Acasă
Pumnalul Sica
Sica
- Details
- Legio dacica
- Dacii
Pumnalul Sica
Temut însemn de prestigiu, cu o încǎrcǎturǎ spiritualǎ aparte, pumnalul de tip sica este un reper în încercarea de stabilire a dimensiunii fenomenului militar tracic în ansamblu, dar mai ales a rolului pe care l-a avut, în societate, elita militarǎ care l-a utilizat.
Excursul nostru încearcǎ sǎ aducǎ în discuţie un repertoriu tipologic, cu implicaţiile artistice şi spirituale care se pot construi, cu prudenţa cuvenitǎ, în jurul acestei arme, pornind de la surse iconografice, arheologice, istoriografice, interpretǎri simbolistice şi arheologie experimentalǎ. Parcimonia surselor scrise antice cu privire la „istoria” spaţiului locuit de tracii de la Dunărea de Jos (atât de la sudul, cât şi de la nordul fluviului) este suplinită, în bună măsură, de descoperirile arheologice. Caracterul lacunar al primelor face ca asupra unor componente ale vieţii materiale şi spirituale să planeze astăzi o întreagă serie de dificultăţi în definirea lor. Este şi cazul a ceea ce astăzi numim generic sica.
Cel mai caracteristic tip de armǎ curbǎ din panoplia rǎzboinicilor traci este reprezentat, aşadar, de un pumnal ascuţit, cu lama curbatǎ şi o secţiune triunghiularǎ, având şanţ de scurgere a sângelui de-a lungul lamei şi motive zoomorfe sau geometrice încrustate pe lamǎ. Dimensiunile acestui pumnal, denumit generic sica, variazǎ între 25 şi 35 cm lungime. Relativa unitate morfologicǎ este afectată de includerea în acest tip de armă a unor piese mai mari, impropriu denumite pumnale, şi chiar a unor sǎbii de mai mici dimensiuni, asimilate acestei categorii, foarte probabil din cauza cǎ pumnalele curbe sunt, invariabil, atribuite ethnosului trac şi, în consecinţǎ, asociate cu acesta.
Acest lucru vine în completarea faptului cǎ, din punct de vedere semantic şi terminologic, termenul sica, desemnând un pumnal încovoiat, deşi ancorat puternic în limba latinǎ prin deri-vatele sale, este preluat de romani din lumea greacǎ, unde a pǎtruns odatǎ cu mercenarii traci angajaţi în diferitele conflicte ale Eladei. 
La originea cuvântului stǎ rǎdǎcina indo-europeanǎ *sec, *sac, cu sensul de a tǎia, a secţiona, ceea ce permite ipoteza cǎ pumnalele curbe ale celei de a doua jumǎtǎţi a mileniului I a. Chr., arme predilecte pentru tǎiat şi înjunghiat, transpun, întâi în bronz, apoi în fier, cuţitele şi pumnalele de piatrǎ neolitice. Uşurinţa cu care diferite arme curbe de dimensiuni medii rǎspândite în lumea tracǎ, de tip mahaira sau falx, sunt conside-rate pumnale a fǎcut deosebit de dificilǎ inventarierea şi studie-rea pumnalelor propriu-zise, în ciuda faptului cǎ acestea din urmă sunt prezente, în numǎr relativ mare, atât în contexte arheologice, cât şi în reprezentările figurative. Ipoteza identităţii între sica şi oricare altǎ armǎ curbǎ din arsenalul tracilor nu poate fi susţinutǎ dacǎ se ia în calcul faptul că, în limba latină, sica = pumnal încovoiat face parte din aceeaşi familie de cuvinte cu sicilis = seceră, sicilio = a tăia cu secera, sicilicula = seceruică, cosor mic, sicarius = cuţitar, figurat asasin. Toatǎ familia de cuvinte sugereazǎ dimensiuni mici şi nu întotdeauna rǎzboinice.
Cel puţin la nivel teoretic, istoriografia românească pune semnul egal între sica şi oricare alt tip de pumnal curb; practic, însǎ, exemplificarea cu artefacte precise acoperǎ o paletǎ largǎ de forme şi dimensiuni, ceea ce face necesarǎ o analizǎ atentǎ şi o clarificare în acest sens.
Ambiguitatea îşi are rǎdǎcinile în izvoarele istorice, nu întotdeauna limpezi, care aduc în discuţie armele tracilor. Potrivit lui Herodot, echipamentul tracilor bithini, care trecuserǎ în Asia la mijlocul mileniului I a. Chr., era compus din suliţe, scuturi uşoare şi sǎbii mici, formulǎ pe care Nicolae Iorga o traduce prin suliţǎ, şi bǎltage, şi hangeri, încercând sǎ redea atât exprimarea lui Herodot, cât şi adevǎrul istoric. Clemens Flavius sporeşte confuzia, amintind de inventarea de cǎtre traci a unui cuţit mare încovoiat, numit în text mahaira, dar fǎrǎ alte detalii morfologice sau funcţionale. 
Reprezentările armelor curbe de pe monumentele Antichitǎţii nu sunt, nici ele, mai lipsite de echivoc, pentru a putea cataloga drept pumnale sau falces armele cu care sunt înarmaţi dacii imortalizaţi pe Columna traianǎ sau personificările Daciei de pe o serie de monede romane. Descoperirile arheologice, lipsite de ambiguitǎţile literare sau de minusurile ori adǎugirile artistice, prin numǎrul pieselor şi prin relativa lor standardizare, permit însǎ formarea unei imagini mai corecte şi, implicit, mai complete a acestor arme. Numǎrul mare de piese descoperite, cu caracteristici variate, dar circumscrise noţiunii de pumnal, cumulate cu echivocitatea izvoarelor antice, obligǎ la o diferenţiere între pumnalele şi sǎbiile de mici dimensiuni (mahaire), posibilǎ doar ţinând seama de caracteristicile fizice şi funcţionale ale armelor avute în vedere.
Astfel, potrivit specialiştilor, pumnalul este considerat acea armǎ albǎ portativǎ cu lama scurtǎ, având de regulǎ douǎ tǎişuri şi vârful ascuţit, descriere insuficientǎ, cǎci lipsesc dimensiunile, ca elemente de distingere exactǎ între diferitele arme albe existente în spaţiul trac. Un element distinctiv, necesar pentru a defini exact pumnalele tracice, ar fi funcţionalitatea lor, cu atât mai mult cu cât şi aceasta este deosebit de complexǎ în arealul spaţio-temporal în discuţie. 
Prin definiţie, pumnalul este o armǎ ofensivǎ secundarǎ, alǎturi de cuţit, este utilizat doar ca rezervǎ pe câmpul de luptǎ, atunci când armele principale, suliţa, lancea, spada sau sabia, sunt epuizate, indisponibile, sau când situaţia tacticǎ o impune. Având o razǎ scurtǎ de acţiune, eficacitatea sa este maximǎ când este folosit pentru înjunghiere şi secţionare, fiind mult mai redusǎ când este vorba de lovire. Fǎrǎ ca aceste caracteristici sǎ îi scadǎ din utilitate, pumnalul a fost o armǎ importantǎ, la traci cumulând şi o serie de elemente distinctive, de natură esteticǎ şi simbolicǎ.
În acest cadru general al noţiunii de pumnal, cele tracice prezintǎ atribute specifice, îndeosebi legate de formǎ, dar şi de amprenta spiritualǎ. În primul caz, şi poate cel mai evident, forma acestor pumnale, cu vârf ascuţit şi secţiunea lamei triunghiularǎ, este una curbatǎ, cel mai adesea o curburǎ elegantǎ, şi nu prezintǎ douǎ tǎişuri, ci doar unul, pe partea concavǎ a lamei. Aceastǎ conformaţie îmbunǎtǎţeşte trǎsǎturile de bazǎ ale pumnalelor prin faptul cǎ, deşi pǎstreazǎ puterea mare de penetrare rezultatǎ din vârful ascuţit şi lama prelungǎ, amplificǎ efectele acţiunii de secţionare/înjunghiere. Cea de-a doua particularitate a pumnalelor trace este prezenţa unei importante încǎrcǎturi spirituale, dedusă din reprezentǎrile cu care sunt ornamentate lamele, dar şi din relaţia armelor curbe în general cu ideea de sacrificiu.
Pornind de la aceste considerente, în zona nord-balcanicǎ se poate trasa o linie evolutivǎ de-a lungul cǎreia, plecând de la forme simple, prin modificǎri succesive, se ajunge, spre sfârşitul secolului al III-lea a. Chr. şi începutul secolului urmǎtor, la o formǎ finalǎ, elaboratǎ funcţional şi estetic, proprie unei elite rǎzboinice cosmopolite, al cărei arsenal permite identificarea în rândurile sale şi a unei componente tracice.
Aria acoperitǎ de aceşti rǎzboinici o reprezintǎ nord-vestul Bulgariei, vestul Munteniei, bună parte din Oltenia, cu o intruziune consistentă în sud-vestul Transilvaniei, altfel spus: complexul cultural arheologic Padea-Panagjurski Kolonii, în al cǎrui inventar funerar gǎsim şi pumnale curbate de tip sica. Aceastǎ elitǎ militarǎ, în expansiunea ei spre nord, a eliminat autoritatea celticǎ din zona intracarpaticǎ şi a rǎspândit pumnalul curbat la nord de Dunǎre, sica fiind utilizatǎ de elitele militare şi religioase ale Regatului dac. 
Arsenalul acestor luptǎtori acoperǎ toate tipurile de arme necesare pentru purtarea luptei cu succes de cǎtre profesionişti: lance pentru atac, spadǎ lungǎ pentru lupta de aproape, scut pentru apǎrare, uneori coif şi cǎmaşǎ de zale, pumnal pentru lupta corp la corp. Dotarea acestei elite militare cu arme de diferite tipuri demonstreazǎ nu numai o origine diversǎ a membrilor sǎi, ci şi contribuţia pe care fiecare grup etnic şi-a adus-o la întregul complex şi reflectǎ adaptabilitatea comunitǎţilor în discuţie la noile realitǎţi de pe teatrele de luptǎ ale ultimei jumǎtǎţi de mileniu a. Chr. În acest context, pumnalul are o destinaţie precisǎ, ţinând seama de raza sa scurtǎ de acţiune şi particularitǎţile morfo-logice, respectiv curbura lamei, şănţuirile (Blutrinne) şi tǎişul pe partea convexǎ. Aceste caracteristici trebuie rediscutate, pentru o mai bunǎ înţelegere a modalitǎţilor practice de utilizare în acţiunile combative, atât pentru delimitarea pumnalelor curbe în raport cu diferitele variante de sǎbii de dimensiuni mici şi medii, cât şi pentru înlocuirea, mai mult decât necesară, a sintagmei sabie de tip sica, utilizată adeseori în literatura de specialitate şi care, prin ambiguitatea sa, transferǎ locul pe care ar fi trebuit sǎ îl ocupe pumnalele unei varietăţi de sǎbii curbe.
Acest echivoc, nǎscut pe la începutul secolului al XX-lea şi continuat, cu mici excepţii, în întreaga istoriografie a secolului XX, este rezultatul combinǎrii imaginilor de pe Columna traianǎ cu puţinele izvoare istorice, toate armele curbe altele decât sǎbiile mari fiind considerate sica, fără a se ţine cont de funcţionalitatea lor. Analiza acestei funcţionalitǎţi aratǎ cǎ pumnalele şi sǎbiile curbe, având funcţii şi caracteristici diferite, nu pot fi utilizate în acelaşi mod şi, deci, au fost redate diferit în reliefurile Columnei. Astfel, sǎbiile curbe erau folosite pentru penetrarea armurilor şi coifurilor soldaţilor grupaţi în formaţii compacte, ceea ce necesitǎ o armǎ mai grea şi cu vârful curbat ceva mai accentuat decât pumnalele descoperite în contexte arheologice, caracteristicǎ ce rezultǎ şi din aspectul mai robust cu care apar figurate. Potrivit acestor considerente, o sabie curbatǎ trebuia ţinutǎ cu vârful înspre inamic, dat fiind faptul cǎ sabia era folositǎ îndeosebi pentru lovituri de sus în jos, aşa cum rezultǎ din scenele LIX, LXXII sau XCV, modalitate de utilizare improprie pentru pumnale, mai mici şi mult mai elegante. Singura scenǎ în care apare, fǎrǎ echivoc, un pumnal sica este aceea în care regele Decebal se sinucide, CXLV, şi care prezintă în mod categoric modul de utilizare a pumnalelor. Acestea erau destinate înjunghierii şi spintecǎrii, acţiuni realizabile numai de jos în sus, precum şi secţionǎrii, în cazul suicidului, ceea ce obliga la orientarea armei cu tǎişul cǎtre propriul corp.
Cea de a treia particularitate, anume canalele longitudinale (Blutrinne) încrustate pe lame, este una comunǎ tuturor armelor albe care au ca scop înjunghierea. Ea oferă nu doar o ranforsare a armei, ci şi sporirea efectelor letale ale înjunghierii. Astfel, şanţurile, unul sau douǎ, permit scurgerea sângelui din ranǎ chiar şi atunci când pumnalul rǎmânea înfipt, permiţând o hemoragie continuǎ. Prezenţa canalelor de scurgere a sângelui pe pumnalele elitei militare tracice, începând cu secolul al IV-lea a. Chr., aratǎ nu numai o eficientizare a acestor arme, ci şi locul pe care ele îl ocupǎ în arsenalul elitei militare şi, implicit, diferenţierea, atât în arta figurativǎ cât şi în literatura de specialitate, între pumnale şi diferitele arme cu caracteristici morfologice apropiate.
Pentru completarea acestei deosebiri, cea de a patra caracteristicǎ este la fel de elocventǎ, fiind constituitǎ din ornamentaţii ale lamei cu diferite elemente geometrice sau zoomorfe. Ordonarea acestor elemente de decor a fost iniţiatǎ de cǎtre cercetǎtorul polonez Zenon Wožniak în 1974. El a împǎrţit aceste ornamentaţii în patru grupe distincte: o primǎ grupǎ (A) cumulează reprezentările zoomorfe; a doua (B) cuprinde o serie de asocieri complexe de cercuri, puncte şi linii dispuse în zig-zag; a treia (C) însumează cercuri şi linii longitudinale, iar ultima (D) include şiruri de triunghiuri poansonate pe lamele pumnalelor. Interpretarea acestor decoruri este diversǎ, mergând de la simboluri uraniene pânǎ la transpunerea pe lamǎ a unor feno-mene cereşti, nici o variantǎ nefiind mai puţin probabilǎ. Orna-mentarea pumnalului, pe lângǎ personalizarea armei, avea scopul de a-i conferi o puternicǎ încǎrcǎturǎ spiritualǎ, foarte probabil amplificatǎ de utilizarea sa ca instrument de sacrificiu.
Din punct de vedere tipologic, deşi existǎ o puternicǎ tendinţǎ de standardizare, pumnalele sica pot fi încadrate în trei tipuri principale, deosebite doar prin unele aspecte morfologice, nu şi funcţionale.
Primul tip este caracterizat prin masivitate, uneori cu aspect frânt imediat dupǎ jumǎtatea lamei, vârf scurt şi ascuţit, cu o curburǎ uşoarǎ, tija mânerului scurtǎ, de regulǎ de formǎ triunghiularǎ, prevǎzutǎ cu un orificiu pentru nitul necesar fixǎrii mânerului, situat în apropierea lamei. Lama prezintǎ ornamente incizate şi un şanţ de scurgere a sângelui puternic profilat. Aceste ca-racteristici nu sunt generale, singurele argumente pentru delimi-tarea acestui tip fiind dimensiunea şi forma aproximativ asemǎnǎtoare. De asemenea, nu la toate piesele a putut fi stabilitǎ cronologia exactǎ, în special pentru unele pumnale publicate în literatura de specialitate din Bulgaria.
Aspectul robust şi alura aparent grosolanǎ, alǎturi de datarea majoritǎţii pieselor în orizontul cronologic cuprins între secolele III-I a. Chr., permit ipoteza cǎ din acest tip a evoluat pumnalul sica în forma sa clasicǎ, pe care o regǎsim în urmǎtoarea categorie.
Nu foarte numeros, acest tip de pumnale sica a fost descoperit de-a lungul unei axe nord-sud, începând cu zona vesticǎ a Bulgariei şi înaintând spre nord, pânǎ în centrul Transilvaniei, descoperirile fiind mai compacte în zona Porţilor de Fier.
Cel mai sudic exemplar a fost descoperit la Ravno-Pole, lângǎ Sofia, apoi, avansând către Dunăre, la Hristo Danov, Galatin, Prisovo, Komarevo, Sokolare, Altimir, Bǎrbačevo, Sofronievo, Vraca, Comakovtzi, Panagyurishte Kolonii, Bogomilovo, Pleven, toate în Bulgaria. Din zona Porţilor de Fier provin de asemenea trei astfel de piese, descoperite la Ajmana, în Serbia, şi la Dubova şi Siseştii de Jos, pe malul românesc. Cele mai nordice exemplare provin de la Cǎpâlna şi Piatra Craivii, ambele în judeţul Alba. Doar douǎ exemplare nu fac parte, geografic vorbind, din axa de rǎspândire nord-sud, şi anume cel descoperit la Vânǎtorii Mici, judeţul Giurgiu, şi cel de la Radovanu, judeţul Cǎlǎraşi, prezenţa lor în afara zonei de concentrare fiind în strânsǎ legǎturǎ cu o posibilǎ migraţie de-a lungul Dunǎrii. Un caz aparte îl constituie câteva pumnale oferite spre vânzare pe o serie de site-uri specializate în comerţul cu antichitǎţi. Deşi contextele arheologice din care provin nu sunt cunoscute, ceea ce le îngreunează mult datarea şi atribuirea, informaţiile postate de aceste site-uri, imaginea propriu-zisǎ, dimensiunile şi, în rare cazuri, detaliile privind piesele în sine permit cel puţin recunoaşterea lor ca aparţinând lumii trace şi, cu prudenţa cuvenitǎ, încadrarea tipologicǎ. Tipului discutat aici îi aparţin douǎ astfel de pumnale descoperite în locaţii neprecizate.
Cel de al doilea tip, nu foarte diferit morfologic, dar care prezintǎ unele particularitǎţi notabile, se conturează în jurul a trei pumnale descoperite în localitatea Padea din Oltenia, locaţie eponimǎ pentru aspectul cultural Padea-Panaghiurski Kolonii. Aceste pumnale nu mai prezintǎ aspectul robust al tipului prim, ci au o lamǎ prelungǎ, cu şanţ pentru scurgerea sângelui, dar pǎstreazǎ, cel mai adesea, limba de mâner triunghiularǎ scurtǎ. Doar douǎ exemplare au apărut, pânǎ la aceastǎ datǎ, la sud de Dunǎre, la Teteven şi Comakovtzi, alte douǎ fiind identificate în nordul fluviului, la Slatina şi Zimnicea, şi unul în Transilvania, la Silivaş. Tot acestei categorii pare sǎ îi aparţinǎ şi cel mai lung exemplar cunoscut, piesǎ braconatǎ însǎ şi oferitǎ spre vânzare pe un site specializat în comerţul cu antichitǎţi. Fǎrǎ a cunoaşte provenienţa acestui pumnal, ghidându-ne doar dupǎ informaţia evident lacunarǎ prezentatǎ pe site, dupǎ caracteristicile morfologice şi analogiile cu piese similare descoperite în contexte sigure, putem afirma cǎ pumnalul aparţine arsenalului lumii tracice, aşa cum este cazul altor şase astfel de piese din categoria urmǎtoare. 
Al treilea tip, mai numeros, subsumeazǎ o serie de piese rǎspândite în nordul şi vestul Bulgariei, sud-vestul şi centrul României. Aceste pumnale sunt caracterizate prin lama prelungǎ, execuţia elegantǎ în majoritatea cazurilor, ornamentarea cu incizii circulare şi/sau linii de-a lungul lamei, existenţa şanţului de scurgere a sângelui, limba de mâner continuatǎ pe lungimea acestuia şi manşon de gardǎ. Aceste elemente distinctive se regǎsesc fie toate împreunǎ, fie unele exemplare prezintǎ una sau mai multe astfel de particularitǎţi. Dimensiunile aratǎ o relativǎ standardizare, situatǎ în jurul a 30-40 cm lungime şi cca 3 cm lǎţime, unele piese depǎşind cu puţin aceste cote. Gradul de conservare precar sau nespecificarea dimensiunilor în cazul unor artefacte nu au permis întotdeauna încadrarea exactǎ în acest tip decât prin recursul la analiza statisticǎ şi analogiile existente. Din punct de vedere cronologic, acest tip de pumnal este datat cu preponderenţă în secolele II-I a. Chr. Pumnalele descoperite provin de la: Comacovtzi, Hassan-Faka (azi Kamburovo), Galiče, Koínare, Osen, Pavolče, Sofronievo, Tǎrnava, Vinograd, localităţi din Bulgaria, apoi: Cǎlǎraşi, Cetate, Corneşti, Corcova, Golenţi, Orodel, Mehedinţi, Popeşti, Rast, Viiaşu, Viişoara Micǎ, Blandiana, Cǎlan, Cugir, Hunedoara, Teleac, Sibiu (Tilişca?), localităţi de pe teritoriul României.
Tot acestei serii tipologice ii apartin cele mai nordice exemplare de pumnale sica descoperite la Mala Kopanya, Transcarpatia, Ucraina
Nici aceastǎ serie nu este lipsitǎ de artefacte scoase la licitaţie pe site-uri tematice. Am identificat şase astfel de pumnale, bine conservate, cu caracteristici tipologice care le încadreazǎ în categoria pumnalelor curbe de tip sica, dar care trebuie privite cu o doză oarecare de scepticism, în lipsa informaţiilor oferite de contextul arheologic.
Dincolo de toate deosebirile morfologice, nu întotdeauna suficient de determinante, ceea ce pune pumnalele sica într-un singur orizont cultural este contextul arheologic în care au fost descoperite. Cu mici excepţii, acesta este unul funerar, cu un inventar specific rǎzboinicilor Epocii Fierului din Peninsula Balcanicǎ şi care, adesea, pe lângǎ arme conţineau şi piese de harna-şament, podoabe sau care de luptǎ.
Aceste descoperiri, care prin natura lor întregesc un rit şi ritual funerar elaborat, specific, au fost definite ca un complex cul-tural, numit Padea-Panaghiurski Kolonii, ce acoperǎ aria geogra-ficǎ amintitǎ şi se dateazǎ începând cu secolul II a. Chr. şi pânǎ în secolul I p. Chr. Prezenţa, în mormintele secolelor II-I a. Chr., a pumnalelor sica, alǎturi de zǎbalele şi carele de luptă tipic tracice, imprimǎ amprenta etnicǎ a tracilor în conglomeratul de rǎzboinici care au pǎtruns rapid în bazinul dunǎrean şi apoi în centrul Transilvaniei.
Asocierile de arme cele mai frecvente atribuite acestui grup sunt vârfurile de lance, în unele cazuri şi câte douǎ în acelaşi mormânt, cu spada dreaptǎ, umbo de scut şi pumnalul curb, la care se adaugǎ diferite piese de harnaşament: pinteni, zǎbale, catarame. Acest tip de inventar funerar, aproape constant în mormintele din care provin pumnalele, permite identificarea şi reconstituirea astăzi a unor inventare specifice, disparate de-a lungul timpului din varii motive.
Ornamentaţia pumnalelor, deosebit de complexǎ, le conferǎ un cumul de valenţe spirituale, artistice şi simbolice. Pe lame au fost incizate motive geometrice, dar şi vulturi şi şerpi, a cǎror schematizare presupune existenţa unui anume „cod”, înţeles numai de cǎtre membrii avizaţi ai grupului. Funcţia ornamentaţiei în ideologia rǎzboinicǎ este datǎ de frecvenţa cu care este întâlnitǎ şi de spaţiile largi pe care s-a rǎspândit. Posibil sǎ fi avut o puternicǎ încǎrcǎturǎ apotropaicǎ şi, în acelaşi timp, să fi fost o emblemǎ care sublinia apartenenţa la o confrerie rǎzboi-nicǎ sau să demonstreze un anume statut social. Simbolurile gravate pe lamele pumnalelor ofereau un liant spiritual rǎzboinicului în raport cu mediul sǎu social, transpunând în lumea materialǎ setul de legǎturi spirituale existente între membrii grupului, plasând individul într-o reţea de relaţii bine definite şi excluzând sentimentul de singurătate. 
Puternica schematizare a temelor prezente în iconografia lamelor de pumnal a transformat simbolurile în „ideograme” ale unor mituri intrate în conştiinţa colectivitǎţilor din care fǎceau parte proprietarii lor şi, în acelaşi timp, prin recursul la iconografia zoomorfǎ, au realizat o trimitere la virtuţile unor animale al cǎror comportament rapace era un model în epocǎ. Un bun exemplu în acest sens se poate desprinde din stratagema regelui Scorilo care, pentru a-şi convinge compatrioţii de inoportunitatea unui atac asupra romanilor, asociazǎ un lup cu proprii luptǎtori.
Asocierea dintre pumnal, în unele cazuri şi spadǎ, cu imaginea „totemicǎ” a constituit o modalitate facilǎ şi vizibilǎ de personalizare a armei şi, implicit, a posesorului şi, în acelaşi timp, a subliniat trǎsǎturile rǎzboinice ale perechii om-armǎ. Arma, ca şi concept, a fost permanent depozitara unui set de valori şi semnificaţii, a fost personificatǎ, investitǎ cu puteri magice, deci susceptibilǎ de a se încadra perfect într-o ambianţǎ mitologicǎ.
Pumnalul curb, deja depozitarul unor încǎrcǎturi ritualice, primeşte o dozǎ dublǎ de semnificaţii, ca armǎ de prestigiu şi de sacrificiu şi, în acest cadru, prezenţa sa în episodul sinuciderii regelui Decebal nu este deloc întâmplǎtoare.
Prestigiu, calitǎţi combative de excepţie, o componentǎ misticǎ elaboratǎ sunt elementele care, cumulate cu caracterul rǎzboinic al purtǎtorilor sǎi, permit identificarea unei elite militare suficient de coagulate ca sǎ poatǎ edifica un stat barbar, pe care să-l facă îndeajuns de puternic încât sǎ devină un oponent serios, nu doar în plan militar, al Imperiului Roman.
Plecând de la datele expuse mai sus, se poate spune cǎ pumnalul sica reprezintǎ un important artefact istoric care, datoritǎ importanţei şi rolului avut în lumea tracilor, contribuie la înţelegerea mecanismelor sociale şi militare ale acestei societǎţi, iar prin dimensiunea spiritualǎ deosebitǎ, la receptarea unei noi faţete din mozaicul religios a acestui popor. Dintre toate armele curbe utilizate în spaţiul tracic, pumnalele sica sunt singurele care fac legǎtura între tracii de sud şi cei nord-dunǎreni, fiind la fel de rǎspândite pe ambele maluri ale fluviului.
Autor: Catalin Borangic, Sica. Tipologie şi funcţionalitate, în NEMVS, IV, 7-8, 2009, p. 22-74.
Bibliografie suplimentara:
Aurel Rustoiu,Thracian sica and Dacian falx. The History of a „National” Weapon, în Dacia Felix. Studia Michaeli Bǎrbulescu oblata, Cluj-Napoca, 2007, p. 67-82;
Aurel Rustoiu, Valeriu Sîrbu, Poignard recourbé découvert dans une tombe à incinération de LaTène tardive en Roumanie, în Instrumentum. Bulletin du Groupe de travail européen sur l'artisanat et les productions manufactureés dans l'Antiquité, Montagnac,9, 1999, p. 12;
Gelu Florea, Imagini proto-istorice, în Orma, 1, 2004;
Ioan Glodariu, Eugen Iaroslavschi, Civilizaţia fierului la daci (sec. II î.e.n.-I e.n.), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979;
Ioan Mircea Paşcu, Armele şi Politica, Editura Politicǎ, Bucureşti, 1989;
Jean-Paul Roux, Regele. Mituri şi simboluri, traducere şi note de Andrei Niculescu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1998;
Aurel Rustoiu, Războinici şi artizani de prestigiu în Dacia preromană, Cluj-Napoca, 2002;
Rustoiu 2008 - Aurel Rustoiu, Rǎzboinici şi societate în aria celticǎ transilvǎneanǎ. Studii pe marginea mormântului cu coif de la Ciumeşti, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2008;
Zenon Woźniak,Wschodnie pogranicze Kultury Lateńskiej, Wroclaw–Warszawa–Krakow–Gdansk, 1974.
