilor, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997;

George Dumezil, L’idéologie tripartite des Indo-Européens (Coll. Latomus);

Marija Gimbutas, Civilizatia Marii Zeite si sosirea cavalerilor razboinici, Editura Lucretius, 1997;

Marija Gimbutas,The Indo-Europeans: Archeological Problems, in American Anthropologist, New Series, Vol. 65, No.4 (Aug., 1963), p. 815-836;

J. P. Mallory, In Search of the Indo-Europeans: Language, Archaeology and Myth, London, editor Thames & Hudson;

Leslie Roberts, Using Genes to Track Down Indo-European Migrations, in Science, New Series, Vol. 257, No. 5075. (Sep. 4, 1992), p. 1346.

 Vezi si:

www.white-history.com