Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (3)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (7)
   Poveștile Legio Dacica (14)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (21)
   Economia (10)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (14)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (75)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (28)
   Seniorii războiului (5)
   Arhitectura militară (5)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (16)
   Civis Romanus (6)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (45)
   Recenzii (7)
   Repertorii arheologice (3)
   Surse contemporane (2)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Dacia 3D (1)
   Ziarul personal (6)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (49)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (28)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (363)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

DACIA PONTICA

Numit pentru prima oară astfel de către Simion Mehedinţi, pământul dintre Dunăre şi mare îşi justifică nu numai din punct de vedere geografic atare denumire, ci, cu asupra de măsură, din perspectiva istorică şi arheologică, cea din urmă substanţial adâncită şi nuanţată pe parcursul a mai bine de un veac de asiduă recoltare şi judicioasă scrutare a numeroaselor vestigii ale trecutului, ieşite din răscolitul sol al Dobrogei.
Cea mai veche cultură neolitică a Dobrogei, cultura Hamangia (localitate numită astăzi Baia şi aflată în vecinătatea Histriei), racordase deja platforma transdanubiană cu teritoriile de la nord şi est de fluviu a culturii Gumelniţa, ea însăşi descinzând din precedenta, să ocupe o tot mai extinsă zonă în Câmpia Dunării. Obârşia est-mediteraneană a primei şi-a pus o indelebilă pecete asupra întinderilor istro-pontice, conferindu‑le, atât în neolitic, cât şi în următoarea epocă a bronzului, un caracter distinct deopotrivă faţă de cele cu care se învecinau la nord şi de cele cărora li se integrau la sud. „Precocitatea" acestei zone în absorbţia influenţelor egeene este dovedită, pe de o parte, prin prezenţa podoabelor (mărgele, brăţări, inele) confecţionate din oase de peşte şi scoici mediteraneene, prin cea a brăţărilor şi micilor unelte din aramă, prin difuziunea, alături de idolii de lut ars, a celor ciopliţi în marmură, precum şi a micilor vase din acelaşi material sudic, prin însăşi situarea unor aşezări chiar pe malul mării (Agigea, Mangalia), iar pe de alta, mai târziu, în epoca bronzului, prin factura vest-microasiatică a multora din obiectele-unelte de cea mai largă utilizare (în special topoare).
Când Herodot (IV, 93) îi pomeneşte pe geţii din Dobrogea care s-au opus cu armele înaintării lui Darius pe pământurile lor, în campania Marelui Rege din 514 î.e.n. împotriva sciţilor, această etnie de la sudul fluviului se afla de aproape două veacuri pe făgaşul istoricizării culturii ei materiale, iar restul neamului getic de la nordul Istrului se individualizase de tot atâta timp din marea masă a tracilor. Drept dovadă a acestor fapte stă nu numai difuziunea în mediul autohton din Dobrogea şi de la nord de Dunăre a vaselor greceşti de import, ci, mai ales, lucrarea la roată, încă în veacul VI î.e.n., a unei ceramici getice inspirată de prototipuri greceşti, ceramică descoperită la Enisala, Bugeac, Sarinasuf, Satu Nou, Murighiol, Adamclisi, Rasova, Ostrov, dar şi la Zimnicea, Alexandria, Orca, Grădiştea-Călăraşi, Bucureşti (Cernica) etc.
De mult mai amplu ecou decât al Marsiliei (Massalia) pentru Gallia, în Mediterana occidentală, a fost rolul celor trei colonii greceşti (Histria, Tomis şi Callatis) ale Daciei Pontice pentru Dacia continentală, revendicându-se, prin Pontul Euxin şi Propontida, de la Mediterana orientală. Graţie intermedierii acestora, pătrund până în nordul Moldovei şi în Subcarpaţii meridionali, în secolele V-IV î.e.n., vinuri, uleiuri, ceramică şi monede din sud, schimburi care au determinat apariţia monedei de argint geto‑dacice încă din prima jumătate a secolului IV î.e.n. (cum vine să ne confirme o dată mai mult marele tezaur de monede greceşti de bronz abia descoperit în zona centrală a Moldovei).
Spre deosebire, însă, de extremul occident european, iradierea pontică nu este unică pentru Dacia. Ea se află dublată de cea egeeană transbalcanică, înaintând treptat în spaţiu şi timp, astfel încât, în veacul I î.e.n. se înstăpâneşte în interiorul arcului carpatic. Vechimea, constanţa, bivalenţa (pontică şi transbalcanică) şi caracterul ei progresiv (spaţial şi temporal) fac ca impactul acestei iradieri cu cultura materială autohtonă să nu îmbrace aspectul unei banale aculturaţii, ci al unei creaţii interpretative, din punctul de vedere al receptorilor. De preponderenţa cantitativă şi calitativă a acestei iradieri şi a repercusiunilor ei locale faţă de influenţele celtismului central european, reale în vestul şi nord-vestul Daciei istorice, ca şi în interiorul arcului carpatic, dar imaginate de unii cercetători contemporani pe o mult mai largă arie, au fost conştienţi Pârvan şi elevii săi direcţi. Dar magistrul şi emulii nu au conchis încă limpede în favoarea primei, conferind celtismului un rol formativ istoricizant pe care nu-l putea avea o cultură materială anistorică, incapabilă, prin natură, să contracareze, ori măcar numai să nuanţeze, iradierea unei civilizaţii istorice ale cărei începuturi îl precedau, dealtminteri, cu mai multe secole.
Perioada elenistică a însemnat, pentru Dacia şi Dacia Pontică, vremea unei consonanţe, sub raport militar, demografic şi politic, între aceste teritorii şi regatele greceşti desfăcute din moştenirea lui Alexandru cel Mare. Mercenari din părţile locuite de geto‑daci sunt prezenţi în armatele elenistice, sclavi din atare locuri mişună în metropolele greceşti, în fine, forma de conducere politică, structurată pe binomul basileu-armată, este, păstrând proporţiile, asemănătoare.[A]

Grecii în Dacia Ponticã


Soarta oraşelor greceşti din ţările trace, ca şi a celor din ţările scite, a fost asemănătoare în liniile cele mai mari: întemeiate în mod de obicei (deşi nu exclusiv) paşnic, cu acordul sau cel puţin fără împotrivirea războinică a autohtonilor, au legat cu aceştia relaţii economice, politice şi culturale strânse, care s-au menţinut şi atunci când raportul de forţe a început să se modifice treptat în defavoarea grecilor şi când aceştia s-au văzut expuşi în tot mai mare măsură atacurilor, raidurilor de pradă, solicitărilor de tribut şi până la urmă dominaţiei politice directe din partea formaţiunilor autohtone în ascensiune. Aceste insule îndepărtate de elenitate, expuse astfel unor furtuni de care lumea greacă propriu-zisă a fost în mare măsură scutită, şi-au menţinut totuşi până la sfârşit trăsăturile elenice precum şi relaţiile întreţinute cu precădere cu alte oraşe greceşti dinlăuntrul şi din afara bazinului pontic.
Cercetarea acestor relaţii de la începutul existenţei oraşelor până la începutul dominaţiei romane formează scopul prezentei lucrări. În ciuda unui mare număr de lucrări despre relaţiile externe ale acestor oraşe, lipseşte încă una de sinteză asupra subiectului. Prezenta lucrare cuprinde perioada de timp dintre mijlocul secolului VII până la sfârşitul secolului I, considerând drept început al stăpânirii romane campania lui M. Licinius Crassus din 29/28 cu supunerea întregii Dobroge, deşi instituirea stăpânirii romane asupra oraşelor greceşti ca şi a Dobrogei şi încadrarea lor într-o provincie romană au avut loc în mai multe etape, începând cu încheierea foedus-ului între Roma şi Callatis şi care abia la Vespasian pot fi considerate încheiate. Chiar dacă oraşele greceşti nu trăiesc sfârşitul relaţiilor externe începând cu acest moment, ele încetează totuşi să aibă o politică externă proprie, motiv pentru care prezenta lucrare se opreşte aici. Centrul de greutate se află în epoca elenistică, pentru care există cele mai multe surse.
Numeroase lucrări s-au ocupat cu chestiuni legate de aceste relaţii, fie în cadrul unor lucrări cu teme mai vaste, fie pentru una sau alta dintre problemele de detaliu. Mai întâi, raporturile politice ale oraşelor noastre îşi găsesc locul în lucrări mai cuprinzătoare, dedicate în general istoriei grecilor în aceste ţinuturi, fără să fi apărut însă o relatare unitară a evoluţiei lor în domeniul politicii externe. Astfel se găsesc referiri la oraşele noastre în monografia lui N.Ehrhardt despre Milet şi coloniile sale (Milet und seine Kolonien. Vergleichende Untersuchung der kultischen und politischen Einrichtungen, Europäische Hochschulschriften III. 206, Frankfurt/Main – Bern – New York 1983); afară de discutarea împrejurărilor fondării oraşelor şi ale instituţiilor lor, cartea se referă şi la aspecte ale raporturilor coloniilor cu metropola, însă numai pentru cele milesiene. Pentru coloniile megariene, singura sinteză existentă este în continuare cea a lui Krister Hanell (Megarische Studien, Lund 1934), care, deşi pe alocuri depăşită, este încă utilă; singura sinteză a istoriei grecilor pe ţărmul românesc al Mării Negre este cea a lui D.M.Pippidi (I Greci nel Basso Danubio dall'etá arcaica alla conquista romana, Milano 1971; D.Berciu, D.M.Pippidi, Din istoria Dobrogei. Geţi şi greci la Dunărea de Jos din cele mai vechi timpuri până la cucerirea romană, Partea II: Străinii de peste mări, I, Bucureşti 1965, 139-324).
O sinteză a istoriei şi instituţiilor oraşelor greceşti de pe litoralul vest-pontic oferă K.Nawotka (The Western Pontic Cities: History and Political Organization, Dissertation, Ohio State University 1991). Alte lucrări se ocupă cu istoria bazinului pontic în general şi cu ţărmul său apusean în special, cu istoria Dobrogei în antichitate, sau sunt lucrări cu caracter monografic despre unul din oraşele în discuţie. În acestea, tema noastră găseşte o tratare mai generală adecvată cadrului larg al lucrărilor, ce corespunde mai degrabă marilor trăsături ale evoluţiei istorice decât fiecărei împrejurări şi chestiuni de detaliu în parte. Trebuie menţionate aici articolele dedicate special subiectului relaţiilor externe. Dintre acestea, Emilia Doruţiu-Boilă (Relaţiile externe ale cetăţii Callatis în epoca elenistică, SCIVA 39, 1988, 3, 243-249) oferă o trecere în revistă a relaţiilor externe „personale” ale oraşului Callatis în epoca elenistică.

Relaţiile cu marile puteri. Oraşele vest-pontice şi campania scitică a lui Darius

Distrugerea Histriei la sfârşitul secolului VI este pusă în legătură de cercetători cu campania scitică a lui Darius şi ridică întrebarea de ce ar fi dorit sciţii să distrugă un oraş grecesc, un fapt fără precedent în relaţiile dintre barbari şi greci (cu singura excepţie a lui Burebista). Sunt examinate afirmaţiile lui Herodot despre graniţele Sciţiei precum şi izvoarele arheologice care îngăduie aprecierea influenţei scitice la Dunărea de Jos. Din ele reiese că triburile getice din nordul Dobrogei erau în a doua jumătate a secolului VI influenţate de cultura scitică şi se aflau cel puţin nominal într-o dependenţă politică lejeră faţă de sciţi, ceea ce le-a şi determinat să fie singurele care au opus rezistenţă înaintării persane. Date fiind relaţiile strânse dintre Histria şi geţii din vecinătatea oraşului, ai căror aristocraţi se înmormântau deja de pe la mijlocul secolului VI în necropola tumulară a oraşului, apare probabil că Histria, probabil după exemplul metropolei sale Milet, a trecut de partea perşilor cu prilejul campaniei lui Darius, ceea ce a fost considerat un act ostil de către sciţi; ca atare, au pedepsit oraşul după retragerea perşilor, atacându-l şi distrugându-l. Probabil în acest context se plasează numeroasele jertfe de ispăşire din tumului XII, mărturii ale rezistenţei pe care au încercat s-o opună oraşul şi geţii din vecinătate. Sunt examinate în continuare împrejurările şi cauzele căsătoriilor succesive ale regelui scit Ariapeithes: El a încheiat o căsătorie cu o histriană, probabil ca un gest de reconciliere pentru precedenta distrugere a Histriei, căsătorie din care a rezultat filelenul rege scit Skyles. Într-un appendix sunt examinate împrejurările ridicării în această perioadă a unei statui pentru Apollo Ietros, stăpânul Histriei, de către olbianul Xanthos Posios.

Dobrogea. Dacia Pontica. Relaţiile cu Macedonia de la Filip II la Lysimachos

Relaţiile oraşelor greceşti cu Macedonia se limitează, atât datorită stării izvoarelor cât şi datorită posibilităţilor regatului macedonean de a interveni pe litoralul vest-pontic, la trei momente principale: în vremea lui Filip II, a lui Alexandru cel Mare şi a lui Lysimachos.

Oraşele vest-pontice, Filip al Macedoniei şi regele scit Ateas

Sunt examinate întinderea stăpânirii lui Ateas şi limitele cronologice ale acesteia. Ateas pătrunde cu sciţii săi în Dobrogea pe la mijlocul secolului IV, se stabileşte aici şi obţine de la oraşele greceşti de pe ţărm, de la Histria până cel mult la Odessos, plata unui tribut. Grecii nemulţumiţi încearcă la un moment dat să nu mai plătească acest tribut, sprijiniţi fiind cu sfatul sau cu fapta de Byzantion. Formaţiunea getică din nordul Dobrogei sub conducerea lui rex Histrianorum refuză să accepte stăpânirea scitică în indiferent ce formă. Cele două forme de protest au fost foarte probabil legate între ele. Examinarea vestigiilor arheologice arată că secolul IV este unul nu numai de influenţă culturală scitică, cum fusese secolul VI, ci şi o perioadă în care stabilirea unor grupuri scitice în Dobrogea este limpede atestată. Moartea lui rex Histrianorum a adus cu sine atât dispariţia pericolului getic pentru Ateas cât şi, cel târziu acum, sfârşitul opoziţiei oraşelor greceşti, care nu se mai puteau aştepta la ajutor nici din partea oraşului Byzantion, asediat de Filip II. Acest ultim fapt a provocat probabil şi o schimbare de atitudine a oraşelor vest-pontice, sau cel puţin a Histriei. Distrugerea zidului de incintă al Histriei în secolul IV trebuie pusă în legătură mai degrabă cu Filip II decât cu asediul oraşului de către Lysimachos în 313.

Campania lui Zopyrion

Despre titlul purtat de Zopyrion în cadrul stăpânirii macedonene (praefectus Ponti sau praepositus Thraciae), despre inamicul vizat de campania întreprinsă de acesta (geţi sau sciţi) şi despre data înfrângerii sale (331 sau 326/25), izvoarele existente (Curtius Rufus şi Iustinus) oferă informaţii contradictorii. Sunt de preferat funcţia de guvernator al Thraciei şi data de 326/25 oferite de Curtius Rufus; în ce priveşte inamicul, cele două izvoare pot fi puse de acord, în sensul că Zopyrion şi-a suferit înfrângerea undeva la nordul gurilor Dunării, în ceea ce poate fi înţeles drept Sciţia, însă regiunea este în bună măsură locuită de geţi, duşmanul care a nimicit oastea macedoneană. Episodul a avut drept urmare întreruperea temporară a stăpânirii macedonene pe litoralul vest-pontic.

Oraşele vest-pontice şi Lysimachos

Despre revolta oraşelor greceşti împotriva lui Lysimachos în 313 ne informează Diodor (19,73). Cauzele revoltei constau în încălcarea autonomiei oraşelor de către macedoneni, în speţă în prezenţa unor garnizoane macedonene în oraşe. Conducerea revoltei îi revine Callatidei, la acea dată oraşul cel mai prosper şi mai puternic militar din regiune. Afară de Histria şi Odessos, numite explicit de Diodor ca participante la revoltă, mai trebuie luate în considerare celelalte oraşe greceşti la nord de Haemus, nu însă şi Mesambria şi Apollonia. „Tracii” care au dat ajutor revoltaţilor, probabil în schimbul unei plăţi, sunt identificaţi cu geţii din regiunea Bălţii Ialomiţei, de ambele părţi ale Dunării, unde descoperirile arheologice atestă o însemnată aglomerare de aşezări şi necropole pentru această perioadă, precum şi strânse legături mai ales cu oraşul Callatis. Trebuie respinsă ideea că revolta este consecinţa unei intervenţii diplomatice a lui Antigonos Monophthalmos prin intermediul metropolei Histriei, Miletul: tactica adoptată de aliatul acestuia, regele trac Seuthes, precum şi întreaga intervenţie antigonidă în regiune arată că acest diadoh nu a făcut altceva decât să profite de o ocazie care i s-a oferit. Nu există de asemenea argumente în favoarea unei rivalităţi pentru protectoratul asupra oraşelor greceşti între Lysimachos şi Dromichaites (care trebuie localizat în Moldova, nu în Câmpia Română şi nici la sud de Dunăre) drept una din cauzele conflictelor între aceştia; nu există încă dovezi ale unui protectorat exercitat de vreun suveran get asupra oraşelor greceşti la o dată atât de timpurie. După înfrângerea revoltei şi al doilea asediu al Callatidei, stăpânirea lui Lysimachos în regiune rămâne necontestată; după moartea sa, oraşele îşi recâştigă autonomia.

Relaţiile cu regatul Pontului şi cu Roma. În vremea lui Pharnakes I

În tratatul de pace încheiat în 179 între Pharkanes I al Pontului şi suveranii din Asia Mică aliaţi împotriva sa sunt menţionate şi câteva oraşe autonome: Herakleia, Mesambria, Chersonesos şi Kyzikos. Examinarea contextului internaţional al vremii, a relaţiilor dintre oraşele cuprinse în tratat cu regatele implicate în conflict arată că implicarea Mesambriei şi a Chersonesului se datorează în primul rând raporturilor cu Herakleia, metropola uneia dintre ele, şi toate trei se află de partea regatului Pontului (în timp ce Kyzikos sprijină Pergamul). Implicarea lor în conflict este mai degrabă de natura unei neutralităţi binevoitoare sau a unor forme de sprijin material şi logistic pentru Pharnakes decât a unor intervenţii militare active. Interesul născând al regatului Pontului pentru oraşele din jurul Mării Negre se manifestă încă în timpul lui Pharnakes prin încheierea tratatului din 155 cu Chersonesos şi probabil prin acordarea de sprijin oraşului Odessos.

În vremea lui Mithradates VI Eupator

Este bine atestat faptul că oraşele de pe litoralul vest-pontic au fost incluse în regatul circumpontic al lui Mithradates VI. Eupator la o dată cuprinsă între 114/107 şi izbucnirea primului război cu Roma. Stăpânirea lui Mithradates nu aduce atingere autonomiei oraşelor (spre deosebire de situaţia din regatul Bosporan şi de la Chersonesos), cu excepţia atestării prezenţei unor garnizoane pontice la Olbia, Histria şi Apollonia (foarte probabil şi în celelalte oraşe). Această relaţie este reciproc avantajoasă, din moment ce îi oferă suveranului Pontului accesul la triburile barbare din interior, de care avea nevoie pentru trupele sale de mercenari, prin intermediul relaţiilor deja existente ale oraşelor cu aceştia; grecii vest-pontici obţin în schimb protecţia militară pontică împotriva presiunii mereu crescânde a barbarilor învecinaţi. Asupra felului cum a fost încheiată această relaţie oferă indicii o inscripţie acefală din Mesambria, un decret onorific în cinstea unui necunoscut. Acesta, considerat binefăcător a patru oraşe (Mesambria, Histria, Tomis şi Odessos), este cinstit printre altele cu onoarea extrem de rară a înmormântării înlăutrul oraşului său de baştină, ceea ce echivalează cu eroizarea sa. Examinarea analogiilor pentru această cinstire, precum şi a situaţiilor de asemenea nu frecvente în care un personaj este onorat simultan de mai multe oraşe, arată că natura binefacerii trebuie să fi fost una politică; cel mai probabil personajul respectiv se afla într-o poziţie de favoare pe lângă un suveran sau o mare putere, din care se afla în situaţia de a acorda sau media binefaceri pentru mai multe oraşe în acelaşi timp. Dată fiind datarea inscripţiei, la sfârşitul secolului II sau începutul secolului I a.Chr., singura mare putere susceptibilă de a deţine o asemenea putere faţă de oraşele vest-pontice este regatul Pontului, iar binefacerea răsplătită de oraşul de baştină al personajului nostru cu o asemenea înaltă cinstire trebuie să fi fost încheierea alianţei dintre Mithradates şi oraşe, care le asigura acestora protecţia.

Primele contacte directe cu Roma

Principala chestiune aflată în dispută este datarea foedus-ului dintre Roma şi Callatis, singurul document de acest gen din Orientul grec păstrat în variantă latină. El a fost datat de majoritatea cercetătorilor în urma campaniei lui M. Terentius Varro Lucullus în anul 71 a.Chr., mai recent de unii cercetători, în principal pe considerente lingvistice şi de formular, mai devreme, în ultimul deceniu al secolului II a.Chr. sau la începutul celui următor, în mod izolat în jur de 140 a.Chr. sau după campania lui M. Licinius Crassus în 29/28 a.Chr. Principala obiecţie faţă de datarea în anul 71 o constituie faptul că Roma nu obişnuia să încheie tratate de pe poziţie de egalitate cu un duşman învins, cum era Callatis în acel moment. Această obiecţie nu este atât de solidă cum poate părea la prima vedere: Politica Romei nu a fost niciodată rigidă, iar pentru acordarea unui statut privilegiat unor oraşe greceşti cucerite se găsesc bune analogii în politica dusă în regatul Pontului de L. Licinius Lucullus, fratele lui Varro Lucullus, cei doi împărtăşind în general aceleaşi opinii politice. Dealtfel, examinarea împrejurărilor în care Roma acordă un foedus unui oraş grecesc arată că încheierea unor asemenea acorduri nu precede niciodată intervenţia Romei într-o regiune, nu constituie o manieră de a-şi asigura un punct de sprijin, ci dimpotrivă succede instaurării dominaţiei romane şi nu constituie de fapt un instrument de politică externă, ci acordarea statutului unui supus privilegiat. Campania lui Varro Lucullus pe litoralul vest-pontic s-a încheiat încă în anul 72, la începutul anului următor generalul se întoarce în Italia, lăsând însă garnizoane romane la faţa locului, ceea ce poate explica faptul că documentul a fost publicat în limba latină.

Sfârşitul autonomiei

Înfrângerea lui C. Antonius Hybrida în preajma Histriei de o coaliţie condusă de bastarni are ca urmare – deşi oraşele greceşti nu s-au aflat probabil între acei „aliaţi din Moesia” pomeniţi de Cassius Dio ca revoltându-se împotriva guvernatorului Macedoniei – o temporară întrerupere a stăpânirii romane în această regiune, accentuată de cuceririle lui Burebista. Relaţiile sunt reluate abia în urma campaniei lui Crassus, iar în ultimii ani ai erei păgâne, odată cu misiunea în regiune a lui P.Vinicius, Ariston fiul lui Ariston din Callatis obţine recunoaşterea mai vechiului foedus şi acordarea statutului privilegiat de civitas foederata din partea Romei pentru patria sa.

Relaţiile cu alte oraşe greceşti. Relaţiile cu oraşele greceşti de pe litoralul Mării Negre

Cele trei oraşe greceşti de pe ţărmul românesc al Mării Negre nu formează o unitate decât prin însuşi acest fapt; în nici un fel nu alcătuiesc o structură comună în epoca autonomiei (şi, singure, nici mai târziu). Relaţiile pe care le întreţin, mai intense cu vecinele lor de pe coasta bulgară şi de nord-vest a Mării Negre, nu ajung până la închegarea unei unităţi de acţiune politică sau chiar de alianţe de mai lungă durată. Orice asemenea acorduri, încheiate de regulă pentru a abate o primejdie comună sau pentru a acorda ajutorul cerut într-un moment de cumpănă militară, încetează odată cu atingerea scopului urmărit. În asemenea cazuri, alianţa este încheiată, de regulă, pe considerente pragmatice, indiferent de precedente în relaţiile reciproce (raporturile dintre Mesambria şi Apollonia) sau de înrudirea dintre oraşe (revolta împotriva lui Lysimachos, războiul pentru Tomis, relaţiile dintre Callatis şi Apollonia). Însă în situaţii mai puţin presante, de apropieri politice care nu sunt marcate de necesitatea defensivei sau a unei acţiuni imediate, preferinţa oraşelor se îndreaptă în primul rând spre poleis de aceeaşi origine (relaţiile externe ale Herakleei, legăturile dintre Histria şi Olbia, apropierea dintre Olbia, Sinope şi Histria, legăturile Histriei cu Apollonia, orientarea relaţiilor externe ale Mesambriei). Pentru oraşele doriene, în primul rând pentru Herakleia, chiar relaţiile comerciale par a urma aceeaşi orientare, ceea ce nu este valabil în acelaşi fel şi pentru oraşele ioniene (vezi exportul sinopeean, care se îndreaptă spre oraşele de la nord de Haemus şi în mult mai mică măsură spre cele de la sud de aceşti munţi). În cazul oraşelor de origine ioniană, conştiinţa înrudirii şi a originii comune este mai des afirmată, inclusiv în documente oficiale. Asocieri ale mai multor oraşe pentru cinstirea unui singur personaj nu se întâlnesc decât târziu, în epocă mithridatică. Excepţia notabilă de la această constatare, în condiţiile absenţei unor imperative urgente politice sau militare, o formează Callatis, ale cărei legături externe se repartizează destul de uniform între oraşe doriene şi ioniene. Această orientare însă nu este rezultatul unei dezvoltări fireşti, ci al războiului pentru Tomis.
Cele mai vechi raporturi „personale” de care avem ştiinţă se îndreaptă mai cu seamă spre oraşe doriene, iar legăturile cu metropola sunt de asemenea bune. Războiul de la mijlocul secolului III a.Chr., care a cauzat o asemenea insolită aliniere de forţe în ambele tabere şi care a frânt preponderenţa politică a Callatidei în regiune, a stat aşadar la baza unei relative izolări politice a acestui oraş în perioada următoare şi a provocat, atât pe tărâmul alianţelor politico-militare cât şi (mai ales) pe cel al legăturilor „personale”, o orientare aparte a acestui oraş, care nu mai apare în nici un fel legat de considerente de origine. Însă altminteri, şi fără a minimaliza rolul pe care îl joacă necesităţile politice pragmatice în alcătuirea alianţelor, în bazinul pontic pare a se fi menţinut mai îndelungată vreme decât în regiuni mai apropiate de centrul lumii elene înclinarea de a ţine cont de originea comună ca de un factor ce poate influenţa decizia politică. Aceasta se datorează probabil rarefierii determinate geografic, relativei izolări spaţiale dintre oraşele de pe ţărmurile Mării Negre (cu excepţia, desigur, oraşelor regatului Bosporan, care tocmai datorită apropierii geografice au evoluat şi politic altfel), ca şi absenţei unui centru de putere grecesc, unei „mari puteri” locale fără rădăcini în afara bazinului pontic, a cărei forţă de atracţie politică să distorsioneze evoluţia normală a raporturilor dintre oraşe.

Relaţiile cu oraşe greceşti din afara Mării Negre

Relaţiile externe ale oraşelor noastre cu oraşe din afara spaţiului pontic prezintă două direcţii principale: Prima, de-a lungul drumului de legătură între Marea Neagră şi Egipt, prin strâmtori şi de-a lungul coastei microasiatice; de-a lungul acestei axe există şi cele mai multe decretet onorifice, într-acolo trimite şi o bună parte a mărturiilor arheologice. A doua spre Atena şi regiunile apropiate, inclusiv Delos, şi aici acem de-a face exclusiv cu inscripţii votive şi funerare. În afara acestor două zone de concentrare mai există numai legăturile cu puternicul centru comercial Thasos, sanctuarul panellenic de la Delphi şi compet excentricele Cartagina şi Elea. Nici un fel de legături nu ne sunt atestate cu interiorul Greciei continentale, interiorul Asiei Mici sau Siria; aceasta e o diferenţă faţă de situaţia din vremea Imperiului, când pacea romană favoriza schimbul de persoane între Dobrogea şi jumătatea răsăriteană a Imperiului. Astfel devine evident că relaţiile externe fixate epigrafic ale oraşelor noastre, inclusiv cele pur personale, aşa cum se prezintă în inscripţiile funerare, se bazează pe schimburile comerciale. De-a lungul ţărmului răsăritean al Mării Egee şi prin strâmtori se importă vin şi ulei şi se desfac mărfurile ţărmului vest-pontic; în epoca elenistică, oraşele coastei microasiatice ocupă din nou primul loc în comerţul pontic, pe care îl pierduseră în epoca clasică în favoarea Atenei.
Raportul dintre relaţiile orientate în afară şi dinspre exterior este destul de neechilibrat; mai întâi numeric: 10 străini în oraşele noastre corespund la 28 de persoane din oraşele vest-pontice în străinătate. Aceştia din urmă sunt atestaţi mai ales prin inscripţii funerare; excepţiile le formează inscripţiile onorifice de la Delphi, care constituie probabil replica la primirea theorilor la Callatis şi la repetatele întrebări ale oraşului adresate oracolului, şi trimiterea ambasadei din Histria către oracolul de la Kalchedon. Altfel, inscripţiile păstrate oglindesc numai preferinţele particulare ale unor persoane: printre motivele numite sau implicite pentru a-şi părăsi patria temporar (ca în cazul studentului din Histria la Kyzikos, poate al familiei kallatiene la Delos) sau permanent (cum reiese în majoritatea cazurilor din inscripţiile funerare) se numără: studiul, căsătoria, slujba de mercenar, dorinţa de manifestare culturală (sau vânzarea ca sclav, în măsura în care poate fi luată în considerare, nefiind o acţiune benevolă); cele mai multe inscripţii nu spun însă nimic despre aceasta. Există posibilitatea ca unele dintre aceste persoane să fie nelibere şi să fi fost transportate în calitate de sclavi de pe ţărmul vest-pontic în alte părţi ale lumii greceşti; dar afară de cazul indicării explicite a statutului servil (ca în cazul celor doi sclavi de la Rheneia), el nu poate fi dedus numai din forma numelui, chiar în lipsa unui patronim; dimpotrivă, apariţia ethnikon-ului la sclavi este, cu excepţia actelor de punere în libertate, mai degrabă rară.
Cei mai mulţi sunt atraşi de Atena, apoi de Alexandria. În cazul persoanelor libere, prosperitatea şi strălucirea culturală a acestor metropole vor fi jucat un rol important. Invers, există doar trei cazuri de persoane care se stabilesc pe ţărmul vest-pontic (dintre care unul este întrucâtva incert, datorită stării fragmentare a inscripţiei). Inegalitatea se datorează probabil în primul rând nesiguranţei politice crescânde şi a frecventelor crize economice în oraşele vest-pontice. Dimpotrivă, aproape toate decretele onorifice discutate aici sunt acordate unor străini; aproape nici un cetăţean din oraşele noastre nu este cinstit în străinătate (cu excepţia decretelor de la Delphi). Desigur, emiterea de decrete de proxenie nu este o oglindă fidelă a relaţiilor comerciale externe ale unui oraş; proxenii nu trebuie priviţi, cum se credea ocazional, ca un fel de agenţi comerciali; şi numai cazurile menţionate aici arată că importul de considerabile cantităţi de vin din Thasos sau Rhodos sau al mărfurilor ateniene (ca şi al amforelor de la Herakleia sau Sinope) nu-şi găseşte corespondent în mărturiile epigrafice. Mai degrabă oraşele emit în epoca elenistică decrete de proxenie pentru a atrage comercianţi din afară sau pentru a răsplăti acordarea de ajutoare excepţionale ale unor persoane străine în situaţii de urgenţă, în care comunitatea avea mare nevoie de acestea; în acest sens, decretele de proxenie aduc mărturie pentru dificultăţile economice ale unui oraş. Ca atare, rolul pe care îl joacă negustorii din regiunea mediteraneană în oraşele vest-pontice nu-şi găseşte corespondentul în foloasele aduse de comercianţi vest-pontici din afara bazinului pontic (înlăuntrul acestuia, proporţia este mult mai echilibrată): oraşele din Egeea aveau posibilităţi mai largei de alegere, puteau conta ocazional pe sprijinul unor monarhi elenistici şi de regulă nu au de-a face cu lăcomia unor şefi barbari.
În ce priveşte deosebirile între cele trei oraşe este de observat mai întâi că Tomis poate fi aproape complet exclus în acest context: cu o singură excepţie, contactele externe ale oraşului (care sunt şi cele mai puţin numeroase) se limitează la bazinul pontic. Aceasta se poate datora dezvoltării mai lente a oraşului; în fond, decretele de proxenie se pot afla în legătură cu slăbiciunea economică a unui oraş, dar contactul cu un alt oraş şi cu cetăţenii acestuia trebuia să fie existat deja, înainte ca decretul să fie emis. În epoca imperială, când Tomis devine mhtropoliz tou Euxeinou Pontou, relaţiile externe ale oraşului se lărgesc şi se multiplică considerabil. Între Callatis şi Histria, primul loc îi revine, numeric vorbind, primului (22 de atestări faţă de 14); diferenţa constă însă mai ales în inscripţiiel funerare şi votive, căci numărul de decrete onorifice emise de cele două oraşe este aproape egal (cinci din Histria, patru din Callatis). Însă Histria pare a depinde în mai mare măsură de străini: în total 14 decrete sunt emise de Histria pentru străini dinlăuntrul şi din afara bazinului pontic, faţă de opt la Callatis, iar raportul dintre contacte intra- şi extrapontice este mai echilibrat la Callatis (4:4) decât la Histria (9:5). La cifre atât de mici, nici nu putem fi siguri dacă nu s-ar obţine o imagine diferită dacă săpăturile arheologice de la Callatis ar fi la fel de extinse şi îndelungate cum sunt cele de la Histria: în ciuda acestei rezerve, cifrele, mai ales cele privind echilibrul dintre contacte intra- şi extrapontice ale oraşului Callatis, se potrivesc cu imaginea generală a stării de dezvoltare al celor două oraşe: Callatis îşi trăieşte apogeul în epoca elenistică, în timp ce strălucirea Histriei din epoca arhaică începuse să pălească.
În ce priveşte evoluţia temporală, se poate constata (excluzând cele şapte inscripţii care nu pot fi datate) că, după începuturi modeste în secolul IV a.Chr. (3), majoritatea atestărilor datează din secolul III a.Chr. (12; 5 sunt databile în secolele III-II a.Chr.); în secolul II a.Chr., numărul lor începe să scadă (7; 2 databile în secolele II-I a.Chr.) şi din secolul I a.Chr. provin iarăşi numai 3 mărturii. Numărul inscripţiilor din secolul IV a.Chr. este în general foarte mic în oraşele noastre; în secolul I a.Chr., marile frământări politice datorate războaielor mithradatice, intervenţiei Romei, cuceririlor lui Burebista etc. duc la serioase tulburări ale legăturilor cu ţinuturi aflate în afara bazinului pontic. Perioada celor mai intense contacte este aşadar secolul III a.Chr. şi începutul celui de-al doilea, înainte ca barbarii şi crizele economice să se dovedească prea apăsătoare pentru oraşele noastre.

Relaţiile cu barbarii. Relaţiile cu geţii. Geţii în oraşe

Pentru epoca autonomiei, purtătorii de nume traco-dace nu sunt deloc atestaţi epigrafic în oraşele noastre; în schimb există mai multe menţiuni ale lor pentru epoca romană. Cauzele atestării epigrafice a purtătorilor de nume tracice în epoca romană spre deosebire de cea a autonomiei constau în, pe de o parte, forme de fixare epigrafică (liste de nume, mai ales de membri ai unor asociaţii şi colegii) care existaseră şi anterior, dar care în epoca romană se dezvoltă considerabil, permiţând cuprinderea şi a unor categorii de populaţie aflate la un nivel social mai modest; ceea ce ar însemna că existase şi anterior cam acelaşi procentaj de autohtoni în oraşele greceşti, doar că aceştia nu erau surprinşi epigrafic. Pe de altă parte însă, cuprinderea litoralului vest-pontic în cadrele juridice şi administrative ale Imperiului Roman a avut consecinţe şi asupra structurii sociale a oraşelor greceşti (mai puţin asupra unora, cum este Callatis, care datorită statutului lor privilegiat se sustrag pentru o vreme acestor efecte ale stăpânirii romane): Pe de o parte constatăm în epocă romană că ascensiunea socială a unor purtători de nume trace nu este însoţită întotdeauna şi de abandonarea numelor specifice şi de preluarea unor nume greceşti sau romane. Pe de altă parte, militarizarea intensă a provinciei Moesia Inferior, colonizarea de veterani, urbanizarea şi a interiorului provinciei în forme greceşti sau romane nu a rămas fără urmări şi pentru oraşele greceşti ale litoralului, în sensul că ele îi atrag pe autohtoni mai mult decât înainte: urbanizarea întreprinsă de romani mai ales de la Traian înainte a făcut ca forma de organizare urbană să devină şi în ţinuturile trace şi moesice de interior principalul spaţiu de desfăşurare al vieţii sociale, mai cu seamă în ceea ce priveşte elitele, înlocuind astfel până la un punct vechile legături tribale.
De aici reiese aşadar că inexistenţa de nume autohtone în materialul epigrafic din epoca autonomiei se datorează pe de o parte unor deprinderi epigrafice diferite, pe de altă parte fie că în epoca autonomiei autohtonii erau mai puţin dispuşi (sau erau descurajaţi) să se stabilească în oraşele greceşti, fie că ei, odată stabiliţi acolo, se elenizează (cel puţin formal) mai rapid: prezenţa lor în oraşe (sau ascensiunea lor socială) este însoţită de abandonarea numelor trace şi preluarea unora greceşti, astfel că nu mai pot fi percepuţi ca autohtoni. Pentru epoca autonomiei prezenţa autohtonilor în oraşe este documentată exclusiv arheologic şi nu permite urmărirea procesului de elenizare al acestora, spre deosebire de situaţia din oraşele nord-pontice. Autohtonii vor fi fost atraşi în oraşe de la bun început, atât din motivele demografice menţionate mai sus, cât şi – posibil – pentru a îndeplini anumite tipuri de activităţi în care dispuneau de anumită pricepere, sau pentru a constitui puncte de schimb cu autohtonii din teritoriu sau de mai departe, cum ar fi sectorul X la Histria, fără să se poată însă constata o separare intenţionată între greci şi geţi. Dat fiind că au fost atraşi în oraşe abia ulterior sosirii grecilor, ei constituie în oraşele însele elemente izolate, nu comunităţi compacte şi coerente, ceea ce îi face cu atât mai expuşi asimilării. Probabil că de îndată ce porneau pe calea ascensiunii sociale, se lepădau rapid de însemnele exterioare ale apartenenţei lor etnice iniţiale, renunţând în marea majoritate a cazurilor la artefactele ce le sunt specifice precum şi înlocuindu-şi numele cu unele greceşti, aşa încât la orice alt nivel social decât cel mai de jos (unde se mai foloseşte ceramica lucrată cu mâna) devin insesizabili.

Relaţiile cu geţii în teritoriile oraşelor greceşti

Modul de formare al teritoriului histrian este presupus de majoritatea cercetătorilor a fi fost unul paşnic, lipsit de conflicte cu autohtonii, întemeiat pe relaţii contractuale cu aceştia. Aşezările din teritoriu, deşi locuite în bună parte – sau chiar majoritar – de autohtoni, dat fiind că vechimea lor nu o depăşeşte pe cea a oraşului însuşi, constituie rezultatul atragerii autohtonilor de către activitătile comerciale greceşti, iar unele din aceste aşezări, cum sunt Tariverde şi cartierul extra muros histrian, constituie nuclee greceşti stabilite în mediu indigen, cu functia de târg de schimburi, în care afluxul de autohtoni creşte treptat; aceeaşi indigenizare poate fi observată şi în necropola de inhumaţie, iniţial cu caracter grecesc, de la Istria-sat. În teritoriu, principala forţă de producţie o constituiau autohtonii, al căror statut juridic era analog celui al orăşenilor semidependenţi atestaţi în epoca elenistică. Lipsa fortificaţiilor în teritoriul histrian, ca şi în jurul oraşului însuşi vreme de trei sferturi de veac după fondarea sa, subliniază încă odată caracterul paşnic al relatiilor cu autohtonii învecinaţi; faptul că Histria se înconjoară cu ziduri la mijlocul secolului VI a.Chr. nu înseamnă că aceştia deveniseră între timp agresivi sau redutabili, după cum arată prezenta înmormântărilor de autohtoni în necropola tumulară a oraşului, care atestă aceleaşi bune şi strânse relaţii între elitele autohtone şi cele greceşti; fortificarea se datorează mai degrabă faptului că între timp oraşul ajunsese în relaţii cu triburi mai îndepărtate, care nu intraseră în sfera de acţiune a convenţiilor iniţiale; acestea nu pot fi, în acest moment, alţii decât sciţii aflaţi în expansiune, care exercitau, după cum arată aceleaşi descoperiri funerare, o influenţă considerabilă asupra geţilor din vecinătatea Histriei.
Teritoriul callatian are trăsături diferite, care îl apropie de cele ale celorlalte colonii doriene din cuprinsul Mării Negre, Herakleia şi Chersonesos. Amenajarea teritoriului are loc în condiţii mai putin paşnice decât în cazul coloniilor ioniene şi are caracter de expansiune; autohtonii sunt de regulă helotizaţi; fortificaţiile în teritoriu sunt mai numeroase; diferenţele se pot datora însă şi pur şi simplu faptului că aceste colonii doriene au fost întemeiate mai târziu şi au avut de-a face cu o societate autohtonă mai evoluată şi mai redutabilă.

Relaţiile cu formaţiunile politice geto-dace

În Dobrogea pot fi identificate două formaţiuni politice. Prima, de mai mare vechime, întindere, prosperitate şi forţă, poate fi localizată în nordul Dobrogei, între limita de nord a teritoriului histrian şi Dunăre. Cele mai importante situri cercetate aici până în prezent sunt mormântul princiar de la Agighiol, cetăţile de la Beidaud şi Beştepe şi necropolele de la Enisala şi Teliţa. Această formaţiune poate fi sesizată deja la finele secolului VI a.Chr., când este cea care, aflată sub suzeranitate scitică, se opune pătrunderii persane spre Dunăre. În secolul IV a.Chr., aici îşi avea sediul dinastul care se afla în relaţii diplomatice cu regatul odrys şi primea cadouri protocolare de la Kotys I; tot aici trebuie localizat acel rex Histrianorum care, în acord cu măcar unele din oraşele greceşti, îi opune cu succes rezistenţă regelui scit Ateas. Mai târziu, aici vor fi emise singurele monede geto-dace dobrogene, cele ale regelui Moskon, şi tot aici îşi are stăpânirea regele Zyraxes cel aliat cu bastarnii, care şi-a găsit sfârşitul datorită campaniilor lui M. Licinius Crassus. Această formaţiune s-a aflat în legături deosebit de strânse cu Histria şi evoluează în paralel cu puterea şi prosperitatea acestui oraş. Odată cu începutul declinului Histriei, şi această formaţiune, care îşi atinge apogeul în secolul IV a.Chr., începe să decadă economic şi să se orienteze mai degrabă înspre noile puteri ridicate dincolo de Dunăre. Cealaltă formaţiune dobrogeană se află în regiunea Bălţii Ialomiţei, pe ambele maluri ale Dunării, unde se constată o aglomerare de situri getice – cetăţi, aşezări deschise, necropole, deşi lipsesc încă descoperirile de morminte princiare – şi de descoperiri monetare, creată într-o perioadă de timp relativ scurtă, în a doua jumătate a secolului IV şi în secolul III a.Chr.. Ea este mai puţin redutabilă şi prosperă decât cealaltă, se află în legături mai ales cu oraşul Callatis şi singura sa intervenţie politică de oarecare amploare cunoscută este ajutorul acordat oraşelor greceşti revoltate împotriva lui Lysimachos.
Raporturile acestor formaţiuni dobrogene cu oraşele greceşti au fost, datorită familiarităţii reciproce şi datorită comunitătii de interese politice şi economice, în general lipsite de ostilitate şi conflicte şi punctate de momente de ajutor militar acordat de barbari grecilor. Modificarea balanţei de putere în zonă vine odată cu ridicarea formaţiunilor geto-dace de dincolo de Dunăre începând cu sfârşitul secolului IV a.Chr. Acestea, mai puţin expuse până atunci influenţei greceşti civilizatoare, fără legături îndelungate anterioare cu oraşele greceşti şi deci puţin înclinate să vadă în ele un centru de gravitaţie, un partener de relaţii sau un obiect de admiraţie, împreună cu noi barbari apăruţi la Dunărea de Jos, celţii, apoi bastarnii, exercită o presiune crescândă asupra oraşelor, jefuindu-le teritoriile, storcându-le răscumpărări sau taxe de protectie, în general tratându-le ca pe nişte surse de venituri uşoare. Tratatele încheiate de oraşe cu asemenea formaţiuni în încercarea de a reglementa întrucâtva acest tip de raporturi, suferă atât de pe urma obiceiului barbarilor de a nu le respecta, cât şi datorită instabilitătii funciare a acestor formatiuni, care fac cu neputintă o oarecare certitudine în relatiile cu barbarii. Sunt bine cunoscute câteva din episoadele acestor raporturi, graţie mai ales unor descoperiri epigrafice histriene, cele referitoare la Zalmodegikos, la Zoltes şi la regele Rhemaxos. Astfel, pe măsură ce lumea barbară în general, cea geto-dacă în special, se află în ascensiune, oraşele greceşti sunt tot mai slăbite şi mai amenintate, astfel încât sfârşesc prin a accepta stăpânirea străină.
Această evoluţie îşi atinge punctul culminant în vremea lui Burebista, care, după supunerea triburilor geto-dace, a bastarnilor şi celţilor, se îndreaptă spre litoralul vest-pontic, în parte profitând de pe urma unei conjuncturi care făcea să nu aibă momentan rival în zonă, parte probabil pentru a da curs unor presiuni interne din sânul formaţiunii pe care tocmai o crease. Politica lui Burebista faţă de oraşele greceşti nu constituie însă o continuare firească a politicii unui Dromichaites, Zalmodegikos sau Rhemaxos, dar cu mijloace sporite, ci o clară ruptură faţă de aceasta; căci Burebista nu se mulţumeşte să profite de pe urma relaţiilor, paşnice sau ameninţătoare, cu oraşele greceşti, ci ameninţă însăşi existenţa acestora, nu în urma unui plan politic foarte limpede conturat, ci fiindcă puterea formaţiunii pe care o conducea era suficient de mare iar cea de rezistenţă a grecilor insuficientă.

Relaţiile cu tracii din sud şi cu celţii. Tracii din sud

Includerea Dobrogei în regatul odrys, atestată cel puţin în vremea lui Sitalkes, nu a lăsat nici o urmă vizibilă asupra oraşelor greceşti de pe litoralul românesc; ea se limitează probabil la subordonarea geţilor dobrogeni, cu menţinerea raporturilor existente între aceştia şi oraşe. În secolul IV a.Chr., în vremea lui Kotys I, formaţiunea din nordul Dobrogei se află în afara hotarelor regatului odrys şi conducătorul ei primeşte de la suveranul odrys cadouri de protocol ca de pe poziţie de egalitate.

Regatul de la Tylis

Stăpânirea efectivă a celţilor în Balcani nu s-a extins la nord de munţii Balcani, iar scăderea prosperităţii economice în sudul Traciei, cauzată de aceasta, nu se reflectă şi asupra Dobrogei.

Relaţiile cu sciţii

Cunosc trei etape: una în secolul VI a.Chr., când geţii dobrogeni – mai ales din nordul Dobrogei – primesc şi asimilează influenţa culturală scitică, precum şi acceptă o formă moderată de suzeranitate scitică; a doua în secolul IV a.Chr., în vremea stăpânirii lui Ateas, căruia oraşele greceşti îi plătesc tribut; ultima în a doua jumătate a secolului II a.Chr., când Callatis bate monedă pentru o serie de „regi” sciţi pe care răspândirea acestor monede îi plasează mai ales în regiunea dintre acest oraş şi Dionysopolis.

Relaţiile cu bastarnii

Legături directe între oraşele greceşti şi aceste neamuri nu sunt atestate. Instaurarea stăpânirii bastarne la est de Carpaţi poate să fi afectat oraşele greceşti mai ales din punct de vedere comercial, prin întreruperea schimburilor de mărfuri existente anterior cu geto-dacii de aici.[B]


BIBLIOGRAFIE:


Autor:
[A] Mihai Gramatopol, Dacia Pontica, publicat la www.mihaigramatopol.ro
[B] Ligia–Cristina Ruscu, Relaţiile externe ale oraşelor greceşti de pe litoralul românesc al Mării Negre, Cluj-Napoca, 2002 (fragment).