Acasă
Cutite de lupta
Cutite de lupta
- Details
- Legio dacica
- Dacii
Cutite de lupta dacice
Descoperirea unor cuţite curbe în judeţul Sǎlaj, în diferite contexte arheologice, oferǎ ocazia de a propune stabilirea unor repere privind rolul acestui tip de artefact în cadrul fenomenului militar şi religios din cadrul Daciei preromane.
Considerate frecvent piese de inventar comun, cuţitele au fost tratate periferic în cadrul cercetǎrilor arheologice, fiind foarte rar discutate în detaliu, în condiţiile în care se constatǎ o prezenţǎ vizibilǎ a cuţitelor curbe încǎ de la începutul Hallstatt-ului, în arealul geografic dacic, în diferite contexte arheologice, apariţia lor, în forma curbatǎ cu un singur tǎiş, fiind pusǎ în legǎturǎ cu pǎtrunderea sciţilor, îndeosebi pentru zona centralǎ a Transilvaniei.
Dualitatea armǎ-unealtǎ, foarte veche în cazul cuţitelor, face necesarǎ o scurtǎ analizǎ funcţionalǎ pentru a putea delimita cât mai clar cu putinţǎ locul ocupat de aceste piese în uzul militar sau practic. Astfel, în ceea ce priveşte cuţitele curbe în spaţiul dac, trebuie delimitată semnificaţia termenului de cuţit şi văzut în ce măsură poate fi identificată o latură marţială a utilizării sale. Demersul este necesar pentru a putea distinge, din numǎrul mare de astfel de artefacte descoperite, pe acelea care ar fi putut sǎ aibe vreo funcţionalitate militarǎ sau religioasǎ şi care, prin natura lor, se deosebesc funcţional de uneltele cu uz practic.
Cuţitul desemneazǎ un instrument tăios, format dintr-o lamă metalică şi dintr-un mâner cu dimensiuni în general mici. Pentru aşa-zisele cuţite de luptǎ, dimensiunile par sǎ se situeze undeva între 15-25 cm, cele care depăşesc această lungime putând fi considerate pumnale. Singurǎ, dimensiunea, nu poate fi o constantǎ care sǎ delimiteze fǎrǎ echivoc destinaţia militarǎ a unor astfel de piese, ci ea trebuie pusǎ în relaţie cu contextul arheologic, poate identifica utilizarea cuţitului dacǎ nu în uzul strict militar, cel puţin în dotarea unor rǎzboinici.
Utilitatea unei astfel de arme în arsenalul unui luptǎtor rezidǎ nu atât din calitǎţile tehnice pe care un cuţit le putea avea în acţiunile combative, modeste dacǎ ţinem seama de dimensiunile mici comparativ cu celelalte arme tǎioase, ci din aria largǎ de utilizǎri practice pe care le putea avea. Fǎrǎ a neglija eventuala lor folosire în luptǎ, ca arme secundare, caracteristicile cuţitelor le recomandǎ mai degrabǎ pentru uzul în cadrul vieţii cotidiene dusǎ de rǎzboinici, fie cǎ vorbim de procurarea şi pregǎtirea hranei, fie de diverse activitǎţi care necesitau acţiuni de tǎiere/cioplire sau chiar la vânǎtoare. Aceste posibilitǎţi de utilizare, deloc improbabile, fac din cuţite nu numai un accesoriu deosebit de util, ci şi unul a cǎrui eficacitate o putem doar intui, folosindu-ne de modele teoretice. Aparenta banalizare a acestora trebuie privitǎ dintr-un unghi aparte, dacǎ ţinem seama de faptul cǎ multe din ele aveau şanţuri de scurgere a sângelui sau incizii pe lamǎ, cu nimic mai prejos, ca şi complexitate, ca cele de pe lamele pumnalelor de tip sica. Aceste caracteristici pot construi ipoteza conform cǎreia cuţitele erau utilizate şi în unele aspecte legate de cult şi sacrificii, dar poate fi luată în calcul şi o probabilǎ personalizare a lor. În unele cazuri cuţitele par sǎ înlocuiascǎ sau sǎ suplineascǎ pumnalele, fiind prezente în depuneri funerare, fie singure, fie în asociere cu vârfuri de lǎnci.
Restrângând aria pieselor ce pot fi considerate arme, putem creiona o anume standardizare a formei, care este una robustǎ, cu un profil triunghiular, lama scurtǎ şi latǎ, cu o limbǎ de mâner de asemenea triunghiularǎ. Plǎselele nu s-au pǎstrat în nici unul din cazurile cercetate, ceea ce obligǎ la concluzia cǎ erau realizate din materiale perisabile, cel mai probabil lemn, dar şi os sau corn, iar prinderea se făcea cu nituri de metal.
Prezenţa acestor arme în morminte de luptǎtori poate fi surprinsǎ începând cu secolul VIII a. Chr., imediat dupǎ cristalizarea etnosului trac, în mormintele descoperite la Balta Verde şi Gogoşu. Pǎstrate fragmentar, arcuite mai mult sau mai puţin, ele au fost plasate, cu o oarecare rezervǎ, în rândul uneltelor. Inventarul funerar specific, compus din sǎbii, pumnale, vârfuri de lance şi sǎgeţi, aratǎ însǎ cǎ e puţin probabil sǎ fi fost simple unelte depuse în mormântul unui luptǎtor. Cuţitul cu alurǎ robustǎ apare în mormintele de incineraţie ale necropolei de la Ferigile, unde s-au descoperit mai multe astfel de piese.
O tehnicǎ mai elaboratǎ în producerea acestor cuţite apare odatǎ cu pǎtrunderea, la nord de Dunǎre, a unor grupuri de rǎzboinici sudici aparţinând grupului Padea-Panagjurski Kolonii, aşa cum este cazul mormântului descoperit la Ajmana (Serbia), considerat de facturǎ scordiscǎ, dar care prezintǎ elemente comune cu inventarul funerar specific grupului Padea. Cuţitul descoperit în acest context, realizat din fier, prezintǎ pe lamǎ un şanţ de scurgere a sângelui, un rând de poansoane triunghiulare alternante şi un semn în formǎ de asterisc, probabil un simbol solar. Astfel de decoruri se întâlnesc mai rar pe cuţite, dar ele diferenţiazǎ cuţitele folosite de luptǎtori de cele comune. Un alt exemplu provine din judeţul Hunedoara, din punctul „Grǎdina castelului - Platou”, şi a fǎcut parte din inventarul unui mormânt de incineraţie, la fel ca şi cele de la Poiana-Tecuci. Dispersia pieselor pe întreg arealul dacic poate fi invocatǎ ca argument pentru o omogenitate a formei, şi implicit a funcţionalitǎţii şi utilizǎrii cuţitelor, instrumente cu o largǎ utilitate în fond.
Acestor analogii le corespund, din punct de vedere morfologic, şi trei cuţite descoperite în judeţul Sǎlaj, primul ieşind la ivealǎ cu ocazia sǎpǎturilor de salvare efectuate în anul 1984 pe dealul Mǎgura Moigradului. Piesa, ajunsă în patrimoniul Muzeului Judeţean de Istorie şi Artǎ din Zalǎu (nr. inv. C.C. 623/1984), se încadreazǎ tipologic în categoria cuţitelor robuste, are lungimea totalǎ de 21 cm, o curburǎ elegantǎ şi mânerul rupt în vechime. Descoperit în caseta 5/1984, între gropi rituale (?), datarea propusă cuprinde secolele I a. Chr. - I p. Chr.
Sǎpǎturile din anul 2002 au surprins numeroase elemente antropice neolitice, dacice şi medievale. Într-una din gropile de epocǎ dacicǎ (S1/2002), cu un probabil caracter ritualic, a fost descoperit un cuţit curbat cu lungimea de 21 cm. Piesa, aflatǎ tot în evidenţele muzeului sǎlǎjean (nr. inv. C.C. 3404/2004) are o lamǎ cu o curburǎ mai puţin accentuatǎ şi a fost descoperitǎ împreunǎ cu un vârf de metal, probabil de suliţǎ. Secolul I a. Chr. este nivelul cronologic în care se încadreazǎ acest cuţit.
Un al treilea cuţit, cel mai interesant din punct de vedere morfologic, provine de la Şimleu-Observator şi a fost descoperit într-o locuinţǎ datatǎ în secolul I a. Chr., cu ocazia sǎpǎturilor efectuate în anul 2002. Pǎstrat în acelaşi muzeu cu numǎrul de inventar C.C. 238/2004, el este mai robust decât precedentele, având lungimea lamei de 23 cm, iar lǎţimea de 6 cm. Cuţitul are incizat pe lamǎ un şanţ de scurgere a sângelui puternic profilat, caracteristici ce îl apropie de pumnale.
Asocierea dintre aceste cuţite cu gropile rituale, prezenţa şanţului de scurgere a sângelui, analogiile cu piese similare descoperite în contexte funerare, cum este cazul celor de la Ferigile, Ajmana sau Hunedoara, întǎresc ipoteza conform cǎreia aceste cuţite erau mai mult decât simple unelte domestice, dualitatea armǎ-unealtǎ fiind înlocuitǎ cu o dualitate armǎ-instrument de cult.
Cele trei piese completeazǎ repertoriul de cuţite descoperite în Dacia preromanǎ şi, în acelaşi timp, contribuie la identificarea rolului pe care l-au avut în arealul nord-dunărean, atât ca elemente de echipament militar, cât şi ca instrumente de sacrificiu.
Sursa: Horea Pop, Catalin Borangic, Cuţite de luptă dacice descoperite în nord-vestul României, în Studia Universitatis “Babeş-Bolyai”, 54, 2009, p. 35-42.
Bibliografie:
Dumitru Berciu, Buridava dacicǎ, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1981.
Dumitru Berciu, Alexandru Popa, Hadrian Daicoviciu, La forteresse dace de Piatra Craivii (Transylvanie, Roumanie), în Celticum, 12, 1965, p. 115-163.
Dumitru Berciu, Eugen Comşa, Sǎpǎturile de la Balta Verde şi Gogoşu, în MCA, vol. II, 1956, p. 251-491.
Mihai Irimia, Cimitirele de incineraţie geto-dacice de la Bugeac-Ostrov, în Pontica, I, 1968, p. 193-234.
Alexandru V. Matei, Aşezarea dacicǎ fortificatǎ de pe Mǎgura Moigradului, în AMP, X, 1986, p. 126-128.
Alexandru V. Matei, Horea Pop, Şantierul arheologic Porolissum Mǎgura Moigradului (jud. Sǎlaj). Campania 2002, în Silvania, s. n., anul II, nr. 3-4 (7-8), 2003, p. 138-140.
Horia Pop, Şantierul arheologic Şimleul Silvaniei „Observator”, în Silvania, s. n., anul I, nr. 4, 2002, p. 122-123.
Aurel Rustoiu, Rǎzboinici şi artizani de prestigiu în Dacia preromanǎ, Cluj-Napoca, 2002.
Valeriu Sîrbu, Sabin Adrian Luca, Cristian Roman, Silviu Purece, Dragoş Diaconescu, Nicolae Cerişer, Vestigiile dacice de la Hunedoara, Sibiu, 2007.
Blaženka Stalio, La site prehistorique Ajmana á Mala Vrbica, în Đjerdapske Svecke / Cahiers des Portes de Fer, III, 1986, p. 27-50.
Alexandru Vulpe, Cimitir de primǎ Epocǎ a fierului la Ferigele, în MCA, V, 1959, p. 363-371.
Alexandru Vulpe, Necropola hallstattianǎ de la Ferigile, Bucuresti, 1967.
Radu Vulpe şi colab., Activitatea şantierului arheologic Poiana-Tecuci în 1950, în SCIV, II, 1951, p. p.177-216.
Valentin Vasiliev, Necropola sciticǎ de la Blaj. Legăturile inventarului şi ritului funerar cu necropolele scitice de la nordul Mării Negre, în Apulum, X, 1972, p. 19-64.
