Celtii

Celtii

Details

Invaziile barbare

Celtii

Celţii

gr. Galatai; Keltoi, lat. Galli; Celtae

      Populatii indo-europene de limba kentum, mentionate pentru prima data in sec. VI-V a. Chr. de Hecateu din Milet si Herodot si localizate intre izvoarele Dunarii si nord-vestul Peninsulei Iberice.

  Mai tirziu, catre sfirsitul primei epoci a fierului (Hallstatt), protoceltii ajunsi in estul Frantei actuale, in Bavaria si Boemia ating o dezvoltare remarcabila. Sint cunoscute pentru aceasta vreme asezari puternic intarite (Mont Lassois, Heuneburg) si bogate morminte tumulare ce contin vase de bronz si podoabe de aur greco-etrusce (Vix, Bad Cannstatt, Villingen, Hradenin).

  Datorita exploatarii intensive a fierului, a relatiilor comerciale cu centrele etrusce si coloniile grecesti (mai ales Massalia/Marsilia), datorita in egala masura cresterii populatiei si puterii sale de expansiune cele mai multe formatiuni celtice ajung in a doua jumatate a mileniului I a. Chr. la o mare prosperitate. Cultura materiala si spirituala dezvoltata de celti, a fost numita La Tene sau cea de a doua epoca a fierului in Europa. Cea mai veche faza a acestei perioade. La Tene A (500-400 a. Chr..) se manifesta printr-o evolutie ascendenta economica si prin diferentieri sociale, in cadrul unei avansate democratii militare.

  Deplasari de populatii se petrec in estul Frantei (Champagne/Marna), in Austria si Elvetia. Cea de a doua faza a culturii La Tene, numita, arheologic La Tene B1—B2 (400—250 a. Chr.), se caracterizeaza prin mari prefaceri in lumea celtica, fiind in acelasi timp si o perioada de mari cuceriri teritoriale.

  Celtii au atins si afectat politic, economic si cultural, nu numai mari spatii din Europa central-estica si extrem apuseana (insulele britanice) dar si societatea lumii clasice din Italia, Grecia si Asia Mica. Prima mare invazie celtica s-a produs in Italia. Curind dupa anul 400 a. Chr., senonii lui Brennus cuceresc importantul centru etrusc de la Chiusi, apoi se indreapta spre Roma pe care o jefuiesc (387 a. Chr.) si ajung pina in sudul Peninsulei Italice si chiar in Sicilia. Vreme de doua veacuri, etruscii, apoi romanii s-au razboit cu aceste mari uniuni de triburi care in cele din urma au ramas in Lombardia (Gallia Cisalpina) si la nord de Ancona (Ager gallicus). In a doua jumatate a sec. VI a. Chr., alte triburi celtice incearca sa patrunda in Peninsula Balcanica. Opriti pentru o vreme de Alexandru eel Mare si Lisimah, curind dupa moartea acestuia din urma, celtii patrund in Thracia, Iliria, Paeonia si Thessalia, distrugind totul in calea lor. In 278 a. Chr. distrug si jefuiesc sanctuarele de la Delfi. Neintelegeri si amestecuri in conflictele dintre diadohi slabesc insa fortele invadatorilor. Unele grupari se stabilesc in sud-vestul Bulgariei intemeind aici un stat efemer (regatul din Tylis), altele se intorc in Iliria, unde triburile scordiscilor se vor aseza intre Dunare si Sava. Alte grupari trec Helespontul si ajung in Asia Mica, primind din partea regelui Attalos I teritorii intinse teritorii.

    In partea apuseana a Europei, in insulele britanice, expansiunea celtica s-a petrecut poate mai de timpuriu (sec. V-IV a. Chr.). Cultura La Tene in insulele britanice s-a desfasurat ulterior independent de aceea de pe continent, pina in vremea cuceririlor romane (sec. I—II p. Chr.). In Europa centrala alte mari uniuni tribale celtice s-au extins la Dunarea mijlocie in cursul sec. IV a. Chr. In afara de puternicele triburi ale boiilor, stabilite mai de mult in Boemia si apoi in Moravia si Slovacia, in nordul Pannoniei se aseaza neamurile anartilor, iar mai la sud, in jurul Budapestei, acelea ale eraviscilor. Uneltele, armele, podoabele si o variata ceramica lucrata la roata pastreaza pretutindeni aceieasi caractere. Chiar si in Peninsula Balcanica si Italia, unde civilizatiile superioare grecesti si italice au dominat, se intilnesc produse celtice in asezari si necropole.

    Pe la sfirsitul sec. IV a. Chr., incepe sa se manifeste si un nou stil artistic in care motivele ornamentale curbiliniare, pline de fantezie, infring regulile severe ale simetriei. Acest stil numit Waldalgesheim sau liber s-a extins in toata lumea celtica, din insulele britanice pina in spatiile celtilor orientali. Cea de a treia faza a epocii La Tene, denumita si La Tene C (250—100 a. Chr.), reprezinta si perioada de maxima dominare a celtilor in tot cuprinsul fisiei de mijloc a Europei vestice si central-rasaritene. Stapini a celor mai importante centre metalurgice (fier, aur, argint, arama) din Austria, Germania, Boemia si Polonia vestica, celtii produceau unelte, arme si obiecte de tot felul; buni agricultori, foloseau fierul de plug si cutitoiul pentru despicat brazdele. Mari crescatori de turme de vite mari si mici, triburile celtice de pretutindeni beneficiau de o economie prospera. Comertul cu statele mediteraneene sau intertribal era activ.

  Pentru facilitarea vinzarilor si cumpararilor incep sa se foloseasca monedele de de aur si argint, batute de capeteniile tribale. Aceatia locuiau impreuna cu rubedenilie lor in asezari mari si puternic intarite (oppida), cu ziduri de piatra legate cu traverse de lemn (murrus gallicus), aparate cu turnuri si santuri de aparare. O parte din populate isi avea locuintele in cuprinsul cetatilor, alta locuia in asezari mai mici, nu prea indepartate de oppida. Cimitirele tribale, desi numeroase, nu aveau o densitate prea mare (50—150 morminte). Atit capeteniile, razboinicii cit si femeile lor se inhumau in morminte plane. Uneori se observa, in cadrul necropolelor, anumite grupari cu semnificatie cronologica dar si sociala. In teritoriile cucerite de mai putinta vreme, sau in care populatiile suprapuse posedau o cultura proprie mai avansata, se intilnesc adesea morminte de incineratie in urna sau in groapa, forma rituala preluata de la indigeni.

  In a doua jumatate a sec. II a. Chr., numarul asezarilor fortificate se inmultesc, ca efect al concentrarii fortei in mina unor capetenii de mari uniuni tribale, dar si din cauza aparitiei unor grave pericole din afara: migrarea in masa a neamurilor germanice din nordul Europei si presiunea dinspre sud a Republicii romane. Cu toata aceasta situatie, nicaieri in spatiul celtic nu s-a constituit o formatiune statala, regat sau imperiu Celtic, dupa, modelul acelora din lumea mediteraneana si asiatica. Numeroasele razboaie si lupte care vor avea loc de la sfirsitul sec. II si in tot cursul sec. I a. Chr. vor decima vitalitatea celtilor in toate teritoriul pe care acestia le-au ocupat. Rind pe rind, puternicele oppida ale boiilor (Stradonice, Zavist), ale vindelicilor (Manching), au fost distruse de valurile cimbrilor si teutonilor iar in Gallia intre 59—52 a. Chr., sistematic cucerite (Avaricum, Gergovia, Alesia) de catre legiunile lui Caesar. La Dunarea mijlocie a aparut un nou pericol, acela al dacilor. Prin anii 60 a. Chr., multe asezari intarite ale boiilor, eraviscilor si scordiscilor au fost cucerite si ocupate de ostile lui Burebista (Zemplin, Velem St. Vid, Budapesta / Gellert—Taban, Zidovar).

  Aceasta ultima, perioada, denumita arheologic La Tene D (La Tenul final - 100—0), cu tot declinul general al lumii celtice, mai pastreaza multe elemente caracteristice. Este epoca in care multe asezari contin numeroase importuri romane. Olarii introduc forme noi, adeseori pictate in mai multe culori. In toata aceasta productie se observa amprenta unui stil personal viguros (stilul celtic neosever), desi principiile simetriei, venite mai ales din mediul roman, inlocuiesc manifestarile exuberante ale stilului liber, anterior.

  Din teritoriul Romaniei, numai Transilvania si Banatul au intrat sub dominarea directa a purtatorilor culturii La Tene. Provinciile extracarpatice nu au fost cucerite, dar au fost adesea tributare influentelor politice si culturale ale acestora. Nici un izvor literar antic nu mentioneaza direct numele triburilor care au patruns in partile apusene ale Romaniei. Totusi, pe baza datelor arheologice, confruntate cu informatiile de mai tirziu ale lui Caesar si Ptolemeu (sec. I a. Chr.—II p. Chr.) se pare ca nordul Crisanei si Cimpia transilvana au fost stapinite de puternicele triburi ale anartilor care isi aveau centrul puterii lor in bazinul superior al Tisei.

  De asemenea, unele descoperiri din sud-vestul Olteniei (Corlate, Padea, Gruia, Cornesti), atesta prezenta unui grup de scordisci, la sfirsitul sec. II a. Chr. Acestia, impreuna cu triballii si dacii au format o coalitie, impotrivindu-se multi ani romanilor care presau din sudul Dunarii. Probabil ca intr-o epoca anterioara vestul Olteniei si o parte din Banat au facut parte din zona de dominatie politico-culturala a scordiscilor din dreapta Dunarii. Primele patrunderi celtice in vestul Romaniei s-au petrecut in a doua jumatate a sec. IV a. Chr. Instalarea lor insa in masa dateaza de la sfirsitul acestui veac si de la inceputul acelui urmator (La Tene B1—B2, dupa cronologia P. Reinecke—Kramer). Ei au ocupat indeosebi regiunile de podis si de cimpie ale Transilvaniei, iar de partea cealalta a Muntilor Apuseni, intregul ses al Crisanei. Aceste teritorii au fost cucerite de la dacii timpurii, de la o mica formatiune scitica asezata mai demult in bazinul superior al Muresului si a celor doua Tirnave, precum si de la populatiile scito-traco-ilire din bazinul Tisei, Crisurilor si a Muresului inferior (cultura Szentes-Vekerzug-Chotin). Localnicii de prin aceste parti au opus o dirza rezistenta fiind infrinti insa de puterea de soc a celtilor, indelung antrenati in razboaie, cit si de armamentului lor perfectionat. O dovada in acest sens o constituie numeroasele arme de fier, aflate in mormintele necropolelor celtice din vestul Romaniei. S-au gasit care de lupta, spade, sulite, cutite de lovit, coifuri, scuturi etc. (necropolele de la Apahida, Ciumesti, Curtuiuseni, Ghiris-Tarian, Aradu-Nou). Dupa ce noii veniti s-au asezat, regiunile cele mai manoase pentru agricultura, cresterea vitelor, extragerea sarii si exploatarea minelor de fier si argint, relatiile dintre celti si localnici au inceput sa ia forme normale de convietuire. In afara de un mare numar de daci care au preferat regiunile de dealuri si de sub munte, multi indigeni au ramas in teritoriile cucerite, adesea in comunitatile celtice. Prezenta lor in asezarile celtice este atestata de ceramica lucrata cu mina, iar in cimitirile La Tene pot fi identificati prin mormintele specifice de incineratie in urna. S-au descoperit chiar asezari indigene in sesul Somesului, care desi erau vecine cu centre celtice puternice si-au mentinut propria lor independenta. Cultura dacilor in cursul celor doua veacuri de dominare celtica continea inca multe din trasaturile proprii specifice primei epoci a fierului, fiind inferioara celei celtice aflata in plin apogeu al dezvoltarii sale. A fost, asadar, in firea lucrurilor ca populatia indigena sa primeasca multe influente de la cei veniti dar si sa transmita multe din obiceiurile si produsele sale, vehiculind totodata din teritoriile extracarpatice, traco-getice si grecesti, produse meridionale. Din cele aproape 140 de locuri unde s-au descoperit pina in prezent, in Transilvania si Crisana, necropole si asezari apartinind celtilor, reiese clar ca perioada lorde maxima inflorire apartine sec. III a. Chr.

  Desi nu traiau in grupe compacte (in afara de necropolele de la Piscolt (jud. Satu-Mare) si Fintinele (jud. Bistrita-Nasaud) cu peste 150 de morminte, celelalte cimitire nu depasesc 50—70 de morminte), locuirile lor erau destul de dese in ambele regiuni. Din putinele asezari pina acum cercetate sistematic (Ciumesti, Seica Mica, Moresti), se observa ca preferau sa locuiasca ca si indigenii, in bordeie cu o incapere sau doua, acoperite cu paioase sau lemn. Nu s-au gasit deocamdata asezari intarite cu ziduri si santuri de aparare, cum se cunosc in aceasta vreme in vestul si centrul Europei. Numeroase gropi de provizii, mari cantitati de oase de animale domestice (vite mari, porci, oi, capre, cai etc.), foarte multa ceramica lucrata la roata, unelte, obiecte de podoaba ce s-au gasit in locuinte si in jurul acestora, dovedesc prosperitatea locuitorilor. Fara sa existe deosebiri nete de clasa in sinul comunitatilor tribale, se pot observa unele grupuri mai ales de razboinici, printre care desigur unele capetenii care aveau o situatie privilegiata. Mormintele acestora sint deosebit de bogate in arme (spada, sulite, cutite de lovit, coif, camasi de zale), podoabe corporale si de vesminte (fibule, bratari, centuri si catarame, copci si nasturi decorati) si ofrande funerare (patru pina la sapte vase si parti sau animale intregi, in special porci). Sotiile acestor luptatori au si ele morminte bogate mai ales in podoabe (fibule, bratari, coliere, lanturi de briu).

  Mestesugarilor li se puneau uneori in morminte uneltele meseriei lor (causul pentru turnat fierul topit, rindeaua si foarfecele pentru tuns, ori briciul cu piatra de ascutit pentru ras). Sint si morminte sarace care aproape nu contin obiecte, dar ofranda funerara este de obicei nelipsita. In cimitirile din V tarii se intilnesc morminte de inhumane si de incinerate in urna, dar marea majoritate a acestor necropole contin inmormintari de incineratie in groapa. Este o forma ritual funerara neobisnuita la celtii din vestul si centrul Europei. Probabil ca acest obicei, cunoscut in afara de Transilvania, in nord-estul Ungariei si sud-vestul Slovaciei, a fost preluat de la tracii timpurii care au contribuit la constituirea culturii tirzii hallstattiene Szentes-Vekerzug, amintita mai inainte. In cursul sec. II a. Chr. in intreaga lume celtica europeana se manifestau unele prefaceri ce reflecta anumite tulburari (migratiile germanilor dinspre nord si presiunea romana dinspre sud). Efectele perturbatiilor s-au facut simtite si in mediul celt din Dacia preromana, aici poate mai accentuate si din cauza cresterii puterii dacilor, protejati de regiunile de munte. Din a doua jumatate a sec. II a. Chr., numarul celtilor este in vizibila descrestere. Putine sint mormintele lor ce pot fi datate in aceasta vreme. Este posibil ca unele grupari celtice sa se fi dacizat si sa se fi pierdut in masa localnicilor, iar altele sa se fi reintors in cimpia Tisei si in Slovacia, de unde plecasera probabil cu doua veacuri inainte. Nu este exclus de asemenea, ca dacii la inceputul puterii lor, atit de covirsitoare mai tirziu in vremea lui Burebista, sa-i fi izgonit din Transilvania. Oricum, la sfirsitul sec. II a. Chr. si la inceputul sec. I a. Chr., nu se mai constata arheologic prezenta lor efectiva. Ulterior, la Tisa, la Dunarea mijlocie, in Slovacia si Moravia, prin anii 60 a. Chr., puternicele unitati ale dacilor lui Burebista infring si nimicesc triburile boiilor, anartilor, eraviscilor si ale scordiscilor. In general influentele celtice din spatiile extracarpatice nu se dovedesc prea puternice.

  Getii de la Dunarea de Jos aveau ei insisi o cultura evoluata. Se constata totusi, in asezarile getice unele obiecte, mai ales piese de podoaba (bratari, fibule) si cateodata, vase lucrate la roata, de factura celtica (Zimnicea, Monteoru, Cetatenii din Vale). In Moldova centrala si de N unele manifestari ale La Tenului celtic sint mai evidente, fara a atesta deocamdata in mod cert o prezenta celtica efectiva. Aceste indicii constau tot in obiecte de podoaba si ceramica, i citeva asezari si morminte izolate (Cucuteni-Baiceni, Glivanestii-Vechi). Pina la descoperiri mai graiitoare, aceste indicii sint interpretate fie ca rezultatul unor importuri de la celtii din Transilvania sau sud-vestul Poloniei, fie ca se datoresc bastarnilor germanici, ca o cultura in parte de tip La Tene (care patrunsesera la sfirsitul sec. III a. Chr. in Moldova), in sfirsit, sau unor grupuri de celti in trecere spre cimpiile bogate ale Ucrainei. Ptolemeu pomeneste mai multe localitati cu nume celtice pe care le situeaza in Dobrogea septentrionala si in sudul Republicii Moldova (Noviodunum, Arrubium si Aliobrix). Tot de la geograful alexandrin se stie ca, undeva in sud, intre Prut si Bug, se aflau triburile britogalilor (britolagilor), dupa nume fara indoiala de origine celtica.

  Intr-un decret de la sfirsitul sec. III a. Chr. din Olbia, se vorbeste de pericolul unei coalitii celto-germanice ce ameninta cetatea. Toate aceste informatiii ne arata ca si partile rasaritene ale tarii noastre au fost intre sec. III—II a. Chr. sub influenza politica si culturala celtica. Manifestarile culturii celtice in Romania si mai ales in Transilvania nu difera prea mult de acelea din centrul Europei, mai ales din spatiile vecine noua, (Ungaria si Slovacia). Cele mai multe produse de uz comun, unelte, arme, podoabe, urmeaza aceeasi moda, a epocii, ca pretutindeni in lumea celtica. Exista doar uneori un decalaj in timp, in sensul ca unele obiecte lucrate in atelierele din vestul si centrul Europei ajungeau la celtii transilvaneni mai tirziu, in timp ce atelierele occidentale introduceau intre timp produse noi. De aici, unele dificultati de atribuire in cadrul manifestarilor fie artistico-culturale (stilul sever, liber si neosever), fie de ordin cronologic. Desi numarul obiectelor de valoare artistica aflate pe teritoriul tarii noastre nu este prea mare, sint de relevat citeva piese rare chiar in vestul celtic. Asa de pilda, este impunatorul coif de fier, deasupra caruia se inalta o pasare de prada. cu aripile desfacute (Ciumesti), sau alt coif zis „de la Silivas”, a carei aparatoare de ceafa este decorata cu motive specifice stilului liber. Desi in linii mari celtii transilvaneni au avut o cultura, de tip central si vest-europeana, se observa unele particularitati in formele sale de manifestare care-i confera anumite caractere proprii. Acest specific se datoreaza diferitelor elemente culturale receptionate de catre celti de la populatiile cu care au conlocuit sau de la vecinii lor. In afara de adoptarea unor forme regionale de inmormintare (incineratia in groapa), preluata, de la tracii purtatori ai culturii Szentes-Vekerzug, se poate aminti introducerea in repertoriul ceramicii celtice din vestul tarii a unor vase de tip greco-tracic, cum sint canile si cestile. Ambele sint forme neuzitate in vestul celtic si au fost preluate si adoptate de celtii locali, numai din spatiul intracarpatic si din bazinul Tisei. Tot datorita contactului cu traco-getii si eventual cu coloniile grecesti din Pont, au ajuns in Transilvania citeva vase grecesiti de lux, ca si un tip de bratari de bronz cu manunchiuri de butoni reliefati (Ocna Sibiului), cunoscute numai in teritoriul getilor si tracilor sud-dunareni. Toate aceste elemente culturale, la care se mai pot adauga si unele venite direct din mediul dacic local, au fost absorbite si adoptate de catre celtii din vestul Romaniei, devenind astfel proprii culturii lor. Din acest punct de vedere, se poate considera ca in cursul veacurilor III—II a. Chr., acestia au creat un facies cultural celtic, specific regiunii in care au trait.

  Se apreciaza ca in lumea celtica din vestul si centrul Europei monedele proprii, majoritatea imitatii ale staterilor lui Filip II, ale denarilor romani republicani si ale unor monede grecesti, isi fac aparitia, cel mai devreme, la sfirsitul sec. III a. Chr.

  Celtii stabiliti in Dacia si anume cei asezati in partile de nord-vest par sa fi batut, in asociere cu dacii, unele tipuri monetare de argint, imitatii dupa tetradrahmele lui Filip II, in a doua jumatate a sec. III a. Chr. In rindul acestor emisiuni monetare s-ar integra unele tipuri de felul celor din tezaurele de la Tulghies-Miresu Mare (jud. Maramures) si Silindia (jud. Arad). Ele sint de o buna executie tehnica, variate ca tipuri, batute dintr-un argint cu titlul foarte ridicat. In afara acestor monede se mai cunosc in Dacia citeva emisiuni celtice din sec. I a. Chr., venite din Slovacia, din zona locuita de tribul celt al boilor. Monedele respective, tetradrahme de argint, sint de tipul BIATEC si NONNOS, nume ale unor sefi de triburi. In Dacia ele se cunosc doar prin citeva descoperiri si anume: Geoagiul de Jos (jud. Hunedoara), Noul (jud. Sibiu) si Tamadaul Mare (jud. Ilfov). Prezenta lor in Dacia este pusa in legatura cu campania lui Burebista impotriva boiilor, cu care prilej ar fi fost aduse, de catre luptatorii daci, si aceste monede sau, la fel de probabil, prin comert.

Sursa: Dicţionar de istorie veche a României (Paleolitic-sec. X), coord. D. M. Pippidi, Editura Ştiinţificǎ şi Enciclopedicǎ, Bucureşti, 1976, p. 145-150.

Bibliografie suplimentara:

Dumitru Berciu, Celtii „copii teribili ai Antichitatii”, in Magazin istoric, anul VI, nr. 4 (61), aprilie, 1972, p. 2-7;

Dumitru Berciu, Lumea celţilor, Editura Ştiinţificǎ, Bucureşti, 1970;

Henri Hubert, Celţii şi civilizaţia celtică, Editura Ştiinţificǎ şi Enciclopedicǎ, Bucureşti, 1983;

Sandor Berecki, Istoria celtilor in Transilvania, in BCSS, 10, 2004;

Mihail Macrea, Burebista si celtii la Dunarea de Mijloc, in SCIVA, 1-2, 1956, 119-136;

Mircea Rusu, Octavian Bandula, Mormantul unei capetenii celtice de la Ciumesti, Baia Mare, 1970;

Aurel Rustoiu, Celtii din Transilvania si comunitatile indigene nord-balcanice. Schimburi culturale si mobilitate individuala, in EphemNap, XVIII, 2008, p. 25-44;

Aurel Rustoiu, Razboinici si societate in aria celtica transilvaneana, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2008;

Valeriu Sarbu, Dacii si celtii din Transilvania si vestul Romaniei, in Fontes Historiae-Studia in honorem Demetrii Protase,

Ferencz Iosif Vasile, Celtii pe Muresul Mijlociu, Sibiu, 2007 ;

Barry Cunliffe, The Ancient Celts, 1997;

Petr Drda, Alena Rybová, Les celtes de Bohême, Editura Errance, 1995;

Zsabo Miklos, Editura Errance, Les Celt de l'est, 1992;

David Rankin, Celts and the classic world, 1987;

Horace E. Winter, A History of the Celts, Sussex, 2004;

Nikola Theodossiev, Celtic Settlement in North-Western Thrace during the Late Fourth and Third Centuries BC: Some Historical and Archaeological Notes, in Celts on the Margin: Studies in European Cultural Interaction VII c BC – I c AD: Essays in Honor of Zenon Woźniak, ed. H. Dobrzańska, V. Megaw, and P. Poleska (Kraków, 2004).

• < Prev