Calendarul apicol

Details

Varstele timpului

Calendarul apicol

 Considerată drept ocupație secundară, care vine în completarea cultivării cerealelor sau a păstoritului, creșterea albinelor are, totuși, propriul său calendar, parte componentă a calendarului popular. Structurarea activității era necesară întrucât viața albinelor se subordonează atât unor cicluri cosmice (succesiunea anotimpurilor astronomice, evoluția anuală a temperaturilor), precum și celor biologice (dezvoltarea plantelor melifere, împerecherea mătcii și depunerea ouălelor)

                      Structura anului apicol

 Anul apicol, ca și anul solar, se împarte în două anotimpuri: vara și iarna. Vara apicolă începe în preajma echinocțiului de primăvară, cu varianții în funcție de latitudine și altitudine. În general, în zonele de câmpie, stupii sunt scoși ”la vărat” de Măcinici (9 martie), iar în zonele de deal și de munte, de Alexii (17 martie) sau de Buna Vestire (25 martie). Punctul culminant al anotimpului cald îl reprezintă roitul sau ”nunta albinelor”, moment plasat în apropierea solstițiului. Vara apicolă se încheie de Ziua Crucii (14 septembrie), când credința populară spune că toate gângăniile încep să se adăpostească de frigul iernii. Pentru insecte iernatul durează șase luni, din preajma echinocțiului de toamnă până la cel de primăvară, timp în care albinele supraviețuiesc hrănindu-se cu mierea produsă și depozitată în vară.

                     Mierea, hrana omului primitiv

 Căutând diferite surse de hrană pe care i le-ar fi putut oferi natura, omul primitiv a descoperit în scorburi dulceața și aroma fagurilor de miere, însă la început culesul fagurilor s-a dovedit periculos, din cauza înțepăturilor veninoase de albină, singurele modalități de apărare constând în folosirea apei sau a fumului.  Îndeletnicirea culesului de faguri a durat milenii, practicându-se și astăzi sporadic pe Glob.

 În dorința de-a avea la îndemână această sursă de hrană, omul a tăiat scorbura cu roiul de albine, aducând-o aproape de căminul său, a împletit coșuri din nuiele, a construit ”tuburi” de piatră sau din alte materiale pe care le-a lipit la exterior cu argilă, alcătuind niște stupi rudimentari. Astfel, el a domesticit albinele și a pus bazele primelor prisăci, unde a început să crească, să înmulțească și să observe întreaga activitate a acestor insecte melifere.

 Pe parcurs, crescătorii de albine au remarcat valoarea de aliment-medicament a mierii, aceasta folosind și la prepararea unei băuturi slab alcoolizate precum miedul. Ceara a fost utilizată la impermeabilizarea unor țesături sau obiecte de uz casnic, la conservarea fructelor, la iluminat, la confecționarea tăblițelor cerate pentru scris, la prepararea alifiilor și chiar la îmbălsămarea defuncților în unele culturi antice.

                     Albinăritul în spațiul traco-geto-dacic

 Culmile însorite ale munților, clima luncilor și a câmpiilor din zona carpato-dunăreană, favorabilă succesiunii perioadelor de înflorire timp de o jumătate de an, varietatea și răspândirea plantelor melifere, precum și adăposturile naturale oferite de scorburile diferitelor specii de arbori au favorizat activitatea instinctuală a albinelor sălbatice și domestice pentru strângerea polenului, a nectarului și producerea mierii.

 Istoriografii greci și romani ai Antichității consemnează că Dacia era ”țara albinelor” sau ”țara minunată a melifagilor”. 

 Cu aproximativ 450 de ani înainte de Christos, istoricul Herodot scria în Cartea a V-a a ”Istoriilor” : ”Locuitorii din Tracia spun că și pământurile care se află dincolo de Istru sunt locuite de albine și că din cauza lor oamenii nu pot merge mai departe.” Consemnarea pare exagerată, însă nu lipsită de adevăr în ceea ce privește existența albinelor în arealul carpato-danubian, mai ales că există numeroase relatări cu privire la albinărit și la schimburile comerciale ale geto-dacilor cu grecii, primii oferind miere și ceară în schimbul unor produse exotice.

 Drept dovadă a dezvoltării apiculturii și valorificării produselor melifere pe pământurile strămoșilor stau diferite izvoare antice.

 Xenofon (sec. V-IV î. Chr.), elev al lui Socrate, arăta în lucrarea ”Anabassis”  că ”hrana geților consta în primul rând din miere, legume, lapte simplu sau preparat și foarte puțină carne, căci credința în Zamolxe îi oprea”.

 Geograful și istoricul Polibius din Megalopolis (sec. III-II î. Chr.) arăta în ”Istorii”, Cartea a IV-a, că, printre ”articolele de lux, aceste pământuri (ale Pontului, n.n.) ne trimit din belșug, miere, ceară și pește sărat. În schimb, ei primesc din părțile noastre uleiul care ne prisosește și tot felul de vinuri.”

 Naturalistul roman Claudius Aelianus (sec. III-II î. Chr.) consemnează în lucrarea ”Despre animale”, Cartea a II-a: ”Dintr-o anume scriere am aflat că în Sciția există albine și că acestea nu se tem de frig. Iar sciții nu vând miere străină, ci doar miere produsă în țara lor, cu faguri cu tot.”

 Afirmațiile anticilor au fost întărite de descoperirile arheologice ulterioare, localizate pe litoralul Mării Negre, în zona fostelor colonii grecești Histria, Tomis și Callatis. Aici s-au găsit amfore din Thasos, Rhodos etc., care datează din secolele IV-II î. Chr., cu ștampile dreptunghiulare sau rotunde, având ca simbol albina. Aceasta arată clar că albina era binecunoscută atât grecilor, cât și autohtonilor de la Pontul Euxin, unde se practica apicultura. Drept urmare, comerțul cu miere era înfloritor, amforele folosind la transportul mierii din coloniile întemeiate aici de greci în teritoriile lor de origine.

 În secolele următoare, după cucerirea romană, albinăritul a luat amploare, datorită îmbunătățirii unor metode de hrănire și găzduire a albinelor în stupi. Schimburile comerciale cu miere și ceară de albine au continuat, dar au regresat ulterior, din cauza năvălirilor barbare în spațiul carpato-dunărean. Însă în perioada medievală acest comerț avea să înflorească atât datorită reglementărilor domnești în domeniul albinăritului, cât și a negustorilor greci, genovezi și venețieni, mierea și ceara ocupând al doilea și al treilea loc pe lista mărfurilor preferate în sud-estul Europei, după cereale.

·                     Albina, vietate mitologică sacră în credințele populare

 Multiplele foloase aduse omului de către albină, precum și activitatea sa riguros organizată, au condus la ideea sacralității ei, apărând în cele mai arhaice creații populare, în mituri despre crearea lumii, precum și ca efigie sau emblemă nobiliară: ”Această «goangă» aducătoare de miere e considerată la multe popoare «sfântă» și un fel de totem sau divinitate zoomorfă, solară și pirică. Simbolizează hărnicia, truda, viața comunitară (roiul de albine), regalitatea, înțelepciunea, nemurirea sau renașterea, inteligența, elocința, poezia, justiția (are ac de împuns), în foarte multe tradiții culturale, inclusiv la români, e încarnarea sufletului celor drepți” (Evseev 1994).

 Atât în credințele păgâne, cât și în cele creștine, albina își păstrează atributele divine și îi este recunoscut efortul de a participa la facerea lumii, de unde rezultă ”originea ei prezoogonică”. Ea apare alături de Fărtat, personaj demiurgic, pe care îl ajută să desăvârșească cerul și pământul: 

 ”Fărtatul, neștiind cum să o scoată la capăt, consultă pe protagonista lui cum să încăputeze pământul sub cer, cum să se potrivească mai bine marginile lor. În legătură cu acest eveniment cosmogonic două legende ne dau două explicații diferite: o legendă după care albina dă Fărtatului soluția cum să procedeze sau cum să o lase pe ea să procedeze, prin încrețirea pământului și crearea de văi și munți, și altă legendă, după care albina devine numai mesagerul Fărtatului, pentru a cere sfatul înțeleptului arici. Acesta refuză din orgoliu să facă servicii Fărtatului, însă albina, simulând că pleacă și ascunzându-se într-o floare, ascultă cum ariciul gândește sau vorbește cu sine despre soluția posibilă. Albina înștiințează pe Fărtat și, ceva mai mult, îl ajută să încrețească pământul cu văi și munți. Pentru dezvăluirea secretului, ariciul (...) a blestemat-o să-și mănânce scârna, iar Fărtatul a binecuvântat-o să-i fie scârna aliment sfânt, ca și ea. În această scurtă legendă se explică meligeneza (apariția mierii) și valoarea ei dublă, nutritivă și tonic-medicală” (Vulcănescu 1987).

 Mitologia populară creștină menționează că ”Albinele sunt făcute din lacrimile Maicei Domnului, când plângea după Domnul Hristos” (Elena Niculiță-Voronca 1998).

 Având în vedere însă tradiția îndelungată, precreștină a albinăritului, Romulus Vulcănescu atrage atenția asupra modificării unui mit exotic, păgân, sub influența creștinismului: ”Textul legendei mitice religioase, tardiv și de inspirație creștină, calchiază o legendă mai veche, circummediteraneană, după care albina s-a născut din lacrimile lui Ra, zeul soarelui la egipteni. Ceea ce înseamnă că originea solară a albinei din mitologia egipteană s-a difuzat, probabil indirect, prin filiera iudeo-creștină la români, în perioada de îndătinare a creștinismului” (Vulcănescu  1987).

 Odată ce și-a primit binecuvântarea supremă, ca participantă la actul creator, albina se bucură de un statut privilegiat lângă demiurg, dar și în rândul viețuitoarelor de pe pământ; ea acționează atât în plan divin, cât și în plan terestru: ”Albine sunt și la Dumnezeu, albina e musca lui Dumnezeu.” Sau: ”Ca albina, curată nu mai este! Câte vietăți sunt, toate se calcă, dar albina nu! Ele de pe pârău își strâng sămânța, mana lor, și o pun în chiliuțe, unde cresc albinele până pot zbura, da pe trântori îi omoară” (Elena Niculiță-Voronca 1998).

·                     Albinăritul, îndeletnicire sacră

 Deși până în prezent este considerat drept ocupație auxiliară, albinăritul avea un loc aparte în îndeletnicirile agricole ancestrale, dat fiind statutul albinelor în credințele populare.

 Astfel creșterea albinelor și recoltarea mierii lor devin privilegii; îndeletinicirea poate fi practicată doar de o persoană recunoscută pentru calitățile sale morale, pentru sănătate și ordine: ” Ca albina, nu-i mai gingașă! Prisacariul trebuie să fie curat; cei mai mulți nici n-au femeie. Boierii au prisaci, dară nici nu întră între albini, nu-i lasă prisacariul; iar altul nu întră nici el singur că se știe cu sarcina. Cum nu-i curat cel ce întră, îndată fug roii, pier” (Elena Niculiță-Voronca 1998).

 O altă consemnare din zona Moldovei a Elenei Niculiță-Voronca subliniază ideea de curățenie, care, în accepțiune populară, se referă atât la moralitatea comportamentală, cât și la sensul strict igienic: ”Albina, nu orcine poate s-o ție; trebuie să fie cineva tare curat, că altfel nu-i merge. Dacă ar putea-o ținea fiecare, la toată casa ai videa stupi, n-ar fi mare lucru; nici n-ai a le hrăni, căci ele se hrănesc din mana lui Dumnezeu, dar unde nu le plac, fug.”

 Ideea albinăritului ca ocupație sacră are rădăcini adânci în mentalitatea colectivă, cu aceasta îndeletnicindu-se anumite categorii socio-profesionale, așa cum notează și Romulus Vulcănescu, după cercetarea unor surse antice: ”Theosebii, capnobanții și ktiștii se hrăneau cu miere, lapte și brânză și duceau o viață de schimnici, pentru care condiții erau considerați că au puteri divine și erau numiți «sfinți populari». În schimniciile lor creșteau albine, erau mâncători de miere și recomandau mierea ca aliment divin, miraculos. Îndeletnicire ce s-a menținut în schimniciile și mănăstirile românești (...) Cu creșterea albinelor s-au ocupat până în vremea noastră mai mult călugării, preoții și învățătorii de la sate” (Vulcănescu  1987).

 Ocupația nu devine neapărat prohibitivă pentru alte persoane, ci, în primul rând, se are în vedere buna îngrijire a familiilor de albine, a căror activitate complexă a dus la crearea și îmbunătățirea  calendarului apicol, adaptat la condițiile climatice și floristice din spațiul carpato-dunărean.

·                     Etapele calendarului apicol

 Calendarul apicol include patru etape majore ale activității stupului, distribuite pe întreaga durată a anului calendaristic, respectiv, a anului apicol, compus din vară și iarnă:

1) pregătirea stupilor pentru vărat;

2) roitul;

3) recoltarea mierii;

4) pregătirea stupilor pentru iernat.

1)                  Pregătirea stupilor pentru vărat

 În preajma echinocțiului de primăvară, în funcție de latitudine și altitudine, stupii se scot ”la vărat” în intervalul marcat de Măcinici (9 martie) și Buna Vestire (25 martie). Urdinișul stupului se deschide treptat, pe măsura creșterii temperaturii și a evoluției inflorescenței la plantele melifere.

 Debutul anului apicol sta sub semnul unor rituri străvechi de purificare, de protecție sau de fertilitate: ”când scot albinele din casă sau de unde s-au iernat, la aer proaspăt pentru vară, le petrec peste un foc viu care se face de regulă prin frecarea a două lemne uscate de brad și care se ațâtă la intrarea în prisacă” (Florea Marian 1903).

 Și în prezent unii apicultori obișnuiesc să stropească stupii cu agheasmă, să-i afume cu tămâie sfințită la biserică sau, precum în Bucovina, să-i scoată ”la vărat” într-o zi de joi, în perioada de creștere a Lunii, ca reminiscență dintr-un străvechi calendar lunar.

2)                  Roitul

 Cunoscut și sub denumirea populară de ”nunta albinelor”, roitul reprezintă momentul de maximă importanță din viața stupului. Momentul variază în funcție de condițiile meteorologice, fiind localizat între Duminica Mare (Cincizecimea, Pogorârea Sfântului Duh, Rusaliile, sărbătorite la 50 de zile de la Înălțarea Domnului) și Sânpetru (29 iunie). Dacă iarna se prelungea în primăvară, roitul era decalat între Sânpetru și Sântilie (20 iulie).

 În intervalele amintite și în apropierea solstițiului de vară, matca iese pentru prima și ultima dată din stup, însoțită de ”poporul” său alcătuit din ”bărbați și femei”, adică albine și trântori, pentru a se împerechea cu unul dintre trântorii care se războiesc în jurul ei. După dansul nupțial al roiului lângă stupul-matcă, albinele se îndepărtează, în căutarea unui loc cât mai prielnic pentru stabilirea noii familii.

 Cunoscând cu aproximație perioada roirii albinelor, apicultorii ascultă cu atenție seara țârâitul mătcii care ar urma să plece în următoarele zile cu roiul său. În funcție de acest țârâit, ei ung stupii cu florile cele mai căutate de albine, păstrează o igienă corporală proprie strictă și o stare psihică și fizică corespunzătoare, întrucât ”nu numai cel ce mănâncă usturoi și ceapă, ci chiar și oamenii cei bolnavi și nervoși, precum și cei răi la inimă nu e bine să se apropie de dânsele, căci se zice că nici pe aceștia nu-i suferă. Ba se zice că acestea cunosc și caracterul omului, precum și pe cel mânios și pe cel blând și bun la inimă” (Florea Marian 1903).

3)                  Recoltarea mierii

 În funcție de zonă, ”retezatul” sau ”tunsul stupilor”, denimiri sub care mai era cunoscut recoltatul mierii, se realizează în apropierea sărbătorilor de Sântilie (20 iulie), Macovei (1 august) sau Schimbarea la Față (6 august). În special în Moldova și Bucovina, într-o zi de joi se stabilea programul astfel: dimineața se recolta mierea, iar după-amiaza se organiza ospățul cu faguri și țuică îndulcită cu miere, la care erau invitați vecinii, rudele și prietenii. Era o adevărată sărbătoare a recoltei, cu ”alimente rituale menite să aducă prosperitatea prisăcii”, transformându-se ”într-o frumoasă petrecere cu cântec și joc care dura până seara târziu sau chiar până a doua zi” (Ghinoiu 2006).

4)                  Pregătirea stupilor pentru iernat

 În credința populară Ziua Crucii (14 septembrie) însemna data la care insectele începeau să se adăpostească de frigul iernii, pentru că ”se închide pământul”. Din această zi prisăcarii aduceau stupii în bordeie sau în pivnițe special amenajate. Pentru albine începea iarna, încadrată cu aproximație între echinocțiul de toamnă și cel de primăvară, timp în care insectele supraviețuiesc hrănindu-se cu o parte din mierea adunată peste vară.

 De ”închiderea” sau ”deschiderea pământului” era responsabil Alexie, despre care se credea că, la 17 martie, când își are ziua sa în calendarul creștin, ”dezgheață și deschide pământul pentru arătură, precum și pentru ieșirea tuturor jigăniilor, gângăniilor și gujuliilor care au petrecut peste iarnă în sânul pământului” (Florea Marian 1903). Țăranii nu-l numesc pe Alexie ”sfânt”, ci doar Alexă, Alexie, iar zilei sale îi spun Alexii. Un sfânt patron al insectelor contravine dogmei creștine; atribuțiile sale ”laice” aparțin, de fapt, unui personaj păgân, substituit în timp de popor cu un personaj creștin virtuos.

·                     Importanța domesticirii albinelor

 Domesticirea albinelor, de altfel, singura insectă ”îmblânzită” până acum de către om,  a condus la o mai bună cunoaștere a ciclului biologic al insectelor, în baza căruia anul apicol a fost împărțit în două anotimpuri simetrice: vara și iarna. Totodată, s-a observat că albina este cea mai sensibilă insectă de la nivelul țării noastre la schimbările de vreme și, cu ajutorul comportamentului său, meteorologia populară putea face previziuni utile pentru o mare parte dintre activitățile sale. Studiile științifice din  secolul al XX-lea au demonstrat că albinele reacționează prompt la variațiile de temperatură ale mediului înconjurător cu o precizie de 0, 25 grade Celsius. Astfel, știința confirmă cunoștințele dobândite empiric de către agricultori, cu privire la schimbarea vremii: ”Dacă albinele se grăbesc dis-de-dimineață să culeagă miere și nu zboară departe, ci îndată de întorc, e semn de ploaie”; ”Dacă huiesc albinele ziua și noaptea la prisacă, însemnează că timpul frumos se va schimba în posomorât, ploios și furtunos”; ”Când albinele vin cu grămada de pe câmp și altele nu mai pleacă, e semn că ploaia e gata”; ”Trântorii când umblă dinaintea stupului, e semn de ploaie”; ”Când albinele astupă toamna urdinișul e semn că iarna va fi grea și timpurie” (Florea Marian 1903).

 Creșterea albinelor a avut numeroase efecte pozitive în viața omului: îmbunătățirea confortului cotidian (iluminatul cu lumânări, conservarea fructelor prin aplicarea unui strat de ceară, diversificarea alimentației), întocmirea calendarului apicol, cunoașterea calităților mierii recoltate în anumite momente, de la stupul-matcă, stupul-roi și stupul-paroi (a doua generație de albine roite în aceeași vară), descoperirea altor comori ale stupului precum lăptișorul de matcă și propolisul, foarte apreciate în medicina tradițională, emiterea previziunilor meteorologice pe termen scurt și lung, în baza comportamentului insectelor etc. Toate acestea au contribuit atât la îmbogățirea calendarului apicol, cât și a calendarului popular, adevărată enciclopedie de cunoștințe utile, cu numeroase observații de ordin zoologic, botanic, climatic, medical și astronomic.

 
 Autor: Carolina Marcu

Bibliografie:

 Ivan Evseev, Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale, Editura Amarcord, Timișoara, 1994.

Ion Ghinoiu, Sărbători și obiceiuri românești, Editura Elion, București, 2006

Ștefan Lazăr, Bioecologie și tehnologie apicolă, Editura Alfa, Iași, 2002

Simion Florea Marian, Insectele în limba, credințele și obiceiurile românilor. Studiu folcloristic, Institutul de Arte grafice, București, 1903

 Elena Niculiță-Voronca, Datinele și credințele poporului român, Editura Polirom, Iași, 1998

 Vasile Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, Academia Română, București, 1926

 Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Editura Academiei, București, 1987

 Institutul de Memorie Culturală (cIMeC), www.cimec.ro

 Biblioteca DacoRomanica, www.dacoromanica.ro

• < Prev