Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (2)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (7)
   Poveștile Legio Dacica (14)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (21)
   Economia (10)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (14)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (75)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (27)
   Seniorii războiului (5)
   Arhitectura militară (5)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (16)
   Civis Romanus (6)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (45)
   Recenzii (6)
   Repertorii arheologice (3)
   Surse contemporane (2)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Ziarul personal (5)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (49)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (28)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (363)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

CALENDARUL APICOL

Considerată drept ocupaţie secundară, care vine în completarea cultivării cerealelor sau a păstoritului, creşterea albinelor are, totuşi, propriul său calendar, parte componentă a calendarului popular. Structurarea activităţii era necesară întrucât viaţa albinelor se subordonează atât unor cicluri cosmice (succesiunea anotimpurilor astronomice, evoluţia anuală a temperaturilor), precum şi celor biologice (dezvoltarea plantelor melifere, împerecherea mătcii şi depunerea ouălelor).

Structura anului apicol

Anul apicol, ca şi anul solar, se împarte în două anotimpuri: vara şi iarna. Vara apicolă începe în preajma echinocţiului de primăvară, cu varianţii în funcţie de latitudine şi altitudine. În general, în zonele de câmpie, stupii sunt scoşi „la vărat” de Măcinici (9 martie), iar în zonele de deal şi de munte, de Alexii (17 martie) sau de Buna Vestire (25 martie). Punctul culminant al anotimpului cald îl reprezintă roitul sau „nunta albinelor”, moment plasat în apropierea solstiţiului. Vara apicolă se încheie de Ziua Crucii (14 septembrie), când credinţa populară spune că toate gângăniile încep să se adăpostească de frigul iernii. Pentru insecte iernatul durează şase luni, din preajma echinocţiului de toamnă până la cel de primăvară, timp în care albinele supravieţuiesc hrănindu-se cu mierea produsă şi depozitată în vară.

Mierea, hrana omului primitiv

Căutând diferite surse de hrană pe care i le-ar fi putut oferi natura, omul primitiv a descoperit în scorburi dulceaţa şi aroma fagurilor de miere, însă la început culesul fagurilor s-a dovedit periculos, din cauza înţepăturilor veninoase de albină, singurele modalităţi de apărare constând în folosirea apei sau a fumului. Îndeletnicirea culesului de faguri a durat milenii, practicându-se şi astăzi sporadic pe Glob.
În dorinţa de-a avea la îndemână această sursă de hrană, omul a tăiat scorbura cu roiul de albine, aducând-o aproape de căminul său, a împletit coşuri din nuiele, a construit „tuburi” de piatră sau din alte materiale pe care le-a lipit la exterior cu argilă, alcătuind nişte stupi rudimentari. Astfel, el a domesticit albinele şi a pus bazele primelor prisăci, unde a început să crească, să înmulţească şi să observe întreaga activitate a acestor insecte melifere.
Pe parcurs, crescătorii de albine au remarcat valoarea de aliment-medicament a mierii, aceasta folosind şi la prepararea unei băuturi slab alcoolizate precum miedul. Ceara a fost utilizată la impermeabilizarea unor ţesături sau obiecte de uz casnic, la conservarea fructelor, la iluminat, la confecţionarea tăbliţelor cerate pentru scris, la prepararea alifiilor şi chiar la îmbălsămarea defuncţilor în unele culturi antice.



Albinăritul în spaţiul traco-geto-dacic

Culmile însorite ale munţilor, clima luncilor şi a câmpiilor din zona carpato-dunăreană, favorabilă succesiunii perioadelor de înflorire timp de o jumătate de an, varietatea şi răspândirea plantelor melifere, precum şi adăposturile naturale oferite de scorburile diferitelor specii de arbori au favorizat activitatea instinctuală a albinelor sălbatice şi domestice pentru strângerea polenului, a nectarului şi producerea mierii.



Istoriografii greci şi romani ai Antichităţii consemnează că Dacia era „ţara albinelor” sau „ţara minunată a melifagilor”.
Cu aproximativ 450 de ani înainte de Christos, istoricul Herodot scria în Cartea a V-a a „Istoriilor”: „Locuitorii din Tracia spun că şi pământurile care se află dincolo de Istru sunt locuite de albine şi că din cauza lor oamenii nu pot merge mai departe.” Consemnarea pare exagerată, însă nu lipsită de adevăr în ceea ce priveşte existenţa albinelor în arealul carpato-danubian, mai ales că există numeroase relatări cu privire la albinărit şi la schimburile comerciale ale geto-dacilor cu grecii, primii oferind miere şi ceară în schimbul unor produse exotice.
Drept dovadă a dezvoltării apiculturii şi valorificării produselor melifere pe pământurile strămoşilor stau diferite izvoare antice.
Xenofon (sec. V-IV î.Chr.), elev al lui Socrate, arăta în lucrarea „Anabasis”că „hrana geţilor consta în primul rând din miere, legume, lapte simplu sau preparat şi foarte puţină carne, căci credinţa în Zamolxe îi oprea”.
Geograful şi istoricul Polibius din Megalopolis (sec. III-II î.Chr.) arăta în „Istorii”, Cartea a IV-a, că, printre „articolele de lux, aceste pământuri (ale Pontului, n.n.) ne trimit din belşug, miere, ceară şi peşte sărat. În schimb, ei primesc din părţile noastre uleiul care ne prisoseşte şi tot felul de vinuri”.
Naturalistul roman Claudius Aelianus (sec. III-II î.Chr.) consemnează în lucrarea „Despre animale”, Cartea a II-a: „Dintr-o anume scriere am aflat că în Sciţia există albine şi că acestea nu se tem de frig. Iar sciţii nu vând miere străină, ci doar miere produsă în ţara lor, cu faguri cu tot”.
Afirmaţiile anticilor au fost întărite de descoperirile arheologice ulterioare, localizate pe litoralul Mării Negre, în zona fostelor colonii greceşti Histria, Tomis şi Callatis. Aici s-au găsit amfore din Thasos, Rhodos etc., care datează din secolele IV-II î.Chr., cu ştampile dreptunghiulare sau rotunde, având ca simbol albina. Aceasta arată clar că albina era binecunoscută atât grecilor, cât şi autohtonilor de la Pontul Euxin, unde se practica apicultura. Drept urmare, comerţul cu miere era înfloritor, amforele folosind la transportul mierii din coloniile întemeiate aici de greci în teritoriile lor de origine.
În secolele următoare, după cucerirea romană, albinăritul a luat amploare, datorită îmbunătăţirii unor metode de hrănire şi găzduire a albinelor în stupi. Schimburile comerciale cu miere şi ceară de albine au continuat, dar au regresat ulterior, din cauza năvălirilor barbare în spaţiul carpato-dunărean. Însă în perioada medievală acest comerţ avea să înflorească atât datorită reglementărilor domneşti în domeniul albinăritului, cât şi a negustorilor greci, genovezi şi veneţieni, mierea şi ceara ocupând al doilea şi al treilea loc pe lista mărfurilor preferate în sud-estul Europei, după cereale.



Albina, vietate mitologică sacră în credinţele populare

Multiplele foloase aduse omului de către albină, precum şi activitatea sa riguros organizată, au condus la ideea sacralităţii ei, apărând în cele mai arhaice creaţii populare, în mituri despre crearea lumii, precum şi ca efigie sau emblemă nobiliară: „Această «goangă» aducătoare de miere e considerată la multe popoare «sfântă» şi un fel de totem sau divinitate zoomorfă, solară şi pirică. Simbolizează hărnicia, truda, viaţa comunitară (roiul de albine), regalitatea, înţelepciunea, nemurirea sau renaşterea, inteligenţa, elocinţa, poezia, justiţia (are ac de împuns), în foarte multe tradiţii culturale, inclusiv la români, e încarnarea sufletului celor drepţi” (Evseev 1994).
Atât în credinţele păgâne, cât şi în cele creştine, albina îşi păstrează atributele divine şi îi este recunoscut efortul de a participa la facerea lumii, de unde rezultă „originea ei prezoogonică”. Ea apare alături de Fărtat, personaj demiurgic, pe care îl ajută să desăvârşească cerul şi pământul:
”Fărtatul, neştiind cum să o scoată la capăt, consultă pe protagonista lui cum să încăputeze pământul sub cer, cum să se potrivească mai bine marginile lor. În legătură cu acest eveniment cosmogonic două legende ne dau două explicaţii diferite: o legendă după care albina dă Fărtatului soluţia cum să procedeze sau cum să o lase pe ea să procedeze, prin încreţirea pământului şi crearea de văi şi munţi, şi altă legendă, după care albina devine numai mesagerul Fărtatului, pentru a cere sfatul înţeleptului arici. Acesta refuză din orgoliu să facă servicii Fărtatului, însă albina, simulând că pleacă şi ascunzându-se într-o floare, ascultă cum ariciul gândeşte sau vorbeşte cu sine despre soluţia posibilă. Albina înştiinţează pe Fărtat şi, ceva mai mult, îl ajută să încreţească pământul cu văi şi munţi. Pentru dezvăluirea secretului, ariciul (...) a blestemat-o să-şi mănânce scârna, iar Fărtatul a binecuvântat-o să-i fie scârna aliment sfânt, ca şi ea. În această scurtă legendă se explică meligeneza (apariţia mierii) şi valoarea ei dublă, nutritivă şi tonic-medicală” (Vulcănescu 1987).



Mitologia populară creştină menţionează că „Albinele sunt făcute din lacrimile Maicei Domnului, când plângea după Domnul Hristos” (Elena Niculiţă-Voronca 1998).
Având în vedere însă tradiţia îndelungată, precreştină a albinăritului, Romulus Vulcănescu atrage atenţia asupra modificării unui mit exotic, păgân, sub influenţa creştinismului: „Textul legendei mitice religioase, tardiv şi de inspiraţie creştină, calchiază o legendă mai veche, circummediteraneană, după care albina s-a născut din lacrimile lui Ra, zeul soarelui la egipteni. Ceea ce înseamnă că originea solară a albinei din mitologia egipteană s-a difuzat, probabil indirect, prin filiera iudeo-creştină la români, în perioada de îndătinare a creştinismului” (Vulcănescu1987).
Odată ce şi-a primit binecuvântarea supremă, ca participantă la actul creator, albina se bucură de un statut privilegiat lângă demiurg, dar şi în rândul vieţuitoarelor de pe pământ; ea acţionează atât în plan divin, cât şi în plan terestru: „Albine sunt şi la Dumnezeu, albina e musca lui Dumnezeu.” Sau: „Ca albina, curată nu mai este! Câte vietăţi sunt, toate se calcă, dar albina nu! Ele de pe pârău îşi strâng sămânţa, mana lor şi o pun în chiliuţe, unde cresc albinele până pot zbura, da pe trântori îi omoară” (Elena Niculiţă-Voronca 1998).

Albinăritul, îndeletnicire sacră

Deşi până în prezent este considerat drept ocupaţie auxiliară, albinăritul avea un loc aparte în îndeletnicirile agricole ancestrale, dat fiind statutul albinelor în credinţele populare.
Astfel creşterea albinelor şi recoltarea mierii lor devin privilegii; îndeletinicirea poate fi practicată doar de o persoană recunoscută pentru calităţile sale morale, pentru sănătate şi ordine: „Ca albina, nu-i mai gingaşă! Prisacariul trebuie să fie curat; cei mai mulţi nici n-au femeie. Boierii au prisaci, dară nici nu întră între albini, nu-i lasă prisacariul; iar altul nu întră nici el singur că se ştie cu sarcina. Cum nu-i curat cel ce întră, îndată fug roii, pier” (Elena Niculiţă-Voronca 1998).



O altă consemnare din zona Moldovei a Elenei Niculiţă-Voronca subliniază ideea de curăţenie, care, în accepţiune populară, se referă atât la moralitatea comportamentală, cât şi la sensul strict igienic: „Albina, nu orcine poate s-o ţie; trebuie să fie cineva tare curat, că altfel nu-i merge. Dacă ar putea-o ţinea fiecare, la toată casa ai videa stupi, n-ar fi mare lucru; nici n-ai a le hrăni, căci ele se hrănesc din mana lui Dumnezeu, dar unde nu le plac, fug”.
Ideea albinăritului ca ocupaţie sacră are rădăcini adânci în mentalitatea colectivă, cu aceasta îndeletnicindu-se anumite categorii socio-profesionale, aşa cum notează şi Romulus Vulcănescu, după cercetarea unor surse antice: „Theosebii, capnobanţii şi ktiştii se hrăneau cu miere, lapte şi brânză şi duceau o viaţă de schimnici, pentru care condiţii erau consideraţi că au puteri divine şi erau numiţi «sfinţi populari». În schimniciile lor creşteau albine, erau mâncători de miere şi recomandau mierea ca aliment divin, miraculos. Îndeletnicire ce s-a menţinut în schimniciile şi mănăstirile româneşti (...) Cu creşterea albinelor s-au ocupat până în vremea noastră mai mult călugării, preoţii şi învăţătorii de la sate” (Vulcănescu1987).
Ocupaţia nu devine neapărat prohibitivă pentru alte persoane, ci, în primul rând, se are în vedere buna îngrijire a familiilor de albine, a căror activitate complexă a dus la crearea şi îmbunătăţireacalendarului apicol, adaptat la condiţiile climatice şi floristice din spaţiul carpato-dunărean.



Etapele calendarului apicol

Calendarul apicol include patru etape majore ale activităţii stupului, distribuite pe întreaga durată a anului calendaristic, respectiv, a anului apicol, compus din vară şi iarnă:
1) pregătirea stupilor pentru vărat;
2) roitul;
3) recoltarea mierii;
4) pregătirea stupilor pentru iernat.

1)Pregătirea stupilor pentru vărat
În preajma echinocţiului de primăvară, în funcţie de latitudine şi altitudine, stupii se scot „la vărat” în intervalul marcat de Măcinici (9 martie) şi Buna Vestire (25 martie). Urdinişul stupului se deschide treptat, pe măsura creşterii temperaturii şi a evoluţiei inflorescenţei la plantele melifere.
Debutul anului apicol sta sub semnul unor rituri străvechi de purificare, de protecţie sau de fertilitate: „când scot albinele din casă sau de unde s-au iernat, la aer proaspăt pentru vară, le petrec peste un foc viu care se face de regulă prin frecarea a două lemne uscate de brad şi care se aţâtă la intrarea în prisacă” (Florea Marian 1903).
Şi în prezent unii apicultori obişnuiesc să stropească stupii cu agheasmă, să-i afume cu tămâie sfinţită la biserică sau, precum în Bucovina, să-i scoată „la vărat” într-o zi de joi, în perioada de creştere a Lunii, ca reminiscenţă dintr-un străvechi calendar lunar.

2)Roitul
Cunoscut şi sub denumirea populară de „nunta albinelor”, roitul reprezintă momentul de maximă importanţă din viaţa stupului. Momentul variază în funcţie de condiţiile meteorologice, fiind localizat între Duminica Mare (Cincizecimea, Pogorârea Sfântului Duh, Rusaliile, sărbătorite la 50 de zile de la Înălţarea Domnului) şi Sânpetru (29 iunie). Dacă iarna se prelungea în primăvară, roitul era decalat între Sânpetru şi Sântilie (20 iulie).
În intervalele amintite şi în apropierea solstiţiului de vară, matca iese pentru prima şi ultima dată din stup, însoţită de „poporul” său alcătuit din „bărbaţi şi femei”, adică albine şi trântori, pentru a se împerechea cu unul dintre trântorii care se războiesc în jurul ei. După dansul nupţial al roiului lângă stupul-matcă, albinele se îndepărtează, în căutarea unui loc cât mai prielnic pentru stabilirea noii familii.
Cunoscând cu aproximaţie perioada roirii albinelor, apicultorii ascultă cu atenţie seara ţârâitul mătcii care ar urma să plece în următoarele zile cu roiul său. În funcţie de acest ţârâit, ei ung stupii cu florile cele mai căutate de albine, păstrează o igienă corporală proprie strictă şi o stare psihică şi fizică corespunzătoare, întrucât „nu numai cel ce mănâncă usturoi şi ceapă, ci chiar şi oamenii cei bolnavi şi nervoşi, precum şi cei răi la inimă nu e bine să se apropie de dânsele, căci se zice că nici pe aceştia nu-i suferă. Ba se zice că acestea cunosc şi caracterul omului, precum şi pe cel mânios şi pe cel blând şi bun la inimă” (Florea Marian 1903).

3)Recoltarea mierii
În funcţie de zonă, „retezatul” sau „tunsul stupilor”, denimiri sub care mai era cunoscut recoltatul mierii, se realizează în apropierea sărbătorilor de Sântilie (20 iulie), Macovei (1 august) sau Schimbarea la Faţă (6 august). În special în Moldova şi Bucovina, într-o zi de joi se stabilea programul astfel: dimineaţa se recolta mierea, iar după-amiaza se organiza ospăţul cu faguri şi ţuică îndulcită cu miere, la care erau invitaţi vecinii, rudele şi prietenii. Era o adevărată sărbătoare a recoltei, cu „alimente rituale menite să aducă prosperitatea prisăcii”, transformându-se „într-o frumoasă petrecere cu cântec şi joc care dura până seara târziu sau chiar până a doua zi” (Ghinoiu 2006).



4)Pregătirea stupilor pentru iernat
În credinţa populară Ziua Crucii (14 septembrie) însemna data la care insectele începeau să se adăpostească de frigul iernii, pentru că „se închide pământul”. Din această zi prisăcarii aduceau stupii în bordeie sau în pivniţe special amenajate. Pentru albine începea iarna, încadrată cu aproximaţie între echinocţiul de toamnă şi cel de primăvară, timp în care insectele supravieţuiesc hrănindu-se cu o parte din mierea adunată peste vară.
De „închiderea” sau „deschiderea pământului” era responsabil Alexie, despre care se credea că, la 17 martie, când îşi are ziua sa în calendarul creştin, „dezgheaţă şi deschide pământul pentru arătură, precum şi pentru ieşirea tuturor jigăniilor, gângăniilor şi gujuliilor care au petrecut peste iarnă în sânul pământului” (Florea Marian 1903). Ţăranii nu-l numesc pe Alexie „sfânt”, ci doar Alexă, Alexie, iar zilei sale îi spun Alexii. Un sfânt patron al insectelor contravine dogmei creştine; atribuţiile sale „laice” aparţin, de fapt, unui personaj păgân, substituit în timp de popor cu un personaj creştin virtuos.

Importanţa domesticirii albinelor

Domesticirea albinelor, de altfel, singura insectă „îmblânzită” până acum de către om, a condus la o mai bună cunoaştere a ciclului biologic al insectelor, în baza căruia anul apicol a fost împărţit în două anotimpuri simetrice: vara şi iarna. Totodată, s-a observat că albina este cea mai sensibilă insectă de la nivelul ţării noastre la schimbările de vreme şi cu ajutorul comportamentului său, meteorologia populară putea face previziuni utile pentru o mare parte dintre activităţile sale. Studiile ştiinţifice dinsecolul al XX-lea au demonstrat că albinele reacţionează prompt la variaţiile de temperatură ale mediului înconjurător cu o precizie de 0, 25 grade Celsius. Astfel, ştiinţa confirmă cunoştinţele dobândite empiric de către agricultori, cu privire la schimbarea vremii: „Dacă albinele se grăbesc dis-de-dimineaţă să culeagă miere şi nu zboară departe ci îndată de întorc, e semn de ploaie”; „Dacă huiesc albinele ziua şi noaptea la prisacă, însemnează că timpul frumos se va schimba în posomorât, ploios şi furtunos”; „Când albinele vin cu grămada de pe câmp şi altele nu mai pleacă, e semn că ploaia e gata”; „Trântorii când umblă dinaintea stupului, e semn de ploaie”; „Când albinele astupă toamna urdinişul e semn că iarna va fi grea şi timpurie” (Florea Marian 1903).
Creşterea albinelor a avut numeroase efecte pozitive în viaţa omului: îmbunătăţirea confortului cotidian (iluminatul cu lumânări, conservarea fructelor prin aplicarea unui strat de ceară, diversificarea alimentaţiei), întocmirea calendarului apicol, cunoaşterea calităţilor mierii recoltate în anumite momente, de la stupul-matcă, stupul-roi şi stupul-paroi (a doua generaţie de albine roite în aceeaşi vară), descoperirea altor comori ale stupului precum lăptişorul de matcă şi propolisul, foarte apreciate în medicina tradiţională, emiterea previziunilor meteorologice pe termen scurt şi lung, în baza comportamentului insectelor etc. Toate acestea au contribuit atât la îmbogăţirea calendarului apicol, cât şi a calendarului popular, adevărată enciclopedie de cunoştinţe utile, cu numeroase observaţii de ordin zoologic, botanic, climatic, medical şi astronomic.


BIBLIOGRAFIE:


Autor:
Carolina Marcu

Bibliografie suplimentară:
Ivan Evseev, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Editura Amarcord, Timişoara, 1994;
Ion Ghinoiu, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Editura Elion, Bucureşti, 2006;
Ştefan Lazăr, Bioecologie şi tehnologie apicolă, Editura Alfa, Iaşi, 2002;
Simion Florea Marian, Insectele în limba, credinţele şi obiceiurile românilor. Studiu folcloristic, Institutul de Arte grafice, Bucureşti, 1903;
Elena Niculiţă-Voronca, Datinele şi credinţele poporului român, Editura Polirom, Iaşi, 1998;
Vasile Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, Academia Română, Bucureşti, 1926;
Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Editura Academiei, Bucureşti, 1987;
Institutul de Memorie Culturală (cIMeC), www.cimec.ro;
Biblioteca DacoRomanica, www.dacoromanica.ro.