Acasă
Dacii liberi
Dacii liberi
- Details
- Terra dacorum
- Dacii liberi
Dacii liberi
Denumire data triburilor geto-dace care nu au fost inglobate in provincia romana Dacia, si care au continuat sa traiasca pe teritoriul lor de bastina (sec. II-IV p. Chr.).
Atit izvoarele literare cit si descoperirile arheologice arata ca dacii liberi au convietuit in anumite regiuni cu sarmatii si cu unele neamuri germanice, cultura lor materiala fiind continuu influentata de civilizatia romana.
Desi dacii liberi au venit in contact cu aceleasi grupuri de populatii (romani, sarmati, germani), situatia lor difera de la o regiune la alta datorita raporturilor care au existat intre ei si grupurile de populatii mai sus amintite. Astfel, in Moldova, carpii au reusit sa-si mentina independenta fata de romani si, organizati intr-o puternica uniune tribala, au dominat pe sarmatii patrunsi in teritoriul lor si au atacat in repetate rinduri Imperiul roman. In nordul Moldovei si in zonele adiacente din nord si est locuiau 
costobocii a caror cultura materiala a atins dezvoltarea sa maxima in sec. II p. Chr. Dar, in spatiul geografic amintit, cercetarile arheologice au scos la suprafata vestigii apartinind nu numai costobocilor, ci si sarmatilor, carpilor si ale unor neamuri germanice. In schimb, dacii liberi din vest, din Crisana (atestati arheologic prin aspectul cultural Santana-Arad), n-au avut aceleasi conditii ca cei din Moldova. Situati intre romani si iazigi si strimtorati in actiunile lor si de unii si de ceilalti, au trebuit sa recunoasca fie hegemonia romanilor, fie pe cea a sarmatilor. Acestia din urma i-au dominat nu atit prin numarul lor mare, cit mai ales pe plan politic si militar in calitatea lor de triburi clientelare ale Romei.
Descoperirile arheologice facute in Ungaria arata, ca patrunderea iazigilor metanasti Cimpia Ungara (Alfold) nu a impins intreaga populatie dacica spre est, in teritoriul Daciei, asa cum considera, in mod obisnuit unii cercetatori, ci parte din ea a ramas pe loc si a continuat sa convietuiasca cu noii veniti.
In nord-vestul tarii, la Mediesu Aurit (jud. Satu Mare) a fost documentata masiv populatia autohtona dacica, impreuna cu unele elemente de tip vandalic (in special in necropola). Situatia din Muntenia isi are si ea particularitatile ei. Incercuita, de Imperiul roman, temporar stapinita si continuu supravegheata, aceasta regiune nu oferea locuitorilor ei aceleasi conditii de dezvoltare pe care le aveau dacii liberi din Moldova, care isi puteau permite sa faca incursiuni in Imperiu si sa reclame subsidii de la romani (Petrus Patricius, frag. 8).
In Campia Romana o parte din asezarile getice si-au incetat existenta in pragul erei noastre (actiunile lui S. Aelius Catus, despre care Strabo ( VII, 3, 10) spune ca a stramutat in sudul Dunarii 50 000 de geti), altele in timpul campaniei lui T. Plautius Silvanus Aelianus (care a transferat in Imperiu 100 000 de transdanubieni, CIL, XIV, 3608), iar o parte dintre ele au fost distruse cu ocazia razboaielor dintre daci si romani din timpul lui Decebal.
In schimb, populatia geto-dacica, a continuat sa traiasca neintrerupt in zona subcarpatica, prezenta ei fiind demonstrate din plin de descoperirile arheologice facute la Drajna de Sus (jud. Prahova), Tirgsor (jud. Prahova), Cetateni (jud. Arges) etc. Incepind cu mijlocul sec. II p. Chr., geto-dacii retrasi in regiunea subcarpatica se extind catre Dunare, incurajati si de cresterea puterii carpilor din Moldova si, in felul acesta, treptat, micsoreaza, sfera de actiune a sarmatilor. Se ajunge astfel, ca in sec. III p. Chr., intreg teritoriul Munteniei, de la Dunare la Carpati, sa fie repopulat de geto-daci, asa cum demonstreaza descoperirile arheologice de tip Militari-Chilia. Izvoarele scrise antice consemneaza ca in repetate rinduri au avut loc conflicte armate intre romani si diverse grupuri de daci liberi, in urma carora unora dintre imparati li s-a conferit titlul onorific de Carpicus Maximus (Filip Arabul, Aurelian, Diocletian, Maximian, Constantius Chlorus, Galerius, Constantin cel Mare) sau cel de Dacicus Maximus (Maximinus, Decius, Gallien, Aurelian). Descoperirile arheologice arata ca, dupa, retragerea stapinirii romane din Dacia, unii daci liberi patrund pe teritoriul fostei provincii, revitalizind astfel elementul dac si facindu-l sa reziste si sa iasa victorios din confruntarea cu neamurile germanice si alti migratori.
Sursa: Dicţionar de istorie veche a României (Paleolitic-sec. X), coord. D. M. Pippidi, Editura Ştiinţificǎ şi enciclopedicǎ, Bucureşti, 1976, p. 221-223;
Bibliografie suplimentara:
Enciclopedia Arheologiei si istoriei vechi a Romaniei, vol. II, D-L, coord. Constantin Preda, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1996, p. 21-23;
Mihail Macrea, Dacii liberi in epoca romana, in Apulum, VII/1, 1964, p. 171-200;
Bucur Mitrea, in Istoria Romaniei, I, 1960, p. 637-647;
Sebastian Morintz, Novij oblik Dakijskoj kulturyv rimskuju epohu(Otkrytija v Kilii, r-n Vedja, obl. Pitesti), in Dacia NS, 5, 1961, p. 395-414;
Gheorghe Bichir, Cultura carpica, Bucuresti, 1973;
Gheorghe Bichir, Dacii liberi din zona extracarpatică a României în secolele II-IV e.n., in Muzeul National, 1, 1974, p. 23-34;
Gheorghe Bichir, Les Daces libres de l'époque romaine a la lumiere des données archéologiques, in Thraco-Dacica, I, 1976, p. 287-308;
Sever Dumitrascu, Dacii liberi din vestul si nord-vestul României, in Crisia, 7, 1977, p. 5-76;
Sever Dumitrascu, Les Daces libres de Crisana, în Actes du IIe Congrès International de Thracologie, Bucarest, 1980, p. 351- 357
Vezi si:
