Acasă
Originea tracilor
Originea tracilor
- Details
- Noi, Tracii
- Triburile tracice
Originea tracilor
Tracii sunt cei mai vechi locuitori din spatiul Carpato-Danubiano-Pontic carora, datorita autorilor antici, le cunoastem numele etnic.
Dar pentru a studia originea tracilor este necesar sa stim cine au fost predecesorii lor. Despre aceasta ne povestesc doar materialele descoperite de arheologi.
În linii mari se poate afirma ca la etnogeneza tracilor au participat doua componente de baza: triburile locale de agricultori si crescatori de animale din spatiul Carpato-Balcano-Pontic si triburile de pastori veniti din stepa euroasiatica, numiti conventional indoeuropeni. Indoeuropenii se evidentiaza începând cu intersectia mileniilor III - II a. Chr. Aceste triburi de pastori s-au extins din stepa euroasiatica pâna la oceanul Atlantic la vest si râul Ind la est. Ei înaltau pretutindeni tumuluri – „Kurgane”, unde îsi înhumau (apoi si incinerau) mortii peste care asterneau ocru rosu-simbol al sângelui, adica al vietii. La început toti indoeuropenii vorbeau aceeasi limba. Cu timpul, însa, contactele lor cu diverse triburi locale au dat nastere unor mari grupuri etnice: iranienii, elenii, italicii, celtii, germanicii.
In spatiul Carpato-Dunarean triburile de pastori indoeuropeni au intrat în contact cu triburi sedentare neolitice. Unele dintre acestea sunt cunoscute ca purtatori ai culturii Cucuteni (sau Cucuteni-Tripolie), recunoscuta în istorie drept cea mai veche civilizatie europeana. Convetuirea triburilor venite cu cele locale a pus baza unei prime sinteze, conventional numite pre-tracice. Indoeuropenii si-au impus limba, dar au fost asimilati de catre populatia locala. O problema discutata de catre istorici este determinarea timpului si locului acestei sinteze.
Istoricii bulgari sustin ca sinteza s-a produs în Peninsula Balcanica înca în epoca neolitica (mileniile IV-III a. Chr.). Istoricii români scriu despre o asemenea sinteza în epoca bronzului. Ea si-a gasit expresie în cultura arheologica Monteoru (mileniul II a. Chr.) La cumpana mileniilor II-I a. Chr., odata cu începutul epocii fierului, în spatiul in discutie se cristalizeaza etnia tracilor timpurii: la est de Carpati sapaturile de la Sihleanu, Râmnicile, Holercani, Hansca; în spatiul intracarpatic -Igrita-Lapus si la sud-vest de Carpati - Suzoni, Bolde-Karaburma.
Istoricii români considera ca grupurile pre-tracice, constituite în regiunea actualului Banat (Românesc si Sârbesc), s-au extins spre Vest în secolele XIV-XII a. Chr., atingând bazinul Transilvaniei si Est-Carpatic, unde au intrat în contact cu triburile culturii Noua. In Transilvania, în afara de cultura Noua, erau prezente si alte culturi locale - Wietemberg, Otomani etc. In urma contactelor dintre diferite triburi s-au format tracii timpurii. Acest proces are loc în perioada trecerii de la epoca bronzului la cea a fierului. Epoca fierului se împarte în doua faze (vârste). Prima faza a fierului, râspandita la tracii timpurii, era numita Hallstattul tracic (dupa o localitate din Austria) si cuprinde perioada anilor 1200-650/600 a. Chr. O a doua faza a epocii fierului, numita Latene (dupa o plaja a unui lac din Elvetia), va cuprinde perioada 650/600 a. Chr. -105 d. Chr.
La prima vârsta a fierului s-a produs procesul de individualizare si consolidare a lumii tracice, care popula spatiul de la Marea Egee si peninsula Anatolica-la Sud, si pâna la râul Nipru - la Nord; de la Tisa Superioara - la Vest, pâna la Marea Neagra -la Est. Sapaturile arheologice din diferite zone locuite de traci au scos la iveala multe monumente ale culturii lor materiale (Insula Banului la Dunare, la Babadag (în Dobrogea), Cozia (în Muntenia), Saharna-Solonceni (Republica Moldova), Cernolesc (la est de Nistru) etc.), care prezinta un ansamblu de culturi înrudite ale hallstattului tracic timpuriu, toate apartinînd lumii tracice.
Triburile tracilor.
Tracii au fost atestati pentru prima data în izvoare scrise în poemele lui Homer „Iliada” si „Odiseea”. Tot aici apare si denumirea teritoriului locuit de acestia - Trada (secolul al XIII a. Chr.)
Istoricul Herodot (484-425 a. Chr.) afirma ca „Neamul tracilor este cel mai numeros din lume, dupa cel al inziloi”. Numarul triburilor lor depasea cifra de o suta. Acelasi autor afirma ca „daca ar avea un singur conducator sau daca tracii s-ar întelege între ei, neamul lor ar fi de nebiruit si cu mult mai puternic decât toate neamurile”. La cumpana mileniilor II-I a. Chr. tracii înregistreaza o maxima extindere teritoriala, cea mentionata mai sus. Spatiul imens ocupat de ei a favorizat aparitia diferentierii lor lingvistice si culturale. Ca urmare, pe parcursul primei jumatati a mileniului I a. Chr. tracii timpurii s-au divizat în cei situati la sud de Muntii Balcani (Haemus) - tracii de sud (meridionali) si cei de la nord de acesti munti - tracii de nord (septentrionali). La sud de Balcani autorii antici au mentionat urmatoarele triburi: odrisii, briantii, coralii, crestonii, crobizii, moesii, tribalii, besii etc. Dintre triburile balcanice o organizatie statala au reusit sa formeze odrisii. Regatul lor a fost întemeiat de Terves I (470-440 a. Chr.), urmat apoi de regele Sitalkos (440-424 A. Chr.). Istoricul grec Tucidide (460-398 A. Chr.) scria ca „întemeierea regatului odrid a creat o forta care nu era întrecuta decât de sciti”. Regatul dispunea de 150.000 de luptatori, dintre care o treime erau calareti.
La nord de Balcani locuiau getii (pe ambele maluri ale Dunarii), dacii (în zona intermontana a Carpatilor), costobocii (nordul Transilvaniei), tiragetii (la gurele Nistrului), carpizii (în centrul si nordul Moldovei), agatirsii (sciti tracizati în Transilvania si Podisul Moldovenesc) s.a.
La mijlocul mileniului I a. Chr. în viata tracilor de nord se produc schimbari esentiale cu caracter economic, politic si cultural, generate de factori interni, precum si de influenta civilizatiei grecesti, a tracilor de sud si a scitilor.
In procesul de consolidare a tracilor de nord un rol deosebit le-a revenit getilor, care locuiau pe teritoriul dintre Balcani, Bug, Muntii Carpati si Marea Neagra. In acest spatiu au fost descoperite 345 de monumente ce le apartineau, majoritatea carora (242) erau situate la Est de Carpati. Getii locuiau în cetati fortificate si aparate de maluri abrupte sau dealuri stâncoase. In Codrii Orheiului asemenea cetati erau situate la Butuceni, Furceni, Mascarauti, Scoc, Potârca etc. Cetatea de la Butuceni apare la intersectia secolelor X- IX a. Chr. In secolele IV-II devine una din cele mai puternice forturi militare, fiind, posibil, centrul unei formatiuni politice.
Prima mentiune cu caracter istoric despre geti provine de la „parintele istoriei” Herodot. în relatarile sale despre campania împaratului persan Darius împotriva scitilor (anul 514 a. Chr.) el scrie despre rezistenta opusa de geti armatei persane. Aceasta împotrivire a avut consecinte grele - getii „au fost robiti pe data, macar ca ei sunt cei mai viteji si cei mai drepti dintre traci”.
Pe masura intrarii getilor în sfera de interese a lumii grecesti, numarul informatiilor despre ei creste. Legaturi de durata dintre geti si greci s-au stabilit odata cu crearea coloniilor grecesti în bazinul Marii Negre. Pe malul dobrogean, în secolul al. VII-lea. a. Chr. sunt create coloniile Tomis, Histria, Callatis (Mangalia) s.a. In secolul al Vl-lea a. Chr. la gurile Bugului de sud apare colonia Olbia, iar la limanul Nistrului-colonia Tira. De tot în bazinul pontic au fost create circa 90 de colonii. Coloniile au adus o civilizatie superioara celei bastinase, cea ce a accelerat progresul populatiei getice, în secolele IV-III a. Chr. la ei începe procesul de constituire a uniunilor de triburi, apoi a unor structuri militare si politice, predecesoare formarii statului.
Limba tracilor
Limba traca se înrudea cu alte limbi indoeuropene: sancrita, iraniana, balta veche, ilirica, idiomurile slave. Toate aceste limbi formau grupul satem al limbilor indoeuropene (un alt grup - kentum-formau limbile: greaca, latina, celta, germana). Sunt foarte putine date istorice despre limba tracilor. Versurile lui Ovidiu scrise în limba getica la Tomis (anii 8-17 d.Chr.) nu s-au pastrat. O inscriptie în limba traca a fost descoperita în 1912 la Ezerovo în Bulgaria. Inscriptia era scrisa cu caractere grecesti. Despre limba tracilor se poate judeca si dupa numele proprii toponimice, dupa denumirea ierburilor de leac care s-au pastrat în izvoare istorice. Stabilirea unei limbi comune pe întreg spatiul locuit de traci prezenta o forma a unitatii lor etnice.
Divizarea tracilor în doua grupuri mari - de nord si de sud a stimulat diferentierea lor lingvistica. Unii cercetatori sunt de parerea ca este vorba de doua dialecte, iar altii, - de doua limbi diferite. Ultimii invoca argumentul ca la tracii de nord denumirile cetatilor se terminau cu sufixul –„dava”, iar la cei de sud - cu „para”, însa dupa cum relata scriitorul antic Strabon, toti tracii vorbeau aceeasi limba, cu mici diferente, de unde se impune concluzia ca limba unica a tracilor avea doua dialecte.
Bibliografie:
Mihai Bǎrbulescu, Denis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Editura Corint, Bucureşti, 2006
I. H. Crişan, Civilizaţia geto-dacilor, vol. I, Editura Dacica, Bucureşti, 2008
Hristo M. Danov, Tracia anticǎ, Editura Ştiinţificǎ şi Enciclopedicǎ, Bucureşti, 1976;
Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. 1, Editura Ştiinţificǎ şi Enciclopedicǎ, Bucureşti, 1984, p. 545-548;
Vladimir Dumitrescu, Alexandru Vulpe, Dacia înainte de Dromihete, Editura Ştiinţificǎ şi Enciclopedicǎ, Bucureşti, 1988;
Marija Gimbutas, Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor rǎzboinici. Originea şi dezvoltarea celor mai vechi civilizaţii europene (circa 7500-700 î.e.n.), trad. Sorin Paliga, Editura Lucreţius, Bucureşti, 1997'
J. P. Mallory, In Search of the Indo-Europeans: Language, Archaeology and Myth, Thames & Hudson, Londra, 1991;
Sebastian Morintz, Contribuţii arheologice la istoria tracilor timpurii. Epoca bronzului în spaţiul carpato-balcanic, I, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1978;
Manfred Oppermann, Tracii. Între arcul carpatic şi Marea Egee, Editura Militarǎ, Bucureşti, 1988;
Vasile Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, ediţie îngrijită de Radu Florescu, Bucureşti, 1982;
Zoe Petre, Practica nemuririi. O lecturǎ criticǎ a izvoarelor greceşti referitoare la geţi, Iaşi, 2004;
Dicţionar de istorie veche a României (Paleolitic-sec. X), coord. D. M. Pippidi, Editura Ştiinţificǎ şi Enciclopedicǎ, Bucureşti, 1976;
Ioan Aurel-Pop, Ioan Bolovan (coord.), Istoria României, Institutul Cultural Român, Cluj-Napoca, 2004;
I. I. Russu, Limba traco-dacilor, Editura Ştiinţificǎ, Bucureşti, 1967;
Alexander Fol, Thracian culture. Methodological problems, în Etudes historiques, tom XIV, 1990, p. 9-18'
Cristian Ioan Popa, Cultura Coţofeni. Cu specială privire la Transilvania, Alba Iulia, 2009, teză de doctorat;
Christopher Webber, The Thracians 700 BC-AD 46 (Men-at-Arms), în Men at Arms, ed. Osprey, Oxford, Marea Britanie, 2001;
R. F. Hoddinott, The thracians , 1981.
