Tipuri de arme curbe

Details: Legio dacica; Dacii

Tipuri de arme curbe

Într-o societate razboinica precum cea veche nord-dunareana, este de la sine înteles ca progresele înregistrate în metalurgie, în acest caz în cea a fierului, s-au reflectat în special în calitatea si eficienta armelor. De fapt, cele mai vechi obiecte de fier descoperite pe teritoriul actual al României, databile în secolele XIII-XII a. Chr., sunt arme.

Progresele tehnologice acumulate pe parcursul urmatorului mileniu în reducerea si prelucrarea fierului au facut posibila obtinerea unei noi generatii de arme, mult mai eficace, cu calitati puternic individualizate, veritabile embleme ale populatiilor utilizatoare. O asemenea evolutie s-a petrecut si în Dacia, ca rezultat al concentrarii experientei si a cunostintelor de fabricare, ajungându-se la o adevarata specializare a anumitor mesteri fierari si, în final, la obtinerea unei arme, o sabie curba, temuta falx dacica. Relevata de numeroase izvoare scrise, arheologice sau numismatice, sabia încovoiata a dacilor este prezenta, îndeosebi în ultimul secol de existenta a statului dac, într-un evantai de forme si dimensiuni, singura constanta a acestei panoplii fiind încovoierea si taisul pe o singura parte, cea concava, a lamei.

Pentru a extrage din acest noian de arme încovoiate sabia emblema a razboinicilor daci propunem o tipologie bazata pe dimensiunile lamei si dimensiunile curburii.

La modul general, falx desemna toate obiectele de forme si marimi diferite care aveau în comun taisul pe partea interioara a unei lame mai mult sau mai putin curbate, aceasta caracteristica diferentiindu-le de diversele tipuri de cutite. S-ar include astfel în sintagma „Dacorum falcibus” secerile, coasele, cosoarele si cutitele de lupta, pumnalul curb (sica) si cele doua tipuri principale de sabie curba: rhomphaea, de origine traco-illyra, cu o lungime impresionanta (uneori chiar peste 2 m), si varianta – socotind dupa dimensiunile lamei – mai degraba scurta decât medie, falx dacica, utilizata cu preponderenta la nordul Dunarii.

La un asemenea înteles larg se va fi gândit, poate, si M. Cornelius Fronto, integrând în sintagma Dacorum falcibus toate tipurile de arme curbe ale dacilor. Dar nu la fel pare sa spuna Publius Papinius Statius, pentru care falx este arma-simbol a getului, ceea ce presupune ca doar una dintre armele sale curbate si-a câstigat o asemenea reputatie încât sa poata fi prin excelenta asociata cu etnia celor care o foloseau. Coroborând aceasta informatie cu reprezentarile artistice din epoca, singurul candidat la acest statut ramâne un anume falcatus ensis devenit în literatura de specialitate recenta falx dacica, arma ale carei caracteristici nu au fost însa, pâna acum, stabilite în detaliu.

Tipologia pe care o vom prezenta în continuare si repertoriul de reprezentari care sta la baza ei nu sunt si nici nu pot fi exhaustive. Ceea ce se remarca însa este marea varietate a formelor. Aceasta varietate ar conduce la concluzia ca artistii au apelat mai degraba la intuitie decât la redarea realista, exacta a modelului din fata lor. Exista însa si o alta explicatie si anume aceea ca fierarii nu au utilizat matrite, care ar fi permis o anume standardizare a pieselor, ci au prelucrat manual barele de metal si astfel dimensiunile finale, forma si unghiul de deschidere a curburii au ajuns sa difere de la piesa la piesa. Într-un asemenea scenariu, fiecare artist a putut vedea o sabie curba, pe care a redat-o în functie de abilitatile si maiestria de care dispunea, rezultând astfel o imagine realista sau schematica, dar oricum corecta din punctul de vedere al caracteristicilor exemplarului reprezentat.

Cele mai multe reprezentari repertoriate provin de pe monede. Este usor de înteles, deoarece moneda, în special cea cu valoare mica, dar cu putere mare de circulatie, era mijlocul prin care victoria asupra dacilor putea fi transmisa cel mai repede în întreaga lume cunoscuta în epoca. Este foarte interesant ca, din evantaiul de posibilitati prin care putea fi raspândit acest mesaj, a fost aleasa cu preponderenta sabia curba, careia i se recunoaste sau atribuie astfel calitatea de simbol al Daciei. Dincolo de rasunetul bataliilor, transmis de cei care luasera parte la ele, monedele au fost probabil elementul care a contribuit decisiv la asocierea dintre daci si falces, exprimata de textul lui Fronto, în care partii, eternii dusmani ai Imperiului, apar si ei asimilati teribilelor lor sageti. Aceasta asociere simbolica între daci si armele lor favorite va supravietui mult dupa impactul dureros al razboaielor, monedele emise sub împaratii ulteriori, pâna spre mijlocul secolului al III-lea, fiind un elocvent indiciu ca si imaginea dacului pasnic sau soldat în slujba Imperiului trebuia însotita de sabia sa încovoiata.

Aceasta multitudine de reprezentari are ca si corespondent o destul de diversificata tipologie, caci aproape ca nu exista monede, fie ele chiar din aceeasi emisiune, pe care sa apara exact aceeasi reprezentare, diferentele constând nu doar în locul amplasarii si numarul sabiilor curbe, ci chiar în forma si dimensiunile lor. Din acest motiv si din acela ca adeseori sabia este redata ca parte a unui trofeu sau aruncata într-o gramada de arme, nefiind deci vizibila integral, am considerat mai utila prezentarea în paralel a reprezentarilor de pe monede cu cele de pe Columna traiana, Tropaeum Traiani, celelalte monumente de for public cunoscute, precum si cu sabiile provenite din descoperirile arheologice. Acest mod de prezentare, dincolo de dezavantajele amalgamarii, ni s-a parut cel mai potrivit pentru ilustrarea detaliilor care conduc la diversificarea tipologiei.

1. Coasa de lupta, pentru doua mâini, cu lama lunga si puternic curbata.

Calitatea de a fi lunga a fost stabilita prin comparatie cu celelalte obiecte alaturi de care a fost gasita reprezentata, în speta alte sabii, sulite, lanci si scuturi. Lungimea ar varia deci, în functie si de caracteristicile mânerului, între 1/1,5-2 m, ceea ce ar îndreptati presupunerea ca avem de-a face cu o specie de rhomphaea. Asemenea forma si dimensiuni faceau probabil acest tip de sabie destul de greu de mânuit si de aceea e posibil sa fi fost mai rara.

2. Sabia pentru doua mâini, cu lama lunga, încovoiata în partea superioara, cu un traseu elegant al curburii, ce evolueaza pâna aproape spre forma unui semicerc. Acest tip, prin dimensiunile cuprinse între cca 1-1,5 m, este tot o specie de rhomphaea, pe care o regasim pe monede ca decorând trofeele ce simbolizeaza înfrângerea Daciei.

3. Sabia pentru doua mâini, cu lama lunga, încovoiata doar în vârf. O reprezentare a acestui tip a putut fi deja observata pe metopa XXXIV a monumentului de la Adamklissi, în mâna personajului din planul secund, din partea dreapta a scenei. Vizibil doar partial, pe reversul unui denar emis la scurta vreme dupa cucerirea Daciei, un exemplar similar razbate din mormanul de scuturi pe care este asezat prizonierul dac. O particularitate a acestei sabii, în cazul ca nu avem de-a face cu un defect de fabricatie a monedei, este santul median de pe lama armei, nemaiîntâlnit în reprezentarile repertoriate pâna aici dar prezent pe fragmentul descoperit la Tilisca, interpretat ca vârf de sabie dar care, la fel de bine, poate proveni de la un pumnal. În eventualitatea ca un asemenea tip de arma a existat, santul de scurgere a sângelui si forma speciala a curburii, terminata în vârful foarte ascutit, sugereaza posibilitatea ca acest gen de sabie sa fi fost folosit si pentru împungere nu numai pentru lovire si retezare.

4. Sabia pentru una sau doua mâini, cu lama de dimensiuni medii si o curbura ampla, care începe înca din jumatatea inferioara a lamei. Cele mai frumoase reprezentari se afla pe friza cu arme a Columnei traiane, iar câteva exemplare au ajuns pâna la noi, cel mai emblematic fiind descoperit la Sarmizegetusa Regia, într-un atelier de pe terasa a VIII-a. Databil la sfârsitul sec. I – începutul sec. II p. Chr., pastrat astazi la Muzeul National de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca sub numarul de inventar V 18532, are 66,5 cm lungime, din care 49 cm masoara lama propriu-zisa. Lipseste o parte din vârf si poate câtiva centimetri si din tija mânerului.

5. Sabia pentru una sau doua mâini, în functie de lungimea mânerului, cu lama de dimensiuni medii, încovoiata pe traiectoria unui arc de cerc cu o deschidere exagerata, care da lamei o forma usor aplecata.

6. Sabia pentru una sau doua mâini, în functie de lungimea mânerului, cu lama de dimensiuni medii, curbata în partea superioara pe traseul unui arc ce tinde spre semicerc. Acest tip de sabie are si el numeroase reprezentari. Un exemplar superb, abandonat alaturi de scutul pe care sta si jeleste personajul simbolizând Dacia, apare pe reversul unui denar emis de Traian (varianta la RIC II 218). Cu un mâner foarte scurt si, parca în compensatie, o deschidere a curburii pe întreaga suprafata a jumatatii superioare, sabia joaca acelasi rol al simbolului frânt.

7. Sabie pentru o singura mâna, cu lama de dimensiuni medii, curbata în partea superioara pe traseul unui unghi obtuz, rezultând astfel un vârf prelungit, de presupus foarte ascutit. Fara sa excludem posibilitatea existentei unor astfel de sabii, trebuie sa specificam ca reprezentarile pe care le-am gasit sunt dificil de încadrat tipologic, unele datorita stângaciei redarii, altele din cauza distorsionarii proportiilor, astfel ca ceea ce pe o moneda poate fi catalogat drept o sabie de cca 50-60 cm, pe o alta similara aduce mai degraba a pumnal sau cutit de lupta.

8. Sabia pentru una sau ambele mâini, cu lama de dimensiuni medii, având doar vârful încovoiat. Exemplarul supus aici atentiei, figurat pe un sestert emis de Hadrian în 136 (RIC II 849) apare în mâna stânga a unui personaj si are un mâner lung, cu o lama dreapta si încovoiata brusc în vârf. Pâna la acest stadiu al cercetarii nu am gasit o alta moneda anterioara ca datare care sa aiba înfatisata arma traditionala a dacilor altfel decât ca trofeu sau ca semn al înfrângerii. Aceasta ar fi deci prima sa reprezentare ca simbol al victoriei, dar nu a celei razboinice, ci a unei victorii pacificatoare, a civilizatiei, semn ca provincia era deja suficient de ancorata în structurile Imperiului. O asemenea evolutie va fi mult mai bine ilustrata de monedele emise sub Hadrian, în care vexillum-ul si sabia curba sunt mereu asociate ca simboluri ale Daciei.

9. Cangea, cu doua variante:

a) cu o curbura în forma de semicerc combinata cu un mâner lung prin ranforsarea cu un inel, este o arma redutabila, de forma unei coase si dimensiunile unei rhomphaea, asa cum se vede pe metopele XVIII si XXII ale monumentului de la Adamklissi.

b) cu vârful prelungit din cauza deschiderii largi a curburii. La aceste cote poate fi vazuta arma de pe metopa a XX-a a monumentului de la Adamklissi.

10. Pumnalul curb de tip Sica

Cea de-a doua arma-simbol a dacilor nu întruneste nici ea, printre specialisti, o uniformitate de pareri în ceea ce priveste stabilirea caracteristicilor. Confuzia porneste probabil de la însusi numele armei, care în limba greaca pare sa identifice o specie de sabie. Dupa o trecere în revista a armelor carora li s-a atribuit în Antichitate acest nume sau unul derivat, folosite de diverse populatii, inclusiv de daci, pentru care sunt date exemple de pe Columna traiana, Tropaeum Traiani, una dintre epigrafele de la Birdoswald si monedele lui Traian, A. J. Reinach conchide: „este vorba, fara îndoiala, de o lama în forma de coasa, de o specie de cosor asemanatoare cu rhomphaea traca”. Cu alte cuvinte, sica ar fi de fapt teribila si, înca, enigmatica falx dacica, interpretare prezenta si în istoriografia româneasca.

O asemenea ipoteza a identitatii între sica si sabia curba nu poate fi usor trecuta cu vederea daca luam în calcul faptul ca, în limba latina, sica = pumnal încovoiat, face parte din aceeasi familie de cuvinte cu sicilis = secera, sicilio = a taia cu secera, sicilicula = seceruica, cosor mic, sicilimentum = fân cosit, sicarius = cutitar, figurat asasin. Din motive pe care nu le-am identificat înca, astazi, în istoriografia româneasca, pare îndeobste acceptata identitatea între sica si pumnalul curb, dar când se pune problema exemplificarii concrete cu artefacte, constatam ca termenul acopera o întreaga diversitate de forme, cu diferente vizibile în ceea ce priveste dimensiunile, latimea lamei si aspectul curburii.

Nici reprezentarile din Antichitate nu sunt, din pacate, mai concludente sau, mai bine spus, suficient de concludente pentru a putea cataloga drept pumnal sau cutit de lupta armele cu care sunt înzestrati luptatorii daci de pe Columna sau personificarile Daciei de pe anumite monede. Cum s-a putut observa si în cazul sabiilor, fiecare reprezentare are o individualitate destul de clar conturata, determinata fie de preferinta artistului pentru o anume viziune, fie, cu siguranta, si de caracterul artizanal al producerii respectivelor obiecte, caracter care exclude standardizarea si ofera mesterului o libertate de exprimare nelimitata.

Cel mai caracteristic tip de arma curba din panoplia razboinicilor traci este reprezentat, asadar, de un pumnal ascutit, cu lama curbata si o sectiune triunghiulara, având sant de scurgere a sângelui de-a lungul lamei si motive zoomorfe sau geometrice încrustate pe lama. Dimensiunile acestui pumnal, denumit generic sica, variaza între 25 si 35 cm lungime.

Relativa unitate morfologica este devansata de unele piese mai mari, impropriu denumite pumnale, fapt ce a permis extinderea încadrarii, de catre unii specialisti, în acest tip de arme, chiar a unor sabii de mai mici dimensiuni, asimilate acestei categorii, foarte probabil, din cauza ca pumnalele curbe sunt, invariabil, atribuite ethnosului trac si, pe cale de consecinta, asociate cu acesta.

Usurinta cu care diferite arme curbe de dimensiuni medii, de tip mahaira sau falx, raspândite în lumea traca, sunt considerate pumnale a facut deosebit de dificila inventarierea si studierea pumnalelor propriu-zise, în ciuda faptului ca aceste arme sunt prezente, în numar relativ mare, atât în contexte arheologice cât si în arta figurativa.

În cadrul general al notiunii de pumnal, cele tracice prezinta atribute specifice, îndeosebi legate de forma, dar si de amprenta spirituala. În primul caz, si poate cel mai evident, forma acestor pumnale, cu vârf ascutit si sectiunea lamei triunghiulara, este una curbata, cel mai adesea o curbura eleganta, si nu prezinta doua taisuri, ci doar unul, pe partea concava a lamei. Aceasta conformatie îmbunatateste trasaturile de baza ale pumnalelor prin faptul ca, desi pastreaza puterea mare de penetrare rezultata din vârful ascutit si lama subtire si prelunga, amplifica efectele actiunii de sectionare/înjunghiere. Cea de-a doua particularitate a pumnalelor trace este prezenta unei importante încarcaturi spirituale, dedusa din reprezentarile cu care sunt ornamentate lamele, dar si din relatia armelor curbe în general si ideea de sacrificiu.

Din punct de vedere tipologic, desi exista o puternica tendinta de standardizare, pumnalele sica se încadreaza în trei tipuri principale, deosebite doar de unele aspecte morfologice, nu si functionale.

Primul tip este caracterizat prin lama masiva si vârful scurt si ascutit, cu o curbura usoara, tija mânerului scurta, de regula de forma triunghiulara, prevazuta cu un orificiu pentru nit situat în apropierea lamei. Lama prezinta ornamente incizate si un sant de scurgere a sângelui puternic profilat. Aspectul robust si alura aparent grosolana, alaturi de datarea majoritatii pieselor în orizontul cronologic cuprins între secolele III-I a. Chr., permit ipoteza ca din acest tip a evoluat pumnalul sica în forma sa clasica, pe care o regasim în urmatoarea categorie.

Cel de al doilea tip, nu foarte diferit morfologic, dar care prezinta particularitati notabile, este grupat în jurul unui exemplar de pumnal descoperit în localitatea Padea din Oltenia, locatie care a dat numele aspectului cultural Padea-Panaghiurski Kolonii. Cel mai bine pastrat este un exemplar descoperit la Slatina.

Al treilea tip, mai numeros, subsumeaza o serie de piese repertoriate pâna în acest stadiu al cercetarii, raspândite în nord-vestul Bulgariei, sud-vestul si centrul României. Aceste pumnale sunt caracterizate prin lama prelunga, executia eleganta în majoritatea cazurilor, lama ornamentata cu incizii circulare si/sau linii de-a lungul lamei, sant de scurgere a sângelui, limba de mâner continuata pe lungimea acestuia si manson de garda. Aceste elemente distinctive se regasesc fie împreuna pe aceeasi piesa, fie unele exemplare prezinta una sau mai multe astfel de particularitati. Dimensiunile arata o relativa standardizare, situata în jurul a 30-40 cm lungime si cca 3 cm latime, unele piese depasind cu putin aceste cote. Gradul de conservare precar sau nespecificarea masurilor în cazul unor artefacte nu au permis întotdeauna încadrarea exacta în acest tip decât prin recursul la analiza statistica si analogiile existente. Din punct de vedere cronologic, acest tip de pumnal este datat în secolele II-I a. Chr. O piesa bine pastrata a fost descoperita la Cetate, jud. Dolj, locul „la Salii”.

Prestigiu, calitati combative de exceptie, o componenta mistica elaborata sunt elementele care, cumulate cu caracterul razboinic al purtatorilor sai, permit identificarea unei elite militare suficient de coagulate încât sa poata edifica un stat barbar, îndeajuns de puternic încât sa fie un oponent serios, nu numai în plan militar, al Imperiului roman.

Plecând de la datele expuse se poate spune ca pumnalul sica reprezinta un important artefact istoric care, datorita importantei si rolului avut în societatea tracilor, contribuie la întelegerea mecanismelor sociale si militare ale acestei societati, iar prin dimensiunea spirituala deosebita, la receptarea unei noi fatete din complicata religie a acestui popor. Nu în ultimul rând aceste pumnale completeaza echipamentul unor razboinici temuti, care au pus reale probleme celui mai militarizat imperiu al Antichitatii, demonstrând o originala îmbinare între sacru si profan, între viata si conceptia despre moarte si rolul ei în destinul uman.

11. Cosorul de lupta curb

În opinia noastra, nici aceasta arma nu are reprezentari databile în Antichitate, dar a fost descoperita o serie de artefacte care greu poate primi o alta interpretare. Cu o lama groasa, foarte lata si scurta, având doar vârful puternic arcuit, piesele de acest tip pot juca, în ultima instanta, dublul rol de arma si de unealta, desi obiectul utilitatii lor în cea de-a doua ipostaza este mai greu de intuit. Prin masivitatea si greutatea care le caraterizeaza, ele sunt mult mai potrivite pentru echipamentul unui luptatort decât pentru orice alta întrebuintare.

La capatul acestei tentative de tipologizare se impune o privire retrospectiva, prin intermediul careia ne propunem sa reasezam accentul asupra sabiei curbe.

Aplicând combinarii celor doua caracteristici (dimensiunea lamei si forma curburii) logica matematica, pot rezultate atâtea tipuri de arme câte combinatii posibile. Excluzând dintre acestea variantele care nu au fost reperate nici în reprezentarile artistice ale Antichitatii si nici printre descoperirile arheologice, am asezat pe o ipotetica panoplie a armelor curbe dacice opt variante de sabie, trei variante de pumnal, doua feluri de cangi sau cosoare si un tip de cutit. O panoplie prea aglomerata, daca tinem seama de epoca, de maniera prin care erau produse armele, pasibila de eludarea tiparului cu fiecare artefact confectio-nat si, mai ales, de aleatoriul care caracterizeaza adeseori creatiile artistice. S-a putut observa în mai multe rânduri cum un anume gen de compozitie continea uneori un anume tip de arma, alteori altul. Nu avem totala convingere nici în ceea ce priveste capacitatea noastra de a selecta si categorisi imaginile, astfel ca unele dintre ele e posibil sa para cititorului nefiresc încadrate sau mai potrivite la un alt palier al tipologiei. De ce am ales totusi o asemenea cale, daca arbitrariul pândeste la tot pasul, si ce poate fi considerat valabil la capatul acestei clasificari? Sau, altfel spus, au folosit dacii atatea variante de sabie? Sau, nu cumva avem de-a face cu o evolutie a aceleiasi arme, care îmbraca diverse forme în timp?

Mai întâi, reamintim ca raritatea artefactelor a facut imposibila identificarea imediata a unui prototip pentru reconstituirea acelei arme care a produs romanilor un asemenea impact încât au transformat-o într-un simbol. Într-o astfel de situatie, orice alta cale de informare era binevenita, iar cea a reprezentarilor artistice cea mai la îndemâna. Desigur, nu am omis nici o clipa necesitatea de a confrunta între ele aceste reprezentari si, mai ales, aceea de a le confrunta cu realitatile surprinse de cercetarea arheologica.

Aceste considerente ne obliga sa împartim, din nou, cele opt variante de sabie rezultate în doua categorii: sigure si posibile. Cele sigure au ca suport un artefact asupra caruia nu planeaza nici un dubiu în ceea ce priveste autenticitatea; celelalte au fost considerate posibile deoarece, chiar daca nu au fost identificate înca astfel de artefacte, nu este exclus ca ele sa apara în viitor, caci tehnica manuala prin care erau produse lasa loc pentru existenta lor în epoca, fie si într-un numar restrâns.

Vom proceda si la o redenumire a tipurilor, pentru a usura operarea cu ele, în conditiile în care abstractizarea matematica, desigur mult mai precisa, este greoaie si dificil de retinut.

I. Mai întâi o precizare necesara: în ciuda frecventei cu care apar reproduse tipurile de sabii lungi, în special pe monede, nu am gasit înca semnalat în literatura istorica nici un exemplar a ceea ce s-ar putea numi rhomphaea dacica – o sabie cu lama lunga, încovoiata puternic sau pe un traseu elegant, în functie de abilitatile tehnice ale fierarului sau de cele ale mânuitorului caruia îi era destinata. Lipsa descoperirilor arheologice provenind din spatiul dacic face deci, deocamdata, gratuita clasificarea acestei arme în cele trei variante câte au rezultat prin compararea reprezentarilor identificate. Neputându-se stabili „pe viu” eventuale caracteristici diferentiatoare, ramâne totusi ca posibila, chiar foarte probabila existenta unui astfel de tip de sabie, din moment ce s-a simtit nevoia ilustrarii sale pe cele doua monumente comemorative ale cuceririi Daciei. Cât priveste reprezentarile sale de pe monede, nu cred ca este lipsit de semnificatie faptul ca ele apar numai pe emisiunile din timpul domniei lui Traian, semn ca, pe de o parte, dacii au investit în apararea independentei lor tot ce putea oferi panoplia de arme curbe, pe de alta parte ca rhomphaea dacica, impresionanta si feroce, nu era, totusi, arma prin excelenta asociata cu etnia lor.

II. Tot posibil si chiar foarte probabil este si urmatorul tip de sabie, de aceasta data scurta, cu jumatatea superioara curbata dupa un traseu dependent cu siguranta mai mult de abilitatile tehnice ale fauritorului decât de presupuse caracteristici ale uneia sau alteia dintre variantele posibile. Avem în vedere aici în special acele reprezentari monetare databile în anii de mijloc ai secolului III pentru care o foarte buna analogie ofera sabia fragmentara descoperita la Gradistea Muncelului, Sarmizegetusa si pastrata la Muzeul de Istorie Arad sau un exemplar si mai elocvent descoperit la Cristesti, judetul Mures si pastrat în patrimoniul Muzeului din Târgu-Mures. Înregistrata ca „sica” si „secera”, aspectul sau si caracteristicile deja semnalate, care o individualizeaza între descoperirile de sabii dacice, au inhibat posibilele tentative de publicare. Pusa însa în legatura cu reprezentarile târzii ale celebrei falx dacica mai sus mentionate, aceasta arma are toate sansele de a iesi din obscuritate si de a deveni prototipul variantei finale pe care a putut-o îmbraca sabia-simbol, într-o vreme în care granitele provinciei romane erau serios puse la încercare de atacurile dacilor liberi si când orice unealta ascutita îsi va fi gasit utilitatea ca arma. Îndraznim deci sa conchidem ca avem într-adevar de-a face cu o sabie dacica, de tipul Târgu-Mures, databila probabil în secolul al III-lea si ilustrativa în special pentru cronologia finala a sabiei curbe, dar si pentru epoca anterioara, când trebuie sa fi existat si forme artizanale, realizate de mesteri cu mai putina dexteritate decât faurarii Sarmizegetusei.

III. Un al treilea tip posibil este sabia cu lama scurta si încovoiata doar în vârf, pentru care cea mai potrivita ni se pare denumirea de gladius curbat. Combinatia de termeni este numai aparent contradictorie, caci ea a circulat în Antichitate, cel putin ca licenta poetica. O întâlnim, spre exemplu, sub forma falcatus ensis (ensis fiind un sinonim pentru gladius ), în doua dintre poemele Metamorfozelor lui Ovidiu. Presupunem existenta unei asemenea arme în ideea ca prezenta sa pe monumentul de la Adamklissi, ilustrat cu variate arme curbe, tocmai din acest motiv nu ar trebui sa fie întâmplatoare sau doar consecinta unei bâjbâieli a artistului. De asemenea, daca într-adevar unitatea de daci cantonata la (C)Amboglanna avea sabia curba în dotare si daca cele doua epigrafe descoperite la Birdoswald reproduc fidel imaginea ei, e de presupus o simbioza între falx si gladius sau, poate mai bine spus, o ajustare a sabiei curbe dupa dimensiunile si forma unei arme utilizabile într-un cadru disciplinat, în formatiuni de lupta strânse, asa cum erau cele ce compuneau armata romana. Am fi deci, din nou, în fata unei variante mai degraba târzii, hibridizate a sabiei curbe.

IV. Ultimul tip pe care îl propunem si care este în sfârsit unul suta la suta sigur, l-am denumit Sarmizegetusa, dupa locul de provenienta a celor trei sabii curbe despre care avem certitudinea ca sunt autentice si care au pastrate aproape integral toate caracteristicile: cea de la Muzeul National de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca, cea de la Muzeul National de Istoria României din Bucuresti.

Tratând deci, cu maxima reticenta, realizarile artei figurative, am ramas cu patru tipuri de baza, a caror multiplicare în subtipuri nu este, evident, prin nimic exclusa. Lucrurile pot sta însa si invers caci, prin aducerea în discutie a criteriului cronologic si aplicarea principiului evolutiei, cele patru tipuri de baza se restrâng la doua: tipul rhomphaea dacica – sabia curba lunga, si tipul Sarmizegetusa – sabia curba de dimensiune medie spre scurta, care în timpul stapânirii romane va evolua spre doua sub-variante: gladius curbat si Târgu-Mures.

Restrângând la maximum unghiul de abordare si privind sabia curba dacica exclusiv prin prisma descoperirilor arheologice fara dubii asupra autenticitatii si încadrarii cronologice, suntem nevoiti sa constatam ca falx dacica nu a îmbracat decât o singura forma, cea mentionata la tipul Sarmizegetusa, orice tentativa de tipologizare devenind astfel inutila. Mergând mai departe pe acest fir interpretativ, suntem nevoiti sa restrângem si perioada de utilizare a acestei arme la segmentul cronologic delimitat de domnia regelui Burebista si a doua campanie a lui Traian în Dacia, caci nu avem exemplare databile înainte de secolul I a. Chr. si nici posterioare cuceririi romane. Într-o asemenea perspectiva, se naste firesc întrebarea: a fost oare acest timp suficient pentru a asigura armei o asemenea faima încât reverberatiile ei sa razbata pâna la mijlocul secolului al III-lea? Mai mult: a fost oare acest timp suficient pentru a asigura armei o asemenea raspândire în rândurile dacilor încât sa-si merite faima care i s-a atribuit?

Judecând dupa locul de provenienta – deocamdata doar unul, Sarmizegetusa Regia – si dupa numarul mic de exemplare de sabie curba neîndoielnic dacice, ar trebui sa spunem ca aceasta arma era un apanaj al elitei, în speta a unor razboinici apropiati regelui, aria sa de utilizare concentrându-se în jurul capitalei, chiar producerea ei fiind probabil limitata la atelierele de acolo. A fost, deci, mai degraba un însemn ierarhic, al prestigiului, si nu o arma de masa. De ce? Poate pentru ca era înca o noutate, mai greu de confectionat, mai scumpa, prea “eleganta” pentru un soldat de rând, prin forma si accesoriul cu care era purtata.

Ramân atunci, pentru uzul grosului luptatorilor, celelalte arme curbe, si aceasta afirmatie pare confirmata de reprezentarile artei figurative, care pune în lumina o multitudine de tipuri, de la uriasele rhomphaeae la cosoare, pericolul si eficacitatea lor fiind asigurate tocmai de aceasta capacitatea de a se plia în functie de abilitatile razboinice ale fiecaruia. Si poate asa se explica si de ce textele latine vorbesc într-un mod atât de ambiguu despre falx atunci când o asociaza cu dacii, împiedicând astfel identificarea exacta cu o arma anume.

Aceste ipoteze nu sunt contrazise de fragmentele de sabie pastrate, cum sunt cele de la Muzeul din Sighisoara. Imperfectiunile lor de fabricatie pot fi un indiciu ca si alte ateliere produceau sabia, nu la aceleasi standarde ca cele de pe terasele de la Gradistea Muncelului, dar oricum cu rezultate similare, ceea ce înseamna ca producerea ei nu era un monopol, ci ca se raspândise si în alte centre metalurgice. Povestea sabiilor ar putea fi însa mult mai complexa. Ar fi putut apartine unor apropiati ai lui Decebal refugiati în urma înfrângerii sau unor reprezentanti ai sai în teritoriu sau ar fi putut ajunge acolo pe alte cai: ca marfa ori ca prada de razboi. Din pacate, în lipsa indiciilor clare de datare si sub presiunea suspicunii legate de locul descoperirii uneia dintre ele, orice scenariu este posibil.

Încercarea de tipologizare a armelor curbe depaseste cu greu categoriile stabilite pâna acum, datorita raritatii artefactelor si caracterului duplicitar al reprezentarilor artistice. Încercarea de a suprapune notiunea de falx folosita de autorii latini asupra sabiei curbe dacice nu a reusit decât în masura în care aceasta asociere se ofera ca cea mai probabila deoarece, dupa domnia lui Traian, reprezentarile de rhomphaea dispar, iar cele ale pumnalului sica sunt foarte rare. A reusit însa pe deplin, cred, tentativa de a identifica – în exemplarul de la Muzeul din Cluj-Napoca, cel mai bine pastrat – modelul cel mai elocvent pentru sabia curba, pentru a-i descifra secretele si eficacitatea. E irelevant ca acel tip de sabie va fi fost mai putin utilizat în epoca decât ne-am obisnuit sa credem, caci difuzarea restrânsa nu-i diminueaza cu nimic însusirile individuale. Dimpotriva, prin eroismul pe care îl presupunea mânuirea unei asemenea arme, îi erau scoase si mai mult în evidenta calitatile.

Cred ca la fel au gândit si romanii si de aceea, chiar daca selectia în reprezentarile artistice s-a efectuat în timp, alegerea sabiei curbe ca arma-simbol pentru a o aseza în mâinile Daciei atunci când aceasta nu a mai fost prezentata drept captiva nu a putut fi întâmplatoare. Conteaza mai putin silueta exacta a acestei sabii, mai ales daca proscrierea armelor curbe dacice va fi condus deja la disparitia sa. Este însa foarte importanta evolutia pe care a avut-o perceptia acestui element definitoriu pentru supusii nord-dunareni înglobati în Imperiu în anul 106. Caci daca în vremea lui Traian arma-simbol devenise inutila, fiind strivita de superioritatea armamentului si disciplinei legionarilor romani, sub Hadrian i se recupereaza o parte din maiestatea anterioara, prin constituirea de unitati auxiliare formate din daci, si astfel imaginea Daciei captive rapusa de jale este înlocuita de cea a unei provincii integrate în Imperiul pe care este chemata sa-l apere tocmai cu teribila sabie cu care înainte îsi aparase independenta. Repetarea acestei imagini si reactualizarea sa la mijlocul secolului al III-lea, într-o formula noua, si mai explicita, nu poate fi decât reflexia artistica a implicarii dacilor în apararea Imperiului. Întreaga serie de emisiuni monetare ale familiei imperiale a lui Filip Arabul trebuie sa fi fost în legatura cu marele atac al carpilor, înfrânti în anul 247, stindardele prezente alaturi de personificarea provinciei Dacia si nelipsita sabie curba din mâna sa ilustrând conlucrarea între legiuni si supusii Imperiului într-un moment de criza, care putea pune sub semnul întrebarii beneficiile stapânirii romane. Reactualizarea vechiului simbol ar putea avea semnificatii si mai adânci, ca forma de exprimare ideologica si materializare artistica a unui alt eveniment care se producea în acei ani si anume împlinirea unui secol si jumatate de la cucerirea Daciei. Oricum, este evident ca simbolul, temut si ostracizat cândva, devenise parte componenta a unei ideologii a coabitarii. Acelasi mesaj îl emana si monumentele epigrafice înaltate de auxiliarii daci din Britania, care combina una dintre modalitatile comune de redare a victoriei – ramura de palmier – cu ceea ce consacrase cândva spiritul razboinic al dacilor.

Desigur, în toate cazurile, e posibil si sa fie vorba doar de reiterarea unui cliseu. Aceasta nu scade însa din valoarea mecanismului care a dus la aparitia respectivului cliseu, chiar daca acest mecanism nu mai poate fi astazi decât intuit. Ne permitem deci, în loc de demonetizarea unei legende, sa încheiem prin a spune ca falx dacica este numele cel mai potrivit pentru cea mai frumoasa arma curba a dacilor, pe care ei însisi au creat-o, care prin armonia proportiilor, eleganta formei si bravura cu care a fost mânuita în momentele cruciale ale istoriei lor si-a câstigat pe drept statutul de simbol si ale carei secrete speram sa ni le dezvaluie în totalitate cercetarile viitoare.

Sursa: Catalin Borangic, Falx dacica. Suggestion for Dacian curved typess of weapons, în Studii dacice, Editura Mega, 2008, p. 141-160.

Bibliografie:

Dictionnaire des Antiquités grecques et romaines d’après les textes et les monuments, vol. II, partea a II-a (F-G), Paris, 1926, s. v. falx, p. 968-971 ;

Ioan Glodariu, Eugen Iaroslavschi, Civilizatia fierului la daci (sec. II î.e.n. – I e.n.), Cluj-Napoca, 1979;

Eugen Iaroslavschi, Tehnica la daci, Cluj-Napoca, 1997;

M. Cornelius Fronto, Principia Historiae,II, p. 204, apud Izvoare privind istoria României, I, Bucuresti, 1964, p. 533;

Nicolae Lupu, Tilisca. Asezarile arheologice de pe Catanas, Bucuresti,1989;

C. Daicoviciu, Santierul Gradistea Muncelului, în SCIV, an IV, nr. 1-2, 1953;

Gabriela Gheorghiu, Dacii pe cursul mijlociu al Muresului (sfârsitul sec. II a. Ch. – începutul sec. II p. Ch.), Cluj-Napoca, 2005;

Catalogul expozitiei Dacia Augusti Provincia, Bucuresti, 2006;

Iudita Winkler, Personificarea Daciei pe monedele romaneimperiale, în Studii Clasice, II, 1965, p. 229-230;

Carmen Maria Petolescu, La Dacie sur les monnaies de l’empereur Hadrien, în Octavian Iliescu (ed.), La numismatique, sourcede l’histoire de l’art et de l’histoire des idées. Travaux présentés au XVe Congrès international des sciences historiques, Bucarest, 11 août 1980, Bucuresti, 1981, p. 57-64 ;

Aurel Rustoiu, Thracian sica and dacian falx. The history of a national weapon, în Dacia Felix. Studia Michaeli Barbulescu oblata, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2007;

Macrea M., Lupu N., Floca O., Berciu I., Cetati dacice din sudul Transilvaniei, Editura Meridiane, Bucuresti,1966;

Eugen D. Padurean, Depozitul de arme si unelte de la Neudorf, Pârâul Rosia, judetul Arad, în Daci si romani- 1900 de ani de la integrarea Daciei în Imperiul Roman, Timisoara, 24-26 martie, 2006, p. 219-233;

Aurel Rustoiu, Ornamentica pumnalelor curbe traco-dacice, în Studia archaeologica et historica Nicolao Gudea dicata – Festschrift für Professor Nicolae Gudea Gelegentlich des 60. Geburstages, [Die Ornamente der Krummen Thrako-Dakischen Dolche], Zalau, 2001, p. 181-194;

Catalogul expozitiei I Daci, Editura Electa, Firenze, 1997;

Mihail Butoi, Mormânt de incineratie din epoca fierului descoperit la Slatina, în Oltenia. Studii si comunicari, Craiova, 1974, p. 29-32 ;

C. S. Nicolaescu-Plopsor, Antiquités celtiques en Olténie, în Dacia. Recherches et découvertes archéologiques en Roumanie, XI-XII, 1945-1947, Bucuresti;

Ion Miclea, Radu Florescu, Stramosii românilor. Vestigii milenare de cultura si arta. Geto-dacii, Bucuresti, 1980;

Valeriu Sîrbu, Credinte si practici funerare, religioase si magice în lumea geto-dacilor (pornind de la descoperiri arheologice din Câmpia Brailei), Editura Porto-Franco, Galati, 1993;

Gheorghe Baltag, Sighisoara înainte de Sighisoara, Bucuresti, 2000;

Valeriu Lazar, Repertoriul arheologic al judetului Mures, Târgu-Mures, 1995;

C. Daicoviciu, Santierul Gradistea Muncelului, în SCIV, an IV, nr. 1-2, 1953;

Catalogul expozitiei I Daci. Mostra della civiltà daco-getica in epoca classica, Roma, 1979-1980.

Acasă

Tipuri de arme curbe