Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (2)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (7)
   Poveștile Legio Dacica (14)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (21)
   Economia (10)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (14)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (75)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (26)
   Seniorii războiului (5)
   Arhitectura militară (5)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (16)
   Civis Romanus (6)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (43)
   Recenzii (5)
   Repertorii arheologice (3)
   Surse contemporane (2)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Ziarul personal (5)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (49)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (28)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (362)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

HRANA ÎN DACIA

Dacă în cazul altor civilizaţii, cum a fost cea chineză, m-am izbit de o enormă cantitate de material informativ care a trebuit să fie parcurs, selectat şi tradus, în cazul Daciei situaţia a fost însă alta. Sursele de informaţie referitoare la economie, meşteşuguri, comerţ şi modul de a se hrăni al populaţiei nu sunt nici atât de numeroase şi nici atât de bogate. În mod clar, civilizaţia dacă, deşi impresionantă, nu a avut valenţele şi complexitatea celor chinezeşti, egiptene, sumeriene sau indiene şi, din câte se cunoaşte, nici nu a influenţat decisiv alte civilizaţii cu care a venit în contact.
Totuşi, am reuşit să adun un material interesant şi de coerent, care vă poate oferi o imagine destul de clară a felului în care dacii abordau aspectele legate de producerea, recoltarea, depozitarea, conservarea şi gătirea alimentelor.
Redactarea acestui material m-a făcut să aflu multe lucruri noi şi să descopăr o altă Dacie decât cea despre care am învăţat la şcoală.

Introducere

Siturile arheologice au pus însă la dispoziţia istoricilor materiale a căror interpretare a permis elaborarea unui „model” agricol probabil. Se pare că geto-dacii, dar nu numai ei, ci şi celelalte ramuri tracice, aveau o alimentaţie diversă, dar în care produsele vegetale deţineau primul loc. Se mânca multă pâine, în special nedospită, terciuri de cereale, legume, leguminoase proaspete şi uscate, ciuperci şi fructe.
Brânzeturile erau şi ele abundente, lucru normal dacă ne gândim că din moştenirea tracă fac parte iaurtul, untul şi brânza.
Sursele principale de proteine erau peştele, vânatul şi animalele domestice. Carnea roşie era consumată mai rar, predominant în anotimpurile reci, când se putea conserva mai uşor. Asezonatorii principali erau ceapa, usturoiul, sarea şi mierea. Băuturile cele mai importante erau vinul şi berea de cereale (în special orz şi probabil şi mei). Vinul se bea de obicei nediluat cu apă, ceea ce ducea foarte des la excese.
Conform surselor istorice tracii aveau două mese pe zi, şi putem presupune cu destul temei că geto-dacii nu făceau excepţie. Se pare, de asemenea, că „terroir”-ul dacic reuşea să producă o mare cantitate de alimente, iar populaţia dacică nu era îndeajuns de numeroasă pentru a se confrunta cu lipsuri şi foamete.



Nu am reuşit să aflu cu absolută siguranţă dacă agricultura era mai importantă decât creşterea animalelor, sau invers. Exista surse care susţin ambele afirmaţii. Eu aş zice că ponderea creşterii animalelor era mai importantă, şi voi argumenta foarte pe scurt. Erau timpuri grele şi se trăia în stare cvasi-permanentă de război. Spre deosebire de cereale sau alte vegetale, animalele se pot deplasa şi se pot ascunde în zone mai greu accesibile, cum sunt pădurile. Animalele aduceau, pe lângă carne, şi lapte, piei sau blănuri. Mai mult, deţinerea unui număr de animale era, conform istoricilor, indicaţie a unui rang social înalt; posesia animalelor era, deci, semn de bogăţie şi atrăgea respectul societăţii. În plus, pământul se lucra greu, iar fermierii erau în totalitate la cheremul climei, adică mult mai vulnerabili. Alte considerente asupra aspectului agricultură vs. creşterea animalelor vor fi expuse mai jos. Pe aceste concluzii îmi bazez opinia că este probabil ca ponderea mai mare să fi fost deţinută de creşterea animalelor.
Înainte de a trece la analiza documentaţiei găsite de mine, aş vrea să redau doar un mic pasaj scris de Herodot despre daci. Cu toţii am trecut prin şcoală şi cu toţii cunoaştem deja celebrul citat: „Geţii (cărora romanii le vor spune daci) sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. Îi aparţine lui Herodot. Numai că manualele de istorie nu ne-au redat şi alte fraze scrise de marele istoric. Iată cum sună câteva dintre ele: „După indieni, neamul tracilor este cel mai mare; dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniţi în cuget, ei ar fi, după părerea mea, de neînfrânt. Dar unirea lor este cu neputinţă şi nu-i chip să se înfăptuiască, de aceea sunt ei slabi. La ei, la traci, trândăvia este un lucru foarte ales, în vreme ce munca câmpului este îndeletnicirea cea mai umilitoare; a trăi de pe urma jafului este pentru ei cel mai frumos fel de viaţă”. Habar nu am dacă Herodot avea dreptate. Cred că, într-o mare măsură avea. Totuşi, deşi dacilor le plăcea jaful, unii dintre ei mai şi munceau, şi asta se poate vedea în rândurile de mai jos.

Agricultura

Agricultura dacilor s-a putut dezvolta datorită întinderilor mari de pământ rodnic şi, după cum spun sursele greceşti şi romane, dacii cultivau cam aceleaşi plante ca şi celelalte ramuri tracice. Chiar dacă, după cucerirea romană, nu a avut niciodată importanţa economică a Egiptului, numit pe atunci „grânar al Imperiului Roman”, Dacia a avut totuşi, în domeniul agricol, performanţe remarcabile.
Când pomenesc de agricultură, mă refer doar la acele plante care erau cultivate de om, căci este evident că dacii foloseau şi multe plante (fructe, frunze, rădăcini, seminţe) care creşteau în mod natural, sălbatic. Nu se cunosc cu exactitate nici cantităţile în care erau acestea cultivate, deşi toate datele converg către o oarecare abundenţă, şi nici ponderea fiecăreia în totalul producţiei agricole.



O dovadă a practicării agriculturii pe scară largă este descoperirea uneltelor agricole din fier, găsite în foarte multe dintre siturile arheologice, mai ales morminte, aşezări şi depozite îngropate. Coase lungi (de tip celtic), coase scurte, seceri, sape, săpăligi, târnăcoape, securi, greble cu şase dinţi, cosoare şi altele par să fi fost unelte de zi cu zi, extrem de obişnuite şi de prezente.
Interesant este că acele unelte erau foarte asemănătoare cu cele folosite de ţăranii români secole mai târziu, până astăzi.
S-au găsit şi brăzdare de plug cu tracţiune animală; acestea erau însă simetrice, manufacturate din bări de fier plate şi îndoite. Acest tip de brăzdare au fost preluate, probabil de la traci, undeva prin secolele IV- III î.H. Uneltele de acest tip încep să fie prezente în special în secolele III-II î.H., când pare să fi existat o multiplicare a cuptoarelor pentru minereu de fier, observabilă pe tot teritoriul ocupat de geto-daci. Fierăriile apărute atât în interiorul cât şi în exteriorul arcului carpatic erau capabile, spun istoricii, să satisfacă nevoia de unelte şi arme a întregii populaţii. Este posibil ca şi temuta sabie dacică, „falx dacica”, să fi fost la origine o unealtă, sau un instrument cu două întrebuinţări, căci foarte adesea bărbaţii daci erau siliţi să treacă rapid de la munca ogoarelor la luptă. Existenţa unei ustensile cu dublu caracter i-ar fi ajutat extrem de mult şi ar fi fost extrem de eficientă, căci armele erau de obicei scumpe, iar simplii ţărani nu şi le puteau permite. O dovadă în sensul acestei afirmaţii ar fi faptul că falx dacica era o armă folosită preponderent de pedestraşi, adică de soldaţii săraci, care nu-şi puteau permite întreţinerea unui cal.
Această sabie-unealtă era atât de teribilă, încât a provocat pierderi imense armatelor romane şi au dus chiar la modificarea căştilor legionarilor, pentru a obţine un plus de protecţie.

Cereale

Se pare că cea mai cultivată cereală era meiul, grâul venind abia pe locul al doilea. Acest lucru este o surpriză doar dacă ne raportăm la realitatea actuală, când grâul are în agricultura europeană o pondere net superioară. În acele timpuri însă, nu doar în Europa, ci şi în China, Mesopotamia şi chiar Egipt, meiul juca un rol deosebit. Dacii îl măcinau şi apoi îl fierbeau, cel mai adesea în apă, dar şi în lapte, obţinându-se un terci deosebit de versatil. Datele arată că localnicii adăugau la el spanac, lobodă, brânză, miere, ouă, ceapă, usturoi, măcriş, ciuperci etc. Aceste terciuri pe bază de mei nu sunt ceva specific Daciei, căci ele se întâlnesc şi la celţi, germani, sarmaţi, greci şi romani.



În ce priveşte grâul, şi el deosebit de important, dacii cultivau preponderent trei varietăţi: Triticum aestivum (grâu comun), Triticum dicoccum (emmer sau faro) şi Triticum monococcum (alac). Acesta din urmă era, se pare, una dintre cele mai vechi culturi, datând încă din timpuri preistorice. Bineînţeles, şi grâul era măcinat şi folosit apoi la prepararea de terciuri. Nu s-au găsit urme de pâine în siturile arheologice dace, dar s-au găsit cuptoare în care s-ar fi putut coace pâinea. De asemenea, s-au găsit urme de pâine la popoarele cu care dacii aveau contacte vechi şi constante şi cu care făceau nu doar schimburi comerciale, ci şi culturale, cum sunt, de pildă, celţii, sarmaţii şi grecii. Cea mai probabilă este prepararea de pâine nedospită, de forma lipiilor, căci acestea necesitau doar apă, făină şi sare. Se cocea şi pâine dospită, care necesită drojdie (ferment), căci sunt date care atestă producerea fermentului din făină de mei sau grâu, amestecată cu vin dulce.
Meiul şi grâul apar în siturile arheologice în cantităţi destul de mari şi, un alt lucru care dovedeşte importanţa lor, cel mai adesea neamestecate cu alte cereale. Secara este un caz diferit, căci a fost găsită numai în amestec cu alte cereale. Cu toate că secara are proprietăţi nutritive superioare celorlalte cereale ale vremii, se pare că se consuma în cantităţi simţitor mai mici. Din ce se ştie până acum, cel mai des era folosită în amestec cu grâul, într-un raport de 2 părţi grâu la 1 parte de secară. De fapt, această amestecare a făinii de grâu cu cea de secară, în proporţii asemănătoare, va rămâne în cultura culinară a localnicilor şi va fi întâlnită până în epoca modernă, fără să fi dispărut nici astăzi.
Orzul era o cereală importantă, căci reprezenta, într-un fel, o asigurare de viaţă. Planta este deosebit de rezistentă, trecând cu succes peste secetă şi frig şi având o dezvoltare foarte rapidă. Popularitatea sa se datora nu doar acestor calităţi, importante în epoca în care omul era, aproape total, la cheremul forţelor naturii, ci şi versatilităţii sale. Ajungem din nou la, deja obişnuitele, terciuri; caracteristică orzului este amestecarea terciului său cu leguminoase (în special mazăre, linte şi năut). Tot din orz se prepara probabil şi pâine, dospită şi nedospită. Unii istorici antici, cum este Columella, afirmă că pâinea din orz era socotită a fi de calitatea cea mai bună, în timp ce cea obţinută din grâu era de calitate inferioară.



Nu pot trece mai departe fără a pomeni despre mămăligă. De câteva sute de ani se prepară din mălai. Din câte am aflat, acest procedeu s-a dezvoltat în timpul stăpânirii turceşti asupra Moldovei şi Ţării Româneşti, în secolele XVII-XIX, otomanii puseseră bir doar pe grâu, porumbul rămânând cea mai ieftină şi cea mai productivă cereală. Dacii preparau deja mămăligă din făină de mei şi de orz.
Tot din orz se obţinea malţ, din care se prepara o băutură alcoolică foarte asemănătoare berii de astăzi. Acea bere antică era destinată consumului casnic şi se prepara în casă, în special de către femei. Era mai ieftină ca vinul şi reprezenta o alternativă interesantă pentru apă.
O altă cereală folosită de daci era ovăzul. Acesta apare însă mult mai rar în siturile arheologice. Este posibil ca planta să fi fost folosită preponderent le hrana animalelor, dar istoricii înclină să creadă că era folosită şi ca aliment uman. Se prepara probabil tot ca terci, simplu sau în combinaţie cu alte cereale. Se ştie ca făina de ovăz era combinată cu cea de grâu şi folosită la prepararea pâinii.
Unele date par a indica faptul că ovăzul era amestecat cu unt, lapte închegat şi alte grăsimi animale, căci are proprietatea de a încetini râncezirea grăsimilor.

Leguminoase

Nu trebuie să vă aduc aminte că cele mai multe tipuri de fasole au ajuns în Europa din Lumea Nouă, mult după ce dacii au încetat să existe. Se folosea însă fasolea lată, numită şi bobi, lintea, năutul şi mazărea. De altfel, cuvântul „mazăre” este unul dintre puţinele cuvinte din limba dacă ce a supravieţuit până astăzi.
Lintea era, se pare, unul dintre alimentele de bază ale dacilor. Se folosea atât întreagă, cât şi zdrobită, şi apare adesea în preparate, în combinaţie cu cereale, legume sau alte leguminoase, carne, grăsimi animale şi vegetale şi chiar lactate. Se gătea prin fierbere molcomă (mijotare) şi unul dintre preparatele dacice era ciorba de linte acrită cu zer. Nu se ştie exact cum şi când găteau dacii această ciorbă, dar eu aş fi adăugat şi ceva afumătură şi aş fi gătit-o pe vreme rece, la sfârşit de toamnă, iarna şi la început de primăvară.
Curios este că lintea, amintită de altfel şi în Biblie şi Coran, este originară din Orientul Mijlociu. Nu se ştie cum a ajuns pe teritoriul Daciei şi cât timp i-a luat ca să devină una dintre culturile importante. Bănuiesc că a ajuns la daci prin intermediul grecilor, care au preluat-o, probabil, de la fenicieni şi/sau egipteni.



Mazărea, deşi denumirea ei a fost moştenită de noi în forma sa antică, nu era, se pare, un aliment foarte popular. Se gătea mai rar decât lintea, dar era folosită atât proaspătă cât şi uscată. Se consuma fiartă, mai ales în supă sau în terciuri. Urmele găsite în morminte par să indice faptul că era amestecată adesea cu linte şi bobi.
Bobii nu se întâlnesc des în siturile arheologice, dar atunci când sunt găsiţi se află în cantităţi relativ mari. Acest lucru poate indica faptul că planta avea doar o importanţă locală. Se consuma şi se gătea ca şi celelalte leguminoase, mai ales sub formă de terciuri, de una singură sau în amestec cu linte sau mazăre.
Năutul era, se pare, cea mai puţin importantă dintre leguminoase. Lucrul acesta mă miră puţin, căci este o plantă rezistentă la frig şi căldură şi, în opinia mea, cel puţin la fel de versatilă ca celelalte leguminoase. Dacii foloseau năutul fiert, în terciuri, dar şi prăjit. Au rămas date despre consumul de năut fiert şi terciuit sub formă de turte, amestecat cu brânză.

Asezonatori

Dacia avea rezerve imense de sare, în zăcăminte aflate la mică adâncime. Aceasta era, bineînţeles, cel mai la îndemână şi cel mai ieftin asezonator. Sarea se extrăgea, în mare majoritate, din saline (mine), dar o anumită cantitate se obţinea şi din apa mării, prin evaporare.



Un condiment important în epocă era oţetul, obţinut prin fermentarea vinului şi a băuturilor alcoolice obţinute din fructe şi miere.
Mirodeniile erau extrem de rare. Doar muştarul era o plantă care se cultiva local, iar seminţele sale erau folosite întregi sau pisate în mâncărurile pe bază de linte, năut şi bob. Uneori cu muştar se aromatiza pâinea.
Macul era folosit şi el tot la aromatizarea pâinii şi a preparatelor pe bază de leguminoase.
De altfel, atât muştarul cât şi macul erau folosite şi la extragerea de uleiuri folosite în alimentaţie.

Legume condimentare

Ceapa pare să fi fost, alături de usturoi (dar nu şi de praz, care, nu ştiu din ce motiv, nu pare să fi fost folosit de daci; sau poate era, dar în cantităţi foarte mici) aromele preferate de daci. Nici nu mă miră, căci absolut toate civilizaţiile vechi, de la sumerieni la egipteni, de la chinezi la indieni şi de la greci la celţi, traci şi romani, le foloseau pe scară largă. Concepţia generală a epocii pare să fi ţinut cont nu doar de gustul şi aroma lor, ci şi de binefacerile nutriţionale şi de sănătate pe care le aduceau.
Este posibil ca obiceiul de a strivi ceapa în pumn şi de a o servi presărată cu sare, alături de pâine şi brânză, să provină de pe vremea dacilor. Oricum, este o cutumă veche, care se pierde în negura timpurilor.
Ceapa gătită asigura, alături de usturoi, primul „strat” de gust şi aromă pentru preparate de genul tocanelor şi supelor robuste.
Ceapa verde era una dintre plantele consumate mai ales crude, fie în salate, fie alături de brânzeturi ori carne.



Ca şi grecii, dacii erau mari mâncători de usturoi sub toate formele. Se pare, de asemenea, că dacii au fost cei care au inventat mujdeiul. Istoricul roman Dioscorides indica în mod clar că usturoiul era folosit de daci sub formă de mujdei (adică pisat şi amestecat cu apă, oţet sau vin), ca leac pentru indigestii, dureri de cap şi stări gripale. De atunci datează obiceiul de a păstra usturoiul în funii împletite, atârnate de tavan sau pereţi.
Plaut pomeneşte de „aleatum”, o mâncare dacică, probabil mujdei cu un fel de pâine, sau coptură din făină de grâu.
Dacii mâncau usturoi nu doar în tocane, dar şi în salate (în special cele pe bază de frunzoase, ca măcriş, spanac, lobodă) şi alături de peşte.
Tot cu mujdei ungeau dacii vârfurile gardurilor, porţile, ferestrele şi pragurile uşilor, şi chiar pe ei înşişi, în speranţa de a ţine lupii departe. Se poate bănui importanţa lupului dacă ne gândim că steagul dacilor avea înfăţişarea unui şarpe cu cap de lup. Putem, la fel, bănui că sucul de usturoi era şi el important, caci oferea protecţie, mai ales pe timp de iarnă, când haite de lupi flamânzi asediau, probabil, satele.
Hreanul era, după unele surse, o plantă folosită mai mult în medicină, dar şi ca aliment. După mulţi istorici ştiinţa dacilor de a folosi plantele în scopuri medicinale era la fel de importantă ca cea a romanilor sau grecilor. Amestecul de hrean şi miere era folosit, de pildă, la combaterea tusei.

Legume, rădăcinoase, vărzoase şi fungi

Intrăm aici într-o zonă mai neclară, căci nu se ştie sigur care anume legume erau cultivate şi care erau culese, în stare sălbatică. Se ştie că dacii mâncau spanac, măcriş, lobodă, lăptuci, rădăcinoase (probabil morcovi, napi şi alţi tuberculi). Acestea se consumau fie crude, în salate sau alături de carne, leguminoase sau alte legume (măcrişul, în special, datorită gustului acrişor era folosit în salate), fie gătite, amestecate în terciuri, tocane sau supe. Se ştie despre spanac că era alăturat foarte des meiului, în special în terciuri.
În morminte s-au găsit seminţe ale acestor plante, sau resturi carbonizate, dar nu se ştie în mod clar care anume dintre ele erau cultivate şi care erau culese în stare sălbatică.
Dacii consumau ciupercile pe scară largă. Ele cresc în toate zonele de relief, de la începutul primăverii până toamna târziu, iar dacii ştiau să le conserve prin uscate la soare şi prin saramurare. Sunt şi destul de versatile, putând fi mâncate fierte, fripte, coapte şi prăjite. Putem presupune deci, cu destul temei, că erau îndeajuns de disponibile şi de ieftine ca să fi devenit unul dintre alimentele populare în acele timpuri.
Varza este un aliment a cărei denumire actuală provine tot din limba dacă. În mod clar era folosită în alimentaţie şi pare destul de probabil să fi fost cultivată. Pot presupune doar în ce moduri era folosită, căci nu am găsit date despre rolul jucat de ea în bucătăria dacică. M-aş aventura să spun că era consumată atât crudă, de una singură sau alături de leguminoase ori alte frunzoase, dar şi gătită, în special prin fierbere. Era servită probabil alături de carne, linte şi terciuri de cereale. Deşi nu am găsit date concludente, ştiu că dacii cunoşteau procedeul de conservare cu saramură (aplicat la ciuperci), şi pot bănui că acest procedeu se aplica şi verzei.



Deşi ocupaţia principală legată de procurarea alimentelor era, probabil, creşterea animalelor, agricultura era aducea şi ea un surplus de alimente, relativ uşor de depozitat (deşi mai greu accesibil în caz de război sau calamităţi naturale), care permitea supravieţuirea în anii mai slabi sau pe timp de război. În zona Sarmizegetusei, şi este foarte probabil ca şi alte aşezări importante să fi beneficiat de aceleaşi facilităţi, s-au descoperit cantităţi mari, uneori chiar impresionante, de cereale depozitate în mari hambare, fie ale cetăţenilor simpli, - săpate în pământ, în interiorul sau exteriorul locuinţelor -, fie ale tarabostesilor, acestea mai ales depozitate în vase de lut foarte mari, chiupuri, îngropate şi ele în pământ.
Pare logic însă ca măcar o parte a cultivării plantelor să se subordoneze ca scop şi structură, activităţii de creştere a animalelor. În mod sigur unele plante se cultivau în scopul de a hrăni animalele sau chiar pentru producerea fibrelor textile. S-au găsit seminţe şi resturi de orzoaică, rapiţă, dragaică, zâzanie, mohor, in şi cânepă.
Există şi o afirmaţie controversată a lui Horaţiu, care pretinde că geto-dacii cunoşteau tehnici de asolament şi le şi puneau în practică. Totuşi, această afirmaţie este tradusă şi interpretată în mod diferit de istorici, aşa că nimic nu pare a fi sigur.

Fructe

Strugurii erau cultivaţi atât pentru consum de masă, cât şi pentru vin. Se pare că dacii aveau o mare aplecare spre consumul de cantităţi mari de vin. Cultura viţei-de-vie era atât de importantă încât lingviştii afirmă că unii termeni dacici legaţi de această ocupaţie au rămas în limba vorbită astăzi: butuc, strugure, curpen.
Suprafeţele ocupate de păduri erau extrem de mari, aşa că fructele de pădure erau un adaus binevenit de vitamine; se culegeau şi se mâncau fragi, zmeură, afine şi mure.
Dintre fructele cultivate în livezi, merele erau, se pare, cele mai populare, mai ales pentru faptul că puteau fi consumate nu doar crude (erau un leac excelent pentru scorbut), ci şi - datorită conţinutului mare de zahăr natural - transformate în băuturi alcoolice, prin fermentare.
Se pare că procedeul fabricării de bauturi alcoolice din fructe a fost preluat de la celţi, căci schimburile acestora cu traco-daco-geţii erau relativ frecvente.
Un alt fruct important, nu numai pentru consum direct, erau prunele. Unii istorici spun că ţuica (originea acestun cuvânt este necunoscută, unii speculând că ar fi derivat dintr-un cuvant din limba dacă) se prepara încă din Antichitate, din vremea dacilor. Lucrul nu este imposibil în opinia mea, căci dacă preparau alcool din mere, puteau foarte bine aplica acelaşi procedeu şi la alte fructe.
Interesante sunt şi modificările apărute după cucerirea Daciei de romani. Astfel, conform dreptului roman, pământul devine bun public, proprietate a statului (ager publicus). Agricultura este acum ocupaţia de bază a localnicilor şi coloniştilor, alături de viticultură şi pomicultură.
Bineînţeles, tradiţiile dace supravieţuiesc, şi mă refer aici la unelte şi la modul de lucru al pământului, dar alături de acestea, încep să fie adaptate şi unelte şi metode aduse de colonişti. Acestea au fost asimilate mai ales fiindcă ofereau un randament vădit superior. De altfel acest proces nu a avut loc doar în Dacia romană. Cu o oarecare întârziere, şi poate şi cu o mai mică intensitate, procesul a decurs oarecum asemănător şi pe teritoriile locuite de dacii liberi.

Creşterea animalelor

Cum spuneam în episoadele anterioare, nu există o unanimitate în rândul istoricilor asupra ramurii economice preponderente: agricultura, sau creşterea animalelor? Dacă este să ne luăm după Herodot, munca la câmp era considerată umilitoare; poate că păstoritul şi activităţile derivate erau considerate a fi mai acceptabile? Aceasta ar putea indica faptul că activitatea mai importantă era cea legată de animale.



Condiţiile naturale ale Daciei erau favorabile şi agriculturii, dar şi creşterii animalelor. Pe de altă parte, creşterea animalelor este o ocupaţie care necesită un volum de muncă mai redus; nu implică nici transformarea naturii, aşa cum este cazul cu agricultura. Un alt argument în favoarea creşterii animalelor este acela că profiturile de pe urma lor erau mai mari, căci se foloseau nu doar carnea, ci şi pieile, lâna, laptele şi grăsimea. De asemenea, animalele puteau fi, cel puţin unele dintre ele, folosite şi la muncă, atât pe timp de pace cât şi pe timp de război. În plus, de creşterea şi hrana animalelor se puteau ocupa şi copiii sau bătrânii, în timp ce agricultura avea nevoie de o mână de lucru mai în putere. Ori bărbaţii, pe lângă faptul că dispreţuiau munca pe câmp, erau adesea indisponibili din cauza războaielor.
Nu mai vorbim de faptul că, în caz de invazie armată, animalele puteau fi transportate, pe propriile picioare, şi puse la adăpost mult mai uşor decât produsele agricole. Ca orice avere imobilă, ogoarele şi livezile erau mai vulnerabile în caz de război.
Animalele erau, în acele vremuri nesigure, o rezervă de hrană, o avere impresionantă şi un simbol al poziţiei în ierarhia socială.
Ca ultim argument, aş invoca metodele primitive de cultivare, recoltare şi depozitare a producţiei agricole. Aceasta era la cheremul condiţiilor meteorologice, iar productivitatea era mică. Abia după adoptarea fierului aceasta avea să crească, permiţând obţinerea unor recolte satisfăcătoare.



Urmele găsite în siturile arheologice par a indica faptul că vitele erau preferate de daci, ca sursă primară de carne. Totuşi, oasele de vită sunt mai mari şi mai rezistente, de aceea se şi păstrează cel mai bine. La fel, deşi poate în mai mică măsură, cele de porcine. Oasele păsărilor sunt mai subţiri şi mai fragile; ele erau mâncate de porci şi câini, iar în plus sunt distruse mult mai rapid de umezeală şi microorganisme.
Deşi cantităţile de oase de vită predomină, nu este neapărat necesar să acceptăm faptul că vita era carnea preferată. Pur şi simplu a lăsat urme mai vizibile. Eu sunt destul de sceptic în ce priveşte această preponderenţă, căci vitele erau o sursă importantă de produse secundare, ca lapte, brânză, iaurt, pentru care dacii erau vestiţi. În plus, în acea vreme vitele aveau talie semnificativ mai mică, astfel că erau o sursă de carne mai puţin eficientă decât vitele de astăzi. Toate acestea mă fac să cred că, deşi urmele arheologice par spune că vita era principala sursă de carne, faptul nu este atât de sigur.
La fel, abundenţa de oase de porcine par a conferi acestora locul al doilea ca producţie de carne. Eu le-aş trece pe primul loc, căci porcii erau crescuţi efectiv doar ca sursă de carne şi de grăsimi animale. Cu excepţia pielii, părului şi oaselor (pe care le oferă şi vitele), de la porc nu există produse secundare, lucru care îl face disponibil pentru sacrificare. Şi porcii aveau o talie mai mică şi erau sacrificaţi, preponderent, în jurul vârstei de doi ani. Probabil atingeau maturitatea sexuală mai tîrziu, iar carnea lor era cea mai potrivită consumului în jurul acelei vârste. Porcii sacrificaţi la mai puţin sau mai mult de doi ani sunt extrem de puţini. Modelul aplicat de daci era, probabil, următorul: animalele se sacrificau tinere, înainte de a atinge maturitatea, iar o parte dintre exemplare erau păstrate pentru reproducere. Pesemne, devenea nerentabilă creşterea porcinelor la vârste de peste doi ani; surplusurile de greutate erau, deci, mai mici decât cantitatea de hrană investită.



Oile şi caprele erau şi ele consumate, dar mai puţin decât porcii şi vitele; cel puţin aşa spun dovezile arheologice. Oile şi caprele erau şi ele surse importante de produse secundare (lână şi lapte). Animalele din acea epocă erau rase pure, neameliorate prin încrucişări. Aveau talie mai mică şi erau suple. Oile erau, în mod sigur, mult mai importante numeric decât caprele. Şi aici se aplica un model de creştere asemănător cu cel folosit în cazul porcilor. Animalele se sacrificau în general tinere, între 6 luni şi 2 ani. Se păstrau, bineînţeles, exemplare pentru reproducere.
Ca şi în cazul celţilor, cu care dacii au avut legături economice strânse, sau cel al germanilor, caii par să fi constituit şi ei o sursă de carne. Descoperirile arheologice întăresc această ipoteză, căci resturile de oase de cal găsite în siturile arheologice par să fie la fel de fragmentate ca cele de vită şi porc, purtând urme de tăiere şi arsură, ceea ce indică porţionare şi gătire.
La fel, într-o oarecare măsură se mâncau şi câini. Resturile osteologice indică porţionare cu unelte tăioase.
Găinile şi puii intră în alimentaţia locuitorilor teritoriului dacic încă din perioada La Tčne (cea de-a doua epocă a fierului în Dacia, între secolele V-I î.H.). Nu se ştie exact cât de multe păsări mâncau dacii şi care este ponderea lor relativă faţă de celelalte surse de proteine animale, căci oasele lor sunt mult mai fragile; pe lângă faptul că erau mâncate de câini şi porci, se şi descompuneau mai uşor în contact cu aciditatea solului. Dat fiind însă talia lor mică, se poate presupune că nu erau sursa principală de carne. Să nu uităm însă că păsările furnizau, bineînţeles, şi ouă, alimente complexe şi deosebit de importante.
Gâsca şi raţa domestică erau rar întâlnite, mult mai rar decât rudele lor sălbatice.



După cucerirea romană, creşterea animalelor devine în mod clar a doua ramură a economiei, ca importanţă, după agricultură. Vitele şi caii reprezentau erau cele mai căutate şi cele mai apreciate pe piaţa externă, deşi şi ovinele şi porcinele erau crescute pe scară largă. Romanii au introdus şi aici un sistem ordonat, de înregistrare strictă, aşa că datele rămase sunt certe.
Albinăritul şi creşterea păsărilor de curte a continuat, chiar la scară mai mare decât înainte.
Se mai ştie că păşunile şi fâneţele statului sunt date în arendă, iar folosirea lor se făcea doar după plata unei taxe.

Vânătoarea şi pescuitul

Dacă bărbaţii daci dispreţuiau munca de fermier, iar femeile dace păreau a deţine rolul preponderent în gospodărie, vânătoarea era, însă, mult mai agreată. Într-o societate violentă, de războinici, ca cea a dacilor, vânătoarea era nu numai o sursă de hrană, ci şi un antrenament pentru luptă, ca şi o modalitate de socializare.
Se vânau cu precădere animalele mari, în special cerbi, căprioare şi mistreţi. Conform descoperirilor arheologice (de data aceasta avem de-a face cu oase mari şi robuste, care au rezistat trecerii anilor), aceste animale erau cel mai des vânate, probabil deoarece carnea lor era preferată altor animale ca urşi şi bouri. Acestea din urmă, alături de iepuri, formau, se pare, o categorie mai puţin populară.
Dacii, mai ales cei săraci, nu dispreţuiau, mai mult ca sigur, nici vânatul cu pene, dar resturile de oase care să confirme acest lucru sunt extrem de puţine, din motivul expus mai sus în cazul păsărilor domestice.



Ca şi în cazul oaselor provenind de la păsări, cele de peşte nu rezistă nici ele probei timpului. Dacia se bucura de o cantitate îndestulătoare de ape curgătoare şi stătătoare, ca şi de vecinătatea mării. Se ştie în mod clar că dacii practicau pescuitul, căci s-au găsit în numeroase aşezări urme de unelte de pescuit (cârlige, greutăţi de la plasele de pescuit), dar, din nou, nu se cunoaşte importanţa acestei surse de hrană. Dat fiind că peştele este mult mai perisabil şi mai greu transportabil dintr-o localitate în alta, sau de la locul pescuitului până în piaţă (vitele, oile, caprele şi porcii merg pe propriile picioare, puii sunt transportaţi vii - peştii, însă, se pot transporta doar pe distanţe relativ mici, căci se alterează foarte repede, mai ales în lunile călduroase) se poate presupune că peştele proaspăt, ca şi alte animale provenind din apă (scoici, de pildă) nu deţinea o pondere mare ca sursă de proteine. La fel, se poate presupune că peştele sărat şi afumat era mult mai des întâlnit, căci se păstra mult mai bine.

Lactatele

Unii autori, printre care şi Columella, cunoscut pentru scrierile sale referitoare la agricultură, menţiona că geţii erau numiţi „băutori de lapte”. Desigur că nu se înşela, căci am văzut mai sus că vitele, oile şi caprele erau crescute de daci cu mult succes. Accentul cădea, mai mult ca sigur, pe laptele de vacă, din motive de productivitate. Laptele de oaie şi capră erau probabil, luate împreună, inferioare cantitativ celui de vită.



Transformarea laptelui în iaurt, unt şi brânză avea ca scop conservarea laptelui. Nu există urme clare despre producţia şi consumul de iaurt şi unt. Putem presupune că erau cunoscute de daci; iaurtul era un aliment specific nomazilor din răsărit, în timp ce untul este un aliment specific climei temperate şi reci. Eu unul sunt convins dacii, sau mai bine zis femeile dace, ştiau să prepare şi iaurt şi unt şi că acestea erau produse îndeajuns de populare.
Totuşi, nu egalau în popularitate brânza. Seminficativ este faptul că „brânză” este unul dintre puţinele cuvinte de origine dacă rămase în limba română.
Un alt cuvând dacic rămas în limba română, asociat şi el cu produsele lactate, este „zerul”.

Apicultura

Apicultura era una dintre ocupaţiile de bază ale dacilor, mierea dacă fiind o marfă cu mare căutare în rândul negustorilor greci şi romani. Albinele dacilor erau perfect adaptate climei temperate şi se dovedeau foarte productive.

Băuturile

Băutura cea mai populară era, fără îndoială, vinul. Acesta este atestat atât de izvoarele scrise, cât şi de descoperirile arheologice. Cultura sa a început în Dacia încă de acum 4-5.000 de ani, după unii istorici fiind mai veche şi decât plugăria. Mai mult, legenda spune că Dionysos, zeul grec al vinului, s-ar fi născut în Tracia, pe meleaguri care ar putea fi identificate cu vechiul teritoriu al Daciei. De altfel la proto-daci (înaintaşii dacilor) exista un cult oarecum asemănător, cel puţin la fel de vechi ca cel al grecilor, personificat de zeul Sabazios.
Homer spunea că bărbaţii daci şi femeile lor beau vinul după moda scitică, adică neamestecat cu apă, în loc de căni şi pocale folosind cornuri de cerb sau de bou. Acestea erau trecute din mână în mână şi de la gură la gură.
Deşi exista şi un import de vin, în special comercializat de oraşele greceşti, abundenţa şi calitatea vinului dacic erau binecunoscute în epoca respectivă. Această abundenţă nu a avut ca rezultat doar o dragoste, oarecum exagerată, a dacilor pentru vin, dar a funcţionat şi ca o atracţie de nestăvilit pentru vecini. Invaziile atribuite dorinţei de a jefui vinul dacic erau atât de numeroase, încât se spune că Burebista, la sfatul marelui-preot Deceneu, a ordonat distrugerea viilor, în speranţa de a opri atacurile. Informaţia provine de la istoricul Strabon (66 î.H. - 24 d. H). Mie personal motivul nu mi se pare nici prea întemeiat şi nici prea logic. Vinul era şi un important produs de export al Daciei, care permitea achiziţia de ulei de măsline, bijuterii, arme, ţesături etc. Un alt motiv atribuit de Strabon acţiunii lui Burebista a fost dorinţa acestuia de a eradica beţia, devenită obişnuită atât în rândul nobililor, cât şi al celor de rând. Mi se pare însă ciudat că nu a dat ordin de distrugere şi a livezilor de pruni sau de meri, şi ele o sursă însemnată de băuturi alcoolice.



În fine, indiferent de motiv, se pare că la un moment dat producţia viticolă a Daciei a scăzut, ea revenind la un moment dat la vechiul nivel, ba şi depăşindu-l, doar după cucerirea Daciei de romani. Aceştia, mai avansaţi ca tehnologie, au dezvoltat foarte mult tehnicile vinăritului. Monedele bătute de romani după cucerirea Daciei înfăţişau o femeie căreia doi copii îi ofereau struguri, ca simbol al principalelor bogăţii ale Daciei Felix, cum denumisera cuceritorii provincia, dar şi ca o dovadă a faptului că viile renăscuseră.
În multe aşezări au fost descoperite seminţe de struguri şi fragmente de amfore produse local. Unele amfore erau marcate cu „ştampile” care atestau provenienţa lor din lumea greacă, ceea ce denotă că, pe lângă o importantă producţie proprie, dacii aveau acces şi la vin din import. Acesta era, fără îndoială, mai scump şi era destinat claselor avute.
Pe vremea lui Burebista existau soiuri autohtone de viţă-de-vie; nu ştiu cum erau numite pe acea vreme, dar din ele au evoluat probabil soiurile numite astăzi Galbena de Odobeşti, Grasa de Cotnari, Feteasca albă, Feteasca neagră, Feteasca regală, Tămâioasa românească, Busuioaca de Bohotin, Cadarca, Berbecelul, Frâncuşa, Roşioara, Crâmpoşia, Bătuta neagră etc. Multe alte soiuri au dispărut din cauza filoxerei, la începutul secolului trecut.
O altă băutură importantă era, după cum am văzut mai sus, berea. Dacă vinul era asociat cu lumea „civilizată”, de influenţă greco-romană, berea era asociată „barbarilor”, fiind populară în rândul celţilor şi germanilor. Este foarte probabil ca nobilimea să fi preferat vinul, mai ales datorită prestigiului care îl conferea consumul său, iar cei săraci să se fi mulţumit mai ales cu bere sau cu vin de calitate inferioară.
Este foarte probabil ca dacii să fi preparat şi băut şi mied (preparat din miere fermentată, căci apicultura era o ocupaţie însemnată în acea vreme). Am văzut, de asemenea, că se preparau băuturi alcoolice şi din fructe (mere şi prune).
Unele surse indică şi prepararea, sub influenţă tracică, şi a unei forme de bragă, din cereale fermentate. Acest produs a dispărut însă, fiind reintrodus pe teritoriul ţării noastre de turci, în Evul Mediu.

Unelte de gătit

Vasele folosite de daci erau, îm general, cele din lut. Urmele arheologice au pus în evidenţă faptul că dacii produceau două tipuri de ceramică: cea lucrată manual şi cea realizată cu roata de olărit.
Ceramica lucrată manual era mai întotdeauna produsă dintr-o pastă cu impurităţi, mai ales resturi vegetale şi nisip. Funcţie de felul în care era arsă, predominau culorile brune-roşiatice, de la castaniu la roşu-aprins.
Cel mai probabil este că acest tip de ceramică era produs pe loc, în fiecare gospodărie, nu de către meşteri olari, ci de gospodari, poate chiar preponderent de către femei. Un lucru care pare a întări această afirmaţie este diversitatea de modele şi ornamente găsită la un număr limitat de tipuri de obiecte: cele mai populare vase erau ceştile, vase de tip borcan, căni cu toartă, vase mai mari, cu gura largă şi două toarte şi oale cu o singură toartă.
Datele par a indica faptul că ceramica manuală se făcea încă dinainte de secolul al VI-lea î.H. Odată cu cucerirea Daciei, această tehnică va fi înlocuită treptat cu tehnica de depurare a pastei, preluată de la romani.



Se presupune că dacii au luat roata de olărit de la greci, probabil în perioada La Tene, ca şi multe dintre tehnicile folosite la producerea ceramicii. Deşi procedeele sunt preluate de la greci, iar unele ornamente sau chiar forme le imită pe cele greceşti, vasele dacice sunt în majoritate originale.
Ceramica lucrată cu roata de olărit era, cel mai adesea, produsă în ateliere speciale, de către meşteri olari. Aici se produceau alte tipuri de produse: fructiere cu picior înalt, strachini cu şi fără picior, farfurii, oale, chiupuri, căni cu toartă, diverse vase cu două toarte etc. Lucrătura era mult mai îngrijită, pasta mai uniformă iar formele mai elegante. Pe unele dintre vase se pot observa şi incizii, reprezentând probabil „marca”, sau „semnătura” atelierului sau a meşterului olar. Interesant este că tehnica folosită era una relativ complexă. Fundurile unor vase, toartele sau anumite ornamente erau lipite ulterior, iar unele chiupuri de mari dimensiuni (acestea atingeau 2,3-2,5m înălţime şi erau îngropate în pământ, pentru a depozita cereale, vin, sau ulei) erau fabricate din bucăţi, lipite în final ca să se obţină produsul finit.
Multe dintre vase erau glazurate cu o pastă de argilă albă, foarte fină şi opacă.

Bucătăria dacilor

Dovezile arheologice, de la urmele găsite în vechile situri, până la reprezentările de pe coloana lui Traian, indică faptul că femeia se ocupa de cea mai mare parte a acitvităţilor legate de agricultură, pomicultură, apicultură şi creşterea animalelor.
Bărbaţii nu numai că desconsiderau munca de fermier, dar erau adesea ocupaţi cu războiul, jaful sau vânătoarea.
Femeia era stăpâna casei şi educatoarea copiilor. Ea gătea, făcea pâinea, berea de casă, punea conservele sau prepara brânza, untul şi iaurtul.
Bucătăria dacilor era, m-aş aventura să afirm, asemănătoare bucătăriei celţilor, germanilor şi chiar grecilor, cel puţin în ce priveşte atitudinea faţă de mâncare. Dieta dacilor era frugală, robustă şi simplă, dar perfect armonizată nutriţional şi potrivită condiţiilor climaterice. Bucatele lor erau extrem de simple şi de nesofisticate: friptură pe jăratec, friptură la ţepuşă, fiertură de mei, grâu fiert (din care derivă, se pare, actuala colivă), hrişcă fiartă, fructe, vin şi bere, linte şi năut, miere etc.
Dacii consumau multe legume, leguminoase, fructe, lactate şi cereale, şi mai puţin carne. O parte dintre alimente se consuma crudă. Personal cred că metoda de gătit preponderentă era fierberea molcomă, atât în cazul cărnii cât şi al legumelor. Se puteau obţine astfel atât supe hrănitoare şi gustoase - cu atât mai gustoase cu cât carnea fiartă avea şi os - cât şi carne. Se întâlneşte însă destul de des şi carnea friptă la frigare şi la proţap, mai rar pe grătar. Prezentă des este şi carnea coaptă în cuptoare de pământ, timpi lungi, la foc lent.
Prăjirea nu era o metodă de gătit prea prezentă. Atât porcii cât şi vitele sau oile aveau talie mică şi nu formau îndeajuns de multă grăsime (untură sau seu). Aceasta era folosită şi la gătit, dar şi la iluminat, etanşeizat, impregnat etc.
Dacii aveau la îndemână şi câteva plante ale căror seminţe au conţinut ridicat de ulei, cum este macul, muştarul şi lubiţul (Camelina sativa), numit astăzi şi „in fals”. Din acestea se obţineau uleiuri comestibile, dar care erau folosite şi în alte scopuri: iluminat, tăbăcitul pieilor etc.
Există dovezi, căci s-au descoperit numeroase amfore purtând sigilii care indicau provenienţa şi conţinutul, că dacii importau din Grecia ulei de măsline, dar este clar că acesta era scump şi destinat preponderent claselor avute.
Se pare că femeile dace, căci ele găteau, prăjeau carnea, dar nu foarte des şi nici în cantităţi mari. De asemenea, foloseau sarea, dar nu în exces.
Tehnicile de conservare a alimentelor nu erau necunoscute dacilor. Se foloseau sărarea, uscarea şi afumarea. Fiindcă tot am adus vorba despre sărare, sarea gemă era un produs nu doar folosit pe plan local, la asezonarea mâncării şi la conservarea ei, ci şi unul oferit la export. Geto-dacii făceau un comerţ intens cu sare, mai ales cu oraşele greceşti.



Bucătăria locală s-a diversificat extrem de mult după cucerirea Daciei de romani. Aceştia au adus colonişti, destinaţi să refacă forţa de muncă acolo unde, din cauza războiului, devenise insuficientă. În general coloniştii erau veterani şi muncitori calificaţi şi educaţi să muncească în sistemul organizat şi eficient al Imperiului Roman. Societatea dacică a beneficiat de pe urma lor, căci erau nu numai agricultori şi viticultori, ci şi meşteşugari pricepuţi. Nu vreau să insist prea mult asupra acestui aspect; vreau doar să punctez că aducerea unei populaţii educate avea să ridice nivelul nu doar economic, ci şi culinar. În această perioadă au fost asimilate nu numai ingrediente, tehnici de gătit, ustensile şi preparate romane, ci şi acelea din ţările de origine ale veteranilor: Galia, Germania, Africa.
Mulţi istorici înclină să creadă că tradiţiile culinare dace au continuat să fie mai importante decât cele „importate” de la cuceritorii romani, mai ales că ceea ce ar fi putut să aducă cu ei coloniştii romani erau reţete mai simple, rustice şi ostăşeşti, şi nu reţetele fine, rafinate şi creative preferate de clasele dominante romane. Unul dintre preparatele aduse de colonişti a fost plăcinta, extrem de versatilă şi proliferând în zeci de variante (se pare totuşi că aceasta fusese preluată de romani de la greci).
Tot coloniştii au introdus, se pare, şi o serie de sosuri, deşi nu am reuşit să găsesc o descriere mai clară a acestora. Se spune că acestea semănau oarecum cu nişte supe acre (deşi ciorba este o influenţă mult mai târzie, exercitată de slavii din sud).
Ca tehnici de gătit, romanii au introdus în Dacia coacerea şi fierberea, lucru dedus din faptul că au fost găsite vase din ceramică prevăzute cu capace aproape ermetice, oarecum asemănătoare cu oalele sub presiune moderne.

Comerţul

Din câte mi-am putut da seama, societatea dacă era relativ prosperă, mai ales judecată comparativ cu vecinii apropiaţi. Schimbul de produse nu putea să lipsească într-o zonă atât de bogată şi de productivă, mai ales că datele interpretate de istorici nu par să indice o societate închisă şi statică, ci, dimpotrivă, una deschisă, dinamică. Dacilor le plăcea băutura, mâncarea şi lupta; erau, în opinia mea, avizi să adune bogăţii, prin orice mijloace, implicit şi prin comerţ.
Deşi în siturile arheologice s-au găsit numeroase monezi, mai ales greceşti şi romane, cred că forma dominantă de comerţ era cea bazată pe troc. Probabil în ultimele zeci de ani a existenţă a regatului dac banii se foloseau din ce în ce mai mult şi erau, în mod normal, şi tezaurizaţi ca simbol al bogăţiei şi puterii. Nu voi insista prea mult, totuşi vreau să vă reţin atenţia cu câteva consideraţii despre monezile folosite pe teritoriul Daciei.
Din câte ştiu dacii nu aveau monedă proprie, pe teritoriul Daciei circulând, de pildă, tetradrahme thasiene, folosite până la începutul secolului I. î.H., adică mult timp după ce emiterea lor încetase. Alte monezi întâlnite au fost drahmele din Apollonia şi Dyrrachium, deşi ultimul oraş nici măcar nu mai bătea monedă după anul 100 î.H.. Totuşi, moneda cea mai răspândită şi cea mai tezaurizată a fost denarul roman.
Spuneam că dacii nu băteau monedă proprie, căci preferau să falsifice denarii romani şi se pare că o făceau la perfecţie. Nici analizele moderne nu au fost în stare să deosebească falsurile de original nici în privinţa greutăţii, şi nici ca nivel prelucrare a metalului. Aceste imitaţii nu erau rod al unei iniţiative particulare, ci aveau loc sub oblăduirea statului. Se pare că dacii imitau monezile romane chiar mult timp după ce unele din acestea încetaseră să mai fie emise de Roma. Unii cercetători au emis ipoteza că integrarea Daciei în sistemele economice şi politice ale vremii a fost chiar ajutată de acest fenomen.
La început, vreme de secole, grecii au controlat cu autoritate cea mai mare parte a comerţului dacilor. Coloniile greceşti din Dobrogea au avut un tol decisiv în deturnarea comerţului spre oraşele greceşti. Totuşi, începând cu ultima parte a secolului al II-lea î.H., negustorii romani devin din ce în ce mai prezenţi, iar în secolul I d.H., cea mai mare parte a comerţului făcut de Dacia era îndreptat către Roma. Nu doar resursele Daciei luau drumul Romei, dar şi mărfurile importate erau preponderent de provenienţă romană.
Erau aduse în Dacia produse de excelentă calitate, mai ales cele de lux, ca vase de bronz şi de sticlă, bijuterii din argint şi aur, arme şi unelte din fier, oglinzi, mobilă, unelte de gătit şi multe altele. Erau importate nu doar mărfuri care nu se produceau în Dacia, dar şi din cele care învingeau concurenţa locală printr-un mai bun raport preţ-calitate. Aş menţiona chiar ceramica, produsă pe scară mare şi în Dacia, dar nu la calitatea celei aduse de la Roma. Un alt exemplu este vinul, deşi Dacia producea, cel puţin până la ordinul de distrugere al viilor dat de Burebista, cantităţi mari de vin.
Uleiul de măsline era o marfă extrem de apreiată, lucru care nu este de mirare, căci producţia locală nu era în stare să ofere o alternativă viabilă.
Exista, bineînţeles, şi un export făcut de daci spre Roma şi oraşele greceşti. Cred că produsele dace aveau de înfruntat o concurenţă mare pe acele pieţe, extrem de deschise produselor de pretutindeni şi spre care afluau permanent cele mai bune mărfuri din lumea cunoscută la acea vreme. Deşi meşteşugurile erau în Dacia la un nivel acceptabil (falsurile perfecte ale monezilor romane stau mărturie pentru aceasta), nu puteau concura produsele de calitate excepţională produse în alte părţi. Exportul Daciei era, se pare, mai mult sub formă de materii prime ca lemn, miere, ceară, blănuri şi piei, vite, peşte, sare şi aur. Pare un comerţ nerentabil, căci să oferi materii prime, mai ieftine, şi să cumperi produse prelucrate, mult mai scumpe, este o cale sigură spre faliment. Totuşi, judecând după cantitatea mare de monezi romane găsite în Dacia - chiar dacă o parte dintre ele erau falsificate - se poate deduce că Dacia exporta cel puţin la fel de mult pe cât importa şi că avea o balanţă economică echilibrată.
După cucerirea Daciei de romani comerţul a înregistrat un salt, dar doar valoric. Cantităţile şi numărul partenerilor de afaceri au crescut, dar structura comerţului nu s-a schimbat.
Inscripţiile găsite la Alba Iulia (Apullum) arată că negustorii din Dacia Apullensis formaseră o asociaţie, sau confederaţie, ceea ce înseamnă implicit că erau numeroşi şi activi, de unde şi nevoia de organizare. Nu a fost singura confederaţie de acest gen, organizaţii similare fiind menţionate şi în Sarmisegetuza, Drobeta, Ampelum şi Potaissa.
Din păcate a continuat exportarea de materii prime (aur, argint, sare, lemn, cereale, vite, miere etc.). Importurile au continuat să fie formate din vase de lux, mobilier, stofe, podoabe, arme, vinuri, fructe şi legume exotice etc. Mărfurile soseau acum mult mai lesne şi din Gallia, şi din Panonnia, şi din Germania, ba chiar şi din Asia şi Africa.
Moneda aflată în circulaţie era tot denarul roman, de data aceasta nefalsificat, căci moneda se bătea acum oficial în centre ca Tomis, Callatis şi Sarmisegetuza.
Creşterea cantitativă a comerţului se poate explica şi prin reţeaua de drumuri construită de romani, drumuri care legau toate oraşele importante ale Daciei de căile comerciale din întreg Imperiul Roman.
Organizarea aduce însă şi taxe vamale. Acestea se plăteau atât la intrarea cât şi la ieşirea din orice provincie şi erau aplicate extrem de strict, fiind una din marile surse de venituri ale imperiului. Ca şi fiscalitatea, de altfel, căci începuseră deja să se aplice impozite funciare şi pe cap de om liber.

Influenţe culinare

În mod clar, schimburile comerciale aduceau cu ele şi schimbul de informaţii, inclusiv din domeniul culinar. Din păcate, în această privinţă sursele la care am avut acces au fost minimale, ilustrând - şi aceasta doar vag - influenţele exercitate de celţi, greci şi romani. Nu am reuşit să găsesc aproape nimic despre schimburile culturale culinare cu alte popoare ca sciţii şi germanii.
Deşi am încercat să extrag maximul din sursele avute la îndemână, nu prea sunt satisfăcut de rezultat. Simt că lucrurile au fost mai complexe decât am reuşit eu să le expun mai jos, dar deocamdată trebuie să mă limitez la ceea ce am găsit.
Unul dintre popoarele cu care Dacii au venit frecvent în contact au fost celţii. Istoricii au găsit asemănări şi similitudini relativ numeroase între cele două civilizaţii, poate fiindcă resursele naturale erau oarecum similare, dar, în mod sigur, şi datorită schimbului continuu de produse şi informaţii.
Se spune că celţii au fost cei care i-au învăţat pe daci să prepare băuturi din fructe fermentate, mai ales prune şi mere. Este posibil ca aceştia să fi transmis şi cunoştinţele lor în ceea ce priveşte prepararea hidromelului (din miere fermentată) şi a berii de orz, aromatizată cu ierburi aromate diverse, numită de celţi „cervoise”. După cum am văzut mai sus, dacii preparau bere, tot din ovăz, dar nu se ştie sigur dacă descoperiseră singuri acest proces, sau a fost adoptat de la celţi ori din altă parte.
Influenţa greacă a existat şi ea, dar s-a resimţit mai ales la nivelul claselor superioare. Consumul de ulei de măsline şi de vin grecesc presupunea resurse financiare însemnate, care nu erau la îndemâna multora. Tot grecii sunt creditaţi cu introducerea lintei în Dacia, preluată probabil de la fenicieni.
Despre influenţa romană, de remarcat mai ales după cucerirea Daciei, am vorbit mai sus, aşa că mă mulţumesc că evidenţiez încă o dată doar câteva lucruri.
Romanii au fost cei care au adus în Dacia aluaturile umplute cu tocături diverse; cel mai cunoscut astfel de produs sunt plăcintele, extrem de versatile. Acestea permiteau folosirea aproape a oricărui tip de ingrediente, ieftine sau scumpe, produse animale sau vegetale, ceea ce a făcut să fie adoptate de toate clasele sociale.
Tot ei au adus în Dacia şi ţestul, o oală de pământ cu capac, care a permis coacerea şi fierberea, aceste metode ducând la diversificarea alimentaţiei. Influenţa romană s-a resimţit şi în ce priveşte produsele asemănătoare pâinii şi lipiilor, lărgind gama produselor de acest tip.
Unele surse arată că dacii au preluat de la popoarele nomade, aşa numiţii călăreţi ai stepei, mâncărurile pe bază de ierburi crude (măcriş, salate, potbal), şi a cărnii crude, fezandate sub şa şi uscate. Astfel avea să ia naştere pastrama (pe vremea dacilor purta alt nume, probabil pierdut; numele actual este preluat de la turci), socotită de istoricii şi antropologii culinari a fi un preparat dacic.

Concluzie:
Am senzaţia că ar mai fi multe de spus despre producţia de alimente şi gătitul în Dacia. Desigur, probabil că nu se poate vorbi despre o adevărată „artă culinară”, aşa cum a existat ea la curţile imperiale din Mesopotamia, Egipt şi China.
Am credinţa că, deşi clasele avute mâncau mai bine decât cele sărace, în Dacia nu a existat opulenţa şi rafinamentul culinar proprii civilizaţiilor orientale sau a celei romane. După cucerirea romană, doar guvernatorii, prefecţii şi alţi funcţionati superiori este posibil să fi avut, în bucătăriile lor, bucătari veniţi de la Roma, care să fi gătit preparate rafinate şi exotice. Cred că ceea ce se mânca în Dacia era mai curând frugal şi simplu.
Bucătăria Daciei era una de tip „continental”, înrudită probabil cu cea a tracilor şi asemănătoare pe alocuri cu cea celtică, prezentând poate şi mici accente mediteraneene, datorate influenţei greceşti şi romane. Nici bucătăria grecească nu era cu mult mai rafinată, aceasta caracterizându-se pe atunci (ca şi acum, de altfel) prin frugalitate şi simplitate.
Deşi romanii şi grecii îi socoteau pe daci barbari, impresia cu care am rămas este cea a unei civilizaţii, desigur relativ rudimentară în unele aspecte, dar mult mai deschisă şi mai dinamică decât mi-am închipuit-o.


BIBLIOGRAFIE:


Sursa:
Radu Popovici, La masă cu strămoşii – Dacia, 1-4, 2011

Bibliografie suplimentară:
Liliana Daniela Suciu, Habitat şi viaţă cotidiană în Dacia secolelor I a.Chr. - I p.Chr., 2009 (teză de doctorat);
Lucia Marinescu, Efigie feminină geto-dacă, în Almanah Femeia, 1977, p.28-30;
Ion Horaţiu Crişan, Spiritualitatea geto-dacilor. Repere istorice, Bucureşti, 1986;
Beatrice Daisa Ciută, Cristinel Plantos, Analiza arheobotanică a unui lot de seminţe carbonizate provenit din „silozurile” descoperite la Piatra Craivii, în Apulum, XLII, 2005;
Liliana Suciu, Indicii pentru reconstituirea vieţii cotidiene în aşezările dacice. Aspecte ale alimentaţiei, în Studii de istorie antică. Omagiu profesorului Ioan Glodariu, Cluj-Napoca – Deva, 2001;
M.Şt.Udrscu, Consideraţii arheozoologice privind creşterea animalelor şi vânătoarea la geto-daci în Câmpia Română, în Cultură şi Civilizaţie la Dunărea de Jos, 1985;
M.Şt.Udrescu, Vânătoarea la geto-dacii din SE României. Date zooarheologice, în Symposia Thracologica, VII, 1989;
Maria Comşa, Date privind cultivarea viţei de vie la traco-daci, în Pontica, XV, 1980;
I.H.Crişan, Un depozit de unelte descoperit la Lechinţa de Mureş - Plugul la geto-daci, în SCIV, Tom XI, 2, 1960, p.285-301;
Denis J. Murphy, People, plants and genes ~ The story of crops and humanity, 2007;
Sergiu Haimovici, The animal economy of free dacians (S.II-III AD), în Studia Antiqua et Archaeologica, X-XI, 2004-2005;
Sergiu Haimovici, Date cu privire la fauna descoperită într-o aşezare dacică („Oppidium Ziridava”), în An.şt. Univ.Iaşi. s.II, a.Biologie, T.XV, f.2, 1968, p.403-409 şi anexe;
Sergiu Haimovici, E.Sadurschi, Studiul materialelor paleofaunistice de epocă dacică descoperite în turbăria de la Lozna, în Hierasus, Anuar 1981, p.91-95 şi anexe;
Sergiu Haimovici, în Istoria Românilor, vol.I, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2001, Contribuţia arheozoologiei la reconstituirea istoriei din neolitic şi până în epoca romană, p.35-40;
Hildegard Elsner, Nikolaj Grigorevic Smirnov, Frank Kliemt, Die Germanen, Nürnberg, 2004;
Cătălin Borangic, Femeile dacilor (sub tipar);
Marin Cârciumaru, Plante folosite de traco-geto-daci (încercare de sinteză) (V), în Thraco-Dacica, VIII, 1-2, 1987, p.171-176;
Marin Cârciumaru, Consideraţii paleoetnobotanice şi contribuţii la agricultura geto-dacilor, în Thraco-Dacica, IV, 1-2, 1983, p.126-134; Idem, II, V, p.1-2, 1984, p.171-176; Idem, III, VI, 1-2, p.182-188;
Ion Claudian, Alimentaţia poporului român, Editura Fundaţiei pentru literatură şi artă „Regele Carol II”, 1939.

Vezi şi:
http://www.reteteleluiradu.ro/2011/12/08/la-masa-cu-stramosii-dacia-1
http://www.reteteleluiradu.ro/2011/12/13/la-masa-cu-stramosii-dacia-2
http://www.reteteleluiradu.ro/2011/12/20/la-masa-cu-stramosii-dacia-3
http://www.reteteleluiradu.ro/2011/12/27/la-masa-cu-stramosii-dacia-4
http://www.reteteleluiradu.ro/2012/01/05/la-masa-cu-stramosii-dacia-5
http://www.everyculture.com
http://www.porolissum.org
http://en.wikipedia.org
http://www.historia.ro
http://istorie.e-altfel.ro
http://www.dacia.co.ro
http://www.scribd.com
http://www.cean.ro
http://www.newarchaeology.com
http://www.henriettesherbal.com