Falx dacica

Falx dacica

Details

Legio dacica

Dacii

Falx dacica

          Rǎzboaiele daco-romane din anii 101-102 şi 105-106 au scos în evidenţǎ nu numai însuşirile rǎzboinice ale ramurii de nord a tracilor, dacii, ci şi o adaptare localǎ a unei sǎbii curbe cunoscutǎ în antichitate sub numele de falx.

       Spre deosebire de pumnalul sica, creaţie indiscutabilǎ a tracilor, sabia încovoiatǎ, aşa numita sabie-secerǎ, nu a fost specificǎ doar spaţiului trac, ea fiind cunoscutǎ şi de tracii sud-dunǎreni, de greci şi de macedoneni, de lycieni sau de unele triburi celtice. Faima ei însǎ, în Antichitate, a fost datǎ de utilizarea ei de cǎtre daci, îndeosebi în ultimul secol de existenţǎ a statului dac.

      Probabil la origine o simplǎ secerǎ, falx dacica a suferit modificǎri succesive, cum putem deduce din existenţa unor forme de falx în orizonturi cronologice mai vechi, ajungând la dimensiuni impresionante şi forme elaborate spre sfârşitul regalitǎţii dacice. Transformarea secerii de bronz într-o sabie curbatǎ a coincis cu trecerea de la Epoca Bronzului la Epoca Fierului, epocǎ dominatǎ de un metal mult mai potrivit pentru o astfel de armǎ-unealtǎ şi poate fi pusǎ pe seama nevoii de adaptare a unor luptǎtori simpli, puşi în faţa unor situaţii tactice noi. Evoluţia armei poate fi urmǎritǎ în douǎ direcţii, una din care a derivat falcata, cunoscutǎ şi utilizatǎ în întregul bazin mediteranean şi o a doua linie directoare de evoluţie care a dus spre o sabie de mai mari dimensiuni, cu lama alungitǎ, curbatǎ mai accentuat şi cu tǎişul pe partea concavǎ, utilizatǎ cu precǎdere la nord de Dunǎre.

       Nu se cunoaşte numele pe care dacii l-au dat acestei înspǎimântǎtoare arme, astfel cǎ istoriografia l-a înregistrat doar în varianta latinǎ. Termenul falx, -cis, pl. falces (seceră, cosor, coasă, cange), probabil latinizarea grecescului falcata,a definit în special unealta, cu numeroasele sale atribute diferenţiatoare, dar şi arma, cu utilitate în practicile cultice, la vânătoare sau cu aplicaţii militare. La modul general, falx desemna toate obiectele de forme şi mărimi diferite care aveau în comun tăişul pe partea interioară a unei lame mai mult sau mai puţin curbate, această caracteristică diferenţiindu-le de diversele tipuri de cuţite.

       În ceea ce priveşte panoplia de arme curbe utilizate cu precǎdere la nord de Dunǎre putem include în sintagma Dacorum falcibus secerile, coasele, cosoarele şi cuţitele de luptă, pumnalul curb (sica) şi cele două tipuri principale de sabie curbă: rhomphaea tracicǎ şi varianta mai scurtă, falx dacica, utilizată de tracii nord-dunǎreni.

       La un asemenea înţeles larg se va fi gândit, probabil, şi Cornelius Fronto, integrând în ansamblul de cuvinte Dacorum falcibus toate tipurile de arme curbe utilizate de daci. O clarificare necesarǎ aduce Publius Papinius Statius, pentru care falx este arma-simbol a getului, ceea ce concentreazǎ atenţia doar asupra unei anume arme curbe, suficient de individualizatǎ şi eficientǎ încât să poată fi asociată cu etniacelor care o foloseau. Coroborând această informaţie cu reprezentările artistice din epocă, singurul candidat la acest statut rămâne un anume falcatus ensis devenit în literatura de specialitate recentă falx dacica, armă ale cărei caracteristici nu au fost însă, până acum, stabilite în detaliu.

       Sabia curbă dacică este aşadar nu doar una dintre armele curbe ale dacilor, ci şi cea mai eficientă dintre ele, în orice caz una dintre cele mai celebrearme curbe folosite în Antichitate, în întregul areal mediteranean, inclusiv zona Balcanilor nordici.

       Din multitudinea de arme curbe utilizate de cǎtre daci,ea se detaşeazǎ nu prin numǎrul de exemplare descoperite,cât prin morfologia elaboratǎ şi prin caracteristicile tehnice cu ajutorul cǎrora ea s-a dovedit o armǎ de excepţie.

        Morfologia, reconstituitǎ parţial, a acestui tip de sabie, numitǎ „Sarmizegetusa” dupǎ locul de provenienţǎ a majoritǎţii pieselor descoperite, aratǎ o armǎ de dimensiuni medii spre mari, cu o lungime totalǎ situatǎ între 0,70-1 m, cu un mâner terminat printr-o îngroşare destinatǎ opririi mâinilor, pretabilǎ la utilizarea cu una sau douǎ mâini. Lama este triunghiularǎ în secţiune, cu o lungime apreciabilǎ, având o curburǎ elegantǎ terminatǎ printr-un vârf ascuţit. Resturile pietrificate de piele, descoperite în cazul unui exemplar, întǎresc ipoteza cǎ acest tip de curburǎ permitea purtarea sabiei într-o teacǎ.

       Destul de explicit în stabilirea proporţiilor este reversul unui sestert (fig. 8/6) emis la Roma în intervalul 104-111, mai probabil după 106 (RIC 584, Cohen 569). Ansamblul iconografic se aflǎ ilustrat şi pe un as (fig. 8/7), variantǎ a aceluiaşi tip monetar, iar armele, clar vizibile, sunt foarte asemǎnǎtoare cu armele curbe reliefate pe scena LXVII a Columnei traiane.

        Un exemplu în acest sens îl constituie chiar Columna traianǎ, din Forul lui Traian, monument în care abundǎ prezenţa acestor arme în mâinile luptǎtorilor daci care se opun Romei. Dimensiunile acestor sǎbii curbate, având ca reper statura oştenilor, le aratǎ ca fiind medii, comparabile cu lungimea gladius-urilor romane, sau chiar mai mici, ceea ce poate oferi perspectiva unor arme grele, cu lamele late, relativ scurte de cca. 50 cm, mânuite cu o singurǎ mânǎ. Acelaşi monument, în scenele în care prezintǎ trofeele, oferǎ o altǎ perspectivǎ din care rezultǎ nişte sǎbii mari, comparabile cu dimensiunile unui scut (fig. 8/1-5, 8).

        Dimensiunile şi forma acestor sǎbii sunt apropiate de exemplarele descoperite cu precǎdere în zona capitalei regatului dac şi se poate spune cǎ reprezintǎ o imagine corectǎ a sabiei cu care era dotatǎ elita militarǎ din preajma regelui. Diferenţele pot fi puse pe seama talentului, a inspiraţiei artistice sau a unei doze de subiectivism politic dacǎ ţinem seama de faptul cǎ pe Columnǎ dacii apar figuraţi ca nişte barbari simpli, fǎrǎ echipament complex, iar pe scenele cu trofee apar cǎmǎşi de zale, coifuri, lǎnci, tolbe cu sǎgeţi sau sǎbii lungi. Diferenţa de mesaj este evidentǎ şi obligǎ la prudenţǎ în identificarea şi stabilirea unor criterii fixe, dar, ţinând seama de contextul în care apar, imaginile nu pot fi eludate.

       Un element hotǎrâtor, în stabilirea dozei de adevǎr istoric conţinutǎ de reliefurile romane, îl reprezintǎ descoperirea în contexte arheologice, şi nu numai, a unor sǎbii identice cu cele de pe trofee şi nici mǎcar a uneia, deocamdatǎ, din cele utilizate de cǎtre rǎzboinicii daci reliefaţi pe Columnǎ. Concluzia este sprijinitǎ de metopele Trofeului de la Adamclisi, ale cǎror autori, meseriaşi şi soldaţi din trupele cantonate aici dupǎ cucerirea Daciei, au fost mai aproape de evenimente, şi implicit mai calificaţi în redarea armamentului barbar. Sǎbiile rǎzboinicilor barbari, daci sau aliaţi ai acestora, sunt de douǎ tipuri: unul lung asimilabil rhomphaea-lor tracice dar cu evidente caracteristici locale şi unul cu dimensiuni apropiate de cele de pe trofeele Columnei sau din contextele arheologice.

        Exemplificarea cu artefacte suferǎ o serie de neajunsuri, datorate în parte raritǎţii acestor obiecte în contextele arheologice, iar pe de altǎ parte, din cauza relativei standardizǎri. Deşi arma este prezentǎpe numeroase monumente arhitecturale, emisiuni monetare sau piese votive, ambiguitǎţile artistice nu lasǎ sǎ rǎzbatǎ caracteristicile reale ale acestor sǎbii, autorii mulţumindu-se aproape întotdeauna sǎ redea ideea de falx şi nu imaginea obiectivǎ a acesteia.

        Din punct de vedere arheologic, deşi deloc numeroase, descoperirile se subsumeazǎ, cu mici excepţii (rep. 1, fig. 1/2),unui singur tip de sabie, numit de noi „Sarmizegetusa” după locul de provenienţă a mai multor săbii curbe despre care avem certitudinea că sunt autentice şi care au păstrate aproape integral toate caracteristicile.

       Descrierea acestui tip de sabie curbǎ oferǎ o oarecare standardizare, în sensul cǎ diferenţele sunt minore, toate piesele fiind circumscrise aceleiaşi tehnologii de fabricare şi aceleiaşi idei funcţionale. Deosebirile ţin de mǎiestria fǎurarului sau de specificaţii ale comenzii de lucru primite de acesta. Astfel acest tip de sabie are o lamǎ lungǎ, suficient de latǎ ca sǎ ofere o bunǎ rezistenţǎ la impact. Ceea ce le individualizeazǎ este sistemul de prindere a mânerului, care poate fi cu tub de înmǎnuşare (rep. 2, fig. 2/1), cu ajutorul unui/unor inele de prindere a cozii (rep. 3,fig. 3/2 a-b), cu tijǎ (rep. 4, fig. 4/1; 5/1), prin limbǎ de mâner dedusǎ din lamǎ (rep. 5, Pl. I/1;Pl. V/1) sau cu orificiu pentru nit (rep. 6, fig. 2/2). Dacǎ pentru acestea din urmǎ lungimea totalǎ a mânerului, şi implicit a armei, poate fi dedusǎ cu o probabilitate mare, pentru celelalte tipuri ar fi putut exista posibilitatea ataşǎrii unui mâner lung ceea ce ar transforma sabia într-o coasǎ de luptǎ. Aceastǎ ipotezǎ pare deloc improbabilǎ dacǎ ţinem seama de faptul cǎ piese cu aceastǎ alurǎ sunt reprezentate pe numeroase monede, sau pe una din metopele monumentului de la Adamclisi. Aceast tip de curburǎ, deşi are o geometrie variabilǎ la toate exemplarele repertoriate, nu se prezintǎ suficient de variat încât sǎ se constituie în subtipuri.O caracteristicǎ, insuficient de argumentatǎ însǎ, o reprezintǎ prezenţa şǎnţuirilor de pe lamǎ, indentificate pânǎ acum doar pe un vârf descoperit la Tilişca (rep. 7, fig. 5/4)dar şi pe unele emisiuni monetare (fig. 5/5,5/6).

       Un ultim aspect de menţionat este cel referitor la pansoanarea unui simbol pe lama unei sǎbii descoperite la Sarmizegetusa Regia (rep. 8, fig. 4/2 a-b)de forma unui punct înscris într-un cerc sau litera grecească Θ, reprezentând, mai mult ca sigur, un simbol cu rol proteguitor al armei şi al mânuitorului ei. Aceastǎ ipotezǎ prinde consistenţǎ dacǎ ţinem seama şi de ornamentica pumnalelor curbe sica, pe lamele cǎrora apare destul de des incizat acest simbol solar.

        Provenienţa acestui tip de sabie curbǎ, din zona Munţilor Orăştiei, oferǎ încǎ un detaliu care sprijină opinia noastră cum că producerea şi utilizarea acestui tip de sabie a fost circumscrisǎ ariei din jurul capitalei, fiind probabil un apanaj al elitei războinice din preajma reşedinţei regale. Exemplarele ajunse în zone depǎrtate de acest centru par sǎ fi fost imitaţii mai mult sau mai puţin reuşite, cum este cazul unor fragmente descoperite la Sighişoara (fig. 5/2-3), al exemplarului de la Târgu Mureş sau a unor piese provenind din sudul Dunǎrii (fig. 6/1-2), care au putut ajunge aici prin schimburi sau ca trofee.

        Existenţa unei elite militare specializate este susţinutǎ şi de calitǎţile combative ale acestui tip de sabie care nu putea fi mânuitǎ de oricine, fiind nevoie de războinici profesionişti, special instruiţi să lupte cu acest gen de armă. Eficacitatea sabiei în înfruntarea cu echipamentele defensive ale oponenţilor, în special ale legionarilor romani, pare sǎ se fi datorat nu numai calitǎţilor armei, ci şi elementului uman din aceastǎ ecuaţie. Izvoarele scrise vorbesc de un mare impact psihologic al armei/armelor curbe ale dacilor, cele artistice şi numismatice confirmă utilizarea lor pe scară largă, în vreme ce descoperirile arheologice sunt rarisime, limitându-se la câteva săbii de tip falx. Explicaţia rezidǎ atât din faptul cǎ aceste sǎbii erau trofee râvnite, figurarea lor pe majoritatea ansamblurilor artistice fiind un mesaj evident, cât şi din faptul cǎ aceste unitǎţi de elită constituie doar o parte, nu cea mai numeroasă, a unei armate, iar o a treia posibilitate ar fi tocmai statutul social al acestor rǎzboinici.

        Cǎ aceastǎ elitǎ nu era una aristocraticǎ, ci, foarte probabil, doar o categorie specialǎ de rǎzboinici, acei capillati mentionaţi de sursele antice, oameni nǎscuţi liberi având obligaţii cu caracter militar şi aflaţi într-o relaţie de subordonare faţǎ de pilleati,o demonstreazǎ şi absenţa din contextele funerare a sabiei încovoiate, neexistând niciun caz de inventar funerar în a cǎrui componenţǎ sǎ se regǎseascǎ şi falx dacica. Dimpotrivǎ, în toate contextele arheologice sigure, falx dacica, apare ca o armǎ ascunsǎ parcǎ pentru a evita confiscarea ei de către romani sau, şi mai probabil, pentru a nu da de gol statutul proprietarului.

       Eficienţa acestor luptǎtori, care, probabil, deschideau lupta prin crearea de breşe în rândurile inamicilor, a fost rezultatul combinǎrii a douǎ elemente inteligent asociate. Unul din acestea rezidǎ din forma specialǎ a sabiei care datorită unghiului curburii, concentreazǎ întreaga forţă de penetrare în vârful armei, care nu se pretează, deci, la împungere, acţiunea sa fiind maximă doar prin lovirea în forţă şi retezare. Caracteristicao face deosebit de periculoasă, chiar şi în cazul în care inamicul este protejat de armură, coif şi scut. Acesta din urmǎ, deşi exista posibilitatea penetrǎrii lui, probabil cǎ era „ocolit”, cǎci din cauza curburii sabiei, lama putea lovi peste scut în coiful oponentului. Un argument în acest sens poate fi consideratǎ decizia comandanţilor romani de a ranforsa cǎştile militare prin adǎugarea a douǎ benzi metalice dispuse cruciş peste calotǎ (fig. 7/1-2), punctul cel mai vulnerabil, cât şi dotarea unor unitǎţi speciale cu armuri lamelare pentru braţe (fig. 7/3-4), tocmai pentru a face faţǎ luptǎtorilor daci, decizii tactice luate între cele douǎ rǎzboaie dacice.

       Eficacitatea acestei sǎbii-secerǎ a fost, fǎrǎ îndoialǎ, sursa sinistrei faime pe care a dobândit-o în special datoritǎ conflictelor daco-romane care au culminat cu cele douǎ rǎzboaie care au pus capǎt existenţei regatului dac.

Forma specificǎ, de secerǎ, concentra întreaga greutate a armei, şi implicit toatǎ forţa de penetrare,în vârful armei, ansamblu de factori care au construit o armǎ a cǎrei acţiune maximă o reprezenta lovirea în forţă şi retezarea. Aceste caracteristici au fǎcut-o deosebit de periculoasă, chiar şi în cazul în care inamicul era protejat de armură, scut şi coif. Leziunile potenţiale (tăieturi, despicături) depindeau, deci, în mare măsură de forţa loviturii, de experienţa celui ce folosea sabia, de unghiul de incidenţă, precum şi de porţiunea de corp afectată. În cazul loviturilor cu amplitudine mare, intervenea şi forţa de inerţie conferită de greutatea armei şi a braţului.

       Al doilea element care a stat la baza binomului de succes om-armǎ a fost construcţia mentalǎ specialǎ a mânuitorilor de falx. Utilizarea acestui tip de sabie presupune un anume gen de eroism care, combinat cu caracteristicile de excepţie ale armei, poate justifica asocierea aproapeexclusivǎ a dacilor – iar pe monede şi a Daciei – cu falx dacica. Ataşamentul acestor daci pentru o asemenea armă nu rezidă doar din calitatea materialului şi eficacitatea formei, oricât de importante ar fi acestea, ci trebuie pus în legătură cu acea detaşare pe care dacii o aveau în ceea ce priveşte moartea şi, poate nu în ultimă instanţă, cu semnificaţia magico-religioasă pe care diversele tipuri de arme curbe au avut-o în mai toate civilizaţiile cunoscute, asocierea dintre ele şi moarte fiind o constantă regăsibilă până astăzi. Exploatarea acestui filon spiritual şi din perspectiva unei mentalităţi a războinicului poate oferi, prin recursul la modele teoretice, date suplimentare despre sabia încovoiatǎ şi ascensiunea ei meteoriticǎ în cadrul fenomenului militar trac.

       Istoria sabiei încovoiate nu s-a oprit la începutul secolului al II-lea p. Chr., cǎci o parte însemnatǎ a rǎzboinicilor daci au fost încorporaţi în structurile armatei imperiale, ducând cu ei, dacǎ nu arma în sine, cel puţin amintirea ferocitǎţii ei.

       Sabia încovoiatǎ, element definitoriu pentru noua provincie, ca simbol al Daciei învinse, întâi temut apoi ostracizat, va fi integrat în ideologia imperialǎ, iar de aici va pǎtrunde în conştiinţa anticǎ drept emblemǎ a personalitǎţii şi faimei razboinice a tracilor din Balcanii de Nord şi, într-un final, a dacilor. Aşadar falx dacica, armǎ „naţionalǎ” a dacilor, a supravieţuit în imaginarul artistic şi simbolic roman mult timp dupǎ dispariţia aristocraţiei statului dac.

       Pentru sabia încovoiatǎ, periplul istoric şi simbolistic nu se va termina aici, cǎci imaginea ei - revigoratǎ în secolul al XIX-lea de către istoriografia romanticǎ -, alǎturi de celebrul stindard draco, a pǎtruns în conştiinţa contemporanǎ româneascǎ, asocierea dintre ideea dacicǎ şi sabia curbǎ fiind un motiv întâlnit atât în heraldica modernǎ cât şi în artǎ.

Sursa: Catalin Borangic, Incursiune în arsenalul armelor curbe tracice. Falx dacica, în Terra Sebus, I, 2009, p. 43-61.

Bibliografie

C. Borangic, Falx dacica. I. Propunere pentru o tipologie a armelor curbe dacice, în Nemvs, 1-2, 2006, p. 47-105.

C. Borangic, Sica. Tipologie şi funcţionalitate, în Nemvs, 7-8, 2009, p. 22-73.

Catalogul expoziţiei Dacia Avgvsti Provincia, Bucureşti, 2006.

D. Cernovodeanu, Evoluţia armeriilor Ţǎrilor Române de la apariţia lor şi pânǎ în zilele noastre (sec. XIII-XX), Editura Istros, Brǎila, 2005.

Fl. Costea, Repertoriul arheologic al judeţului Braşov (I), Braşov,1995.

I. H. Crişan, Burebista si epoca sa, Editura Ştiinţificǎ şi Enciclopedicǎ, Bucureşti, 1977.

C. Daicoviciu, Şantierul Grădiştea Muncelului, în SCIV, an IV, nr. 1-2, 1953, p. 153-219.

C. Daremberg, M. E. Saglio, Dictionnaire des Antiquités Grecques et Romaines, vol. II (F-G), Paris, 1926.

M. Dogaru, Heraldica României, Editura JIF, Bucureşti, 1994.

Mircea Eliade, De la Zamolxis la Gengis-Han. Studii comparative despre religiile şi folclorul Daciei şi Europei Orientale, traducere Maria şi Cezar Ivǎnescu, Editura Ştiinţificǎ şi Enciclopedicǎ, Bucureşti, 1980.

Fl. B. Florescu, Monumentul de la Adamklissi Tropaeum Traiani, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, 1960.

Fl. B. Florescu, Die Trajanssäule. Grundfragen und Tafeln, Bukarest, 1969.

Izvoare privind istoria Romîniei, I, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, Bucureşti, 1964.

G. Gheorghiu, Dacii pe cursul mijlociu al Mureşului (sfârşitul sec. II a. Ch. – începutul sec. II p. Ch.), Cluj-Napoca, 2005.

I. Glodariu, E. Iaroslavschi, Civilizaţia fierului la daci (sec. II î.e.n.-I e.n.), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979.

Adrian Goldsworthy, Totul despre armata romanǎ, traducere Liana Stan, Editura RAO, Bucureşti, 2008.

K. Horedt, Frühgeschichtliche Funde aus Siebenbürgen, în Deutsche Forschung im Südosten, 1942, p. 33-34.

K. Horedt, Untersuchungen zur Frühgeschichte Siebenbürgens, Bukarest, 1958.

V. Lazăr, Repertoriul arheologic al judeţului Mureş, Târgu-Mureş, 1995.

N. Lupu, Tilişca. Aşezările arheologice de pe Căţănaş, Bucureşti, 1989.

C. Moisil, Monetele împǎratului Traian privitoare la rǎzboaele cu Dacii şi cucerirea Daciei, în BSNR, XXIV, 69-72, 1929, p. 11-38.

Publius Papinius Statius, Achilleis, II, ediţia Aldo Marastoni, Leipzig, 1974.

E. D. Pădureanu, Două descoperiri arheologice inedite, în vol. Adevărul omeneşte posibil pentru rânduirea binelui. Volum omagial Sever Dumitraşcu, Oradea, 2001, p. 155-161.

V. Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, ediţie îngrijită de Radu Florescu, Bucureşti, 1982.

L. Petculescu, Armata romană în Dacia în timpul lui Traian,în Catalog 2006.

Z. Petre, Practica nemuririi. O lecturǎ criticǎ a izvoarelor greceştireferitoare la geţi, Iaşi, 2004.

F. Quesada Sanz, Arma y símbolo: La Falcata Ibérica, Instituto de Cultura "Juan-Gil Albert", Alicante, 1992.

Gh. Romanescu, Gh. Bejancu, Oastea românǎ de-a lungul veacurilor, Editura Militarǎ, Bucureşti, 1976.

A. Rustoiu, Războinici şi artizani de prestigiu în Dacia preromană, Cluj-Napoca, 2002.

A. Rustoiu,Thracian sicaand Dacian falx. The History of a „National” Weapon, în Dacia Felix. Studia Michaeli Bǎrbulescu oblata, Cluj-Napoca, 2007, p. 67-82.

V. Sîrbu, Credinţe şi practici funerare, religioase şi magice în lumea geto-dacilor. Pornind de la descoperiri arheologice din Câmpia Brǎilei, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1993.

Al. Vulpe, Necropola hallstattianǎ de la Ferigile. Monografie arheologicǎ, Bucureşti, 1967.

Al. Vulpe, La nécropole tumulaire gète de Popeşti, în Thraco-Dacica, 1, 1976, p. 193-215.

• < Prev
• Next >