Ammianus Marcellinus

Details

Enciclopedia Dacica

Cronici si cronicari

Ammianus Marcellinus

(cca. 330 - 395 p. Chr.)
   

       Născut în Antiochia, Syria, ca ingenuus, din părinţi de neam grec. Despre viaţa lui în general, se ştie foarte puţin. Din punct de vedere intelectual a fost format în cultura greacă, dar a trăit în marea parte a vieţii în ambianţa culturii latine. S-a dedicat, o bună parte a vieţii, meseriei armelor, strabatand Gallia, unde l-a cunoscut pe viitorul împărat Iuliannus Caesar, pe care l-a urmat în campania acestuia împotriva perşilor.

    Toată viaţa sa el a rămas păgân şi l-a susţinut pe Iuliannus în încercarea sa de a impune politeismul, într-o societate deja puternic impregnată de creştinism. După moartea lui Iuliannus, el se retrage din armată si revine la Antiochia, pe care avea să o părăsească pentru Roma, unde, de altfel, va şi muri.
    Principala sa operă istoriografică este Cărţi de istorie (Rerum Gestarum Libri) din care s-au păstrat cărţile 14-31, ce cuprind un interval de doar 25 de ani, de la consolidarea domniei lui Constatius până la înscăunarea lui Valens (353-378).  Titlul sugerează structura lucrării, ordonată cronologic, analistic. El acordă un spaţiu privilegiat timpurilor contemporane, rămânând, totuşi, fidel structurii genului istoric Res gestae pe care l-a ales. Evenimentele sunt deseori întrerupte de o serie de pasaje de memorialistică, de relatări ale campaniilor militare la care a participat si de un foarte mare număr de divagaţii şi excursuri pe teme ştiinţifice (ex. cutremure de pământ, eclipse, meteoriţi).
Metodologic, a încercat să reconstituie evenimentele într-un context universal, raportându-se la faptele de seamă şi nu la amănunte. A ţinut să se delimiteze de genul biografic în vogă în sec. II-III, pentru că, în opinia sa, istoria nu trebuie să scotocească fleacuri.
   Scopul principal al lucrării sale este cel de a glorifica Roma (Cetatea Eternă), care s-a înălţat pe culmile gloriei, a învins neamurile înapoiate, pentru a le învăţa apoi prin legile impuse ce înseamnă libertatea.
Este considerat continuator al lui Tacitus, în sensul că şi-a propus să fie văzut ca un autor al unei Istorii atentă mai ales la evenimentele politice şi militare. A reuşit prin subiect, dar nu şi prin stil, avand ca modele poeţii latini (Horaţiu, Ovidius), mai ales în ceea ce priveşte modul de construcţie a frazei. Pe Thucydides îl considera cel mai distins istoric, avându-l ca model principal de aranjare a materialului istoric, de construcţie a lucrării; criteriile de ordonare, iar Herodot l-a influenţat în includerea digresiunilor etnografice şi geografice.
   A încercat să explice prin cauzalitate istorică expansiunea puterii romane prin conjuncţia dintre virtus şi fortuna. De asemenea, el a dat importanţă şi unui fatalis ordo, care guvernează acţiunile umane. De aceea el a acordat o importanţă deosebită tuturor manifestărilor divinului: sacrificii, prevestiri, vise, oracole.
   In ceea ce priveşte rolul fortunei părerile istoricilor şi literaţilor sunt împărţite. Unii consideră că fortuna la Ammianus are un caracter justiţiar, că întruchipează adevărul şi libertatea, in vreme ce alţii consideră că fortuna în cazul lucrărilor sale este imprevizibilă şi capricioasă.
  Privitor la problema verosimilităţii şi cea a atitudinii nepărtinitoare a lui Ammianus faţă de evenimentele relatate trebuie luate în seamă declaraţiile sale in care îşi exprima intenţia de a reda doar adevărul, dar e conştient că adevărul absolut e dificil de atins îi rămâne doar să nu deformeze intenţionat prin tăcere sau minciună. Ca urmare, se apreciază în general că el scrie în tradiţia istoriografică romană, pentru care adevărul este echivalent cu verosimil şi loialitate (fides historica).

    (XXXI, 5. 16)

  "fiind cucerit Anhialos si în acelasi timp Nicopolis, pe care l-a întemeiat împăratul Traian ca un semn al victoriei contra dacilor"

       Rerum gestarum, 16, 10, 17.

           "Alexandru ajunsese pe malul Istrosului a treia zi după luptă [...] hotărî să treacă Istrosul si să-i atace pe getii de dincolo de fluviu, în primul pentru că văzuse o mare multime de geti (vreo 4000 de călăreti si mai mult de 10000 de pedestrasi) adunati pe malul Istrosului gata să-i curme orice încercare de debarcare; în al doilea rând, pentru că îi venise pofta să ajungă pe celălalt mal [...]. De aceea s-a îmbarcat si el pe [una dintre] corăbii, dând ordin ca pieile corturilor să fie umplute cu paie; si luând toate luntrele de prin acele locuri (luntrele erau multe, pentru că oamenii de pe malul Istrosului le folosesc la pescuit, comunică între ei cu ajutorul lor - si multi dintre ei - le folosesc când vor să prade), trecu pe ele cât putu mai mult din efectivele sale. Asa s-au îmbarcat cu Alexandru cam 1500 de călăreti si vreo 4000 de pedestrasi. În timpul noptii trecură cu totii, dincolo, într-un loc cu holda bogată, care îi ascundea de priviri în timp ce se apropiau de mal. La revărsatul zorilor, Alexandru porni prin lanuri, dând ordin pedestrasilor sa culce grâul cu lăncile în locurile, unde câmpul nu era cultivat [...].
           Getii n-au rezistat nici măcar celui dintâi atac al cavaleriei [...]. La început getii se retraseră în fugă spre o cetate [...] însă când văzură cu câtă băgare de seamă înainta falanga lui Alexandru [...] acestia părăsiră si cetatea, care era slab fortificată si luară cu ei toti copiii si toate femeile pe care le putuseră sui pe cai, îndreptându-se cu ei departe de Istros în stepă"


         Cu ocazia intrării triumfale în Roma a lui Constantin cel Mare:

      "s-au strâns în jurul draconilor, legati cu vârfurile aurite si ferecate în pietre strălucitoare ale sulitelor, umflati de un vânt mare si astfel suierând ca si stârniti de mânie, lăsând să fluture în vânt cozile ample." 

Vezi si: Fontes historiae daco-romanae

      Cartea a XVII-a, 12. 1. În vremea aceasta Augustus îşi petrecea vremea la Sirmium, când veşti dese şi alarmante arătau că sarmaţii, împreună cu cvazii, uniţi prin vecinătate şi asemănători prin obiceiuri şi arme, fac dese incursiuni în Pannonia şi-n Moesia superioară. 2. Deprinşi mai mult să prade decât să lupte organizat, au lănci lungi şi platoşe făcute din pânză de in, în care sunt fixate, ca nişte pene de pasăre, lame subţiri şi lustruite, făcute din coarne de vită. Caii de care se folosesc ei sunt cei mai mulţi castraţi, pentru ca să nu se agite la vederea iepelor şi în luptă să meargă liniştiţi, să nu trădeze prin nechezat pe călăreţi. 3. Parcurg distanţe foarte mari, fie când urmăresc pe alţii, fie când fug ei de alţii, pe cai iuţi şi antrenaţi, servindu-se de câte un cal, uneori şi de câte doi, pentru ca, mutându-se de pe unul pe celălalt, să le menajeze forţele şi să le dea timp să-şi refacă pe rând puterea.
4. După echinocţiul de primăvară, împăratul, plecând cu o armată puternică şi sub auspicii favorabile, când a ajuns la locul cel mai potrivit, a trecut pe un pod de vase Istrul, care era învolburat de topirea zăpezilor, şi a început să producă distrugeri pe teritoriul barbarilor. Aceştia, sosiţi în grabă, când au văzut că viaţa le este ameninţată de oastea numeroasă a duşmanului, la care nu se aşteptaseră în acest timp al anului, neîndrăznind să opună vreo rezistenţă, au luat-o toţi la fugă cu sufletul la gură, pentru a scăpa de moarte. 5. Cei mai mulţi, cărora frica le muiase picioarele, au fost măcelăriţi, iar cei care au scăpat cu fuga, ascunşi în văile retrase ale munţilor, îşi vedeau patria pierind de urgia războiului. Şi ei ar fi putut-o apăra, desigur, dacă ar fi putut-o apăra, desigur, dacă ar fi rezistat cu forţa cu care au fugit. 6. Acestea se petreceau în acea parte a Sarmaţiei care se găseşte în faţa Pannoniei inferioare. Cu aceeaşi furie iureşul oastei devasta avutul barbar, arzând şi răpind tot ce întâlnea.
7. Înspăimântaţi de proporţiile acestui dezastru, renunţând la planul de a se ascunde, sarmaţii s-au gândit ca, prefăcându-se că cer pace, să dea un atac prin surprindere din trei părţi, pentru ca ai noştri să nu poată nici să folosească atacul cu suliţa, nici să se apere de lovituri, nici să recurgă la fugă, ca ultimă soluţie în asemenea împrejurări. 8. Se grăbeau alături de sarmaţi, ca părtaşi la operaţiuni, şi cvazii, care adesea fuseseră la fel de primejdioşi. Dar nici pe ei nu i-a ajutat curajul de care au dat altădată dovadă luptând în momente grele. 9. Căci cei mai mulţi au fost ucişi, iar cei care au putut scăpa s-au retras în ascunzişurile ştiute de ei în munţi. Această victorie a stimulat puterile şi sufletele alor noştri, grăbiţi în rânduri strânse să ajungă în ţinuturile cvazilor, care însă după cele întâmplate, temându-se de lucruri şi mai grave, au venit să ceară cu umilinţă pace, încrezători în bunăvoinţa arătată de principe în această împrejurare şi în altele la fel. La ziua fixată pentru hotărârea condiţiilor, Zizais, un tânăr sarmat voinic la corp şi de neam regesc, îşi aşezase pentru rugăminţi rândurile de soldaţi sarmaţi în formaţia pe care o foloseau în luptă. Dar văzând pe împărat, a aruncat armele şi, înspăimântat, s-a aşternut cu faţa la pământ. Cu voce stinsă de teamă atunci când trebuia să vorbească, a stârnit şi mai mare milă, fiindcă a încercat de câteva ori şi, printre suspine, abia a reuşit să îngăimeze câteva cuvinte pentru a arăta ce cere. 10. Revenindu-şi, până la urmă, şi poruncindu-i-se să se ridice, i s-a dezlegat limba şi a cerut iertare şi amnistie pentru greşelile săvârşite. Suita lui, care fusese primită pentru aceleaşi rugăminţi, asista mută de teama unei primejdii şi mai mari. După ce s-a ridicat de la pământ, dând semnalul de închinăciune celor ce aşteptaseră atât, toţi au aruncat scuturile şi armele de atac şi şi-au împreunat mâinile pentru rugăminţi, gândindu-se ce ar mai putea face să depăşească umilinţa tânărului de neam regesc. 11. Frica adusese împreună cu ceilalţi sarmaţi şi pe Rumon, Zinafer şi Fragiledus, regişori vasali lui şi pe mulţi alţi optimaţi, care sperau să obţină şi ei îndurare. Bucuroşi de indulgenţa arătată, promiteau să compenseze prin sarcini grele faptele lor duşmănoase şi se ofereau de bună voie puterii romane cu averile, copiii, soţiile şi cu tot pământul lor. A triumfat blândeţea unită cu dreptatea: li s-a spus să-şi reia fără teamă viaţa obişnuită şi să dea înapoi prizonierii. 12. Sub îndemnul acestui exemplu de clemenţă, au venit în grabă cu toţi ai lor Araharius şi Usafer, amândoi de neam regesc, optimaţi de prim rang şi conducători de oşti. Dintre ei, unul era şeful unei părţi de transiugitani şi cvazi, iar celălalt conducătorul unor sarmaţi, vecini şi uniţi cu ceilalţi în săbăticie. Împăratul, temându-se de mulţimea acestora, ca nu cumva ei, prefăcându-se că încheie alianţă, să se ridice pe neaşteptate la arme, i-a separat, poruncindu-le celor care veniseră cu rugăminţi pentru sarmaţi să aştepte ceva mai departe, până se duc tratativele cu Araharius şi cu cvazii. 13. Aceştia, cu corpurile plecate după ritualul lor, fiindcă nu puteau să-şi ispăşească altfel faptele lor grave, temându-se de nenorociri supreme, au dat ostaticii ceruţi, deşi până aci nu fuseseră siliţi niciodată să prezinte garanţii la încheierea tratatelor. 14. După terminarea acestor negocieri cu bine şi în spiritul echităţii, a fost primit Usafer să-şi ceară iertare. Dar Araharius, obiectând ferm, susţinea că pacea pe care a aboţinut-o el trebuie să-i fie acordată şi acestuia, ca părtaş inferior şi supus de obieci ordinelor sale. 15. Problema a fost analizată şi s-a hotărât că acei sarmaţi care fuseseră clienţi întotdeauna ai romanilor să fie scoşi de sub dependenţă străină şi să dea ostatici ca garanţii de respectare a păcii, hotărâre pe care ei au primit-o cu recunoştinţă. 16. Aflând că Araharius a plecat fără să i se întâmple ceva rău, au venit în mare număr populaţii şi regi cu rugăminţi să îndepărtăm pumnalele de la grumazul lor. Şi astfel au obţinut şi ei pacea pe care o cereau şi au dat repede, ca ostatici, prin tragere la sorţi, pe fiii fruntaşilor din regatele lor. Conform tratatului, au dat înapoi şi prizonierii, de care s-au despărţit cu durere, ca şi cum ar fi fost compatrioţi de ai lor.
17. După punerea la punct a acestor chestiuni, preocupările au fost îndreptate către sarmaţi, care erau demni mai degrabă de milă decât de ură. Este de necrezut câtă prosperitate le-a adus intervenţia noastră, încât trebuie socotit adevărat ceea ce a spus cineva că destinul este înfrânt sau ridicat de puterea principelui. 18. La aceşti indigeni domnia o aveau până atunci nobilii şi potentaţii, dar o conspiraţie clandestină a înarmat pe sclavi la crimă. Şi cum de obicei la barbari dreptul e acolo unde e puterea, stăpânii la fel de feroci, dar mai puţini la număr, au fost învinşi şi, 19. luând hotărârea sub imperiul fricii, au fugit la victohali, care se găseau departe de ei, socotind că dacă e să aleagă între două rele, e de preferat să se supună apărătorilor, decât să slujească la fostele slugi. Ajunşi în această stare deplorabilă, ne-au rugat să-i iertăm de cele trecute, să-i eliberăm şi să-i luăm sub protecţia noastră. Impresionat de nedreptatea suferită de ei, împăratul i-a convocat în faţa întregii armate şi, adresându-le cuvinte binevoitoare, le-a spus să nu se supună decât lui şi generalilor romani. 20. Şi pentru ca redobândirea libertăţii să aibă mai multă demnitate, l-a făcut rege peste ei pe Zizais, fidel nouă şi capabil de insignele unei situaţii atât de înalte, precum au arătat faptele. Cu asemenea rezultate pentru noi, nu s-a permis nimănui să plece înainte de a ni se da înapoi prizonierii, conform înţelegerii.
21. După aceste acţiuni repurtate pe teritoriul barbar, tabăra a fost mutată la Brigetio [azi Szöny, pe Dunăre, în Ungaria], pentru a stinge şi aici rămăşiţele de război ale cvazilor, care făceau tulburări aducând lacrimi şi vărsări de sânge. Regele acestora Vitrodorus, fiul regelui Viduarius, precum şi vasalul său Agilimundus, ca şi alţi optimaţi şi şefi peste diferite populaţii, văzând armata noastră în inima regatului şi a pământului lor natal, s-au aruncat la picioarele soldaţilor noştri şi, dobândind iertare, au făcut ce li s-a poruncit: au dat în garanţie ca ostatici pe copiii lor, semn că se vor supune condiţiilor impuse, şi au jurat pe săbiile lor, pe care le respectă ca pe nişte divinităţi, că ne vor rămâne credincioşi.

      13. 1. În urma acestor succese (precum s-a povestit), interesul public cerea ca unităţile noastre să-şi ducă steagurile cât mai repede împotriva limiganţilor, acei sclavi sarmaţi pe care sfânta dreptate nu-i putea lăsa nepedepsiţi pentru multele lor nelegiuiri. Căci uitaseră de situaţia de mai înainte şi erau acum năvălitori liberi. Găsind timpul potrivit, au trecut graniţa romană, numai în această nedreptate uniţi cu stăpânii şi duşmanii lor.
2. S-a hotărât ca şi-n acest caz să se ia măsuri mai blânde decât cerea mărimea crimelor, anume să fie pedepsiţi cu strămutarea într-o regiune îndepărtată, ca să-şi piardă puterea de a face rău. Conştiinţa nelegiuirilor săvârşite mai înainte îi făcea să se teamă de consecinţe. 3. Şi de acum, bănuind că greul luptei se va întoarce asupra lor, pregăteau totodată înşelăciuni, arme şi rugăminţi. Dar deîndată ce au văzut armata noastră, loviţi ca de trăsnet, gândindu-se la ceea ce-i poate aştepta, au cerut să li se cruţe viaţa şi au promis cu jurământ tribut anual, un contingent de tineri valizi şi supunere. Se hotărâseră însă să refuze dacă li se va porunci să emigreze în altă parte, după cum arătau prin gesturi şi înfăţişare, încrezându-se în apărarea oferită de locurile în care-şi aşezaseră fără grijă sălaşurile după alungarea stăpânilor. 4. Căci Parthiscus [azi Tisa] străbate de-a curmezişul acest teritoriu şi se varsă în Istru. Cum e un râu care curge repede, scăldând întinderi lungi şi late şi închizându-le aproape de vărsare împreună cu albia Danubiului, ca într-un adăpost, apără pe locuitori de atacurile romanilor, ferindu-i totodată şi de incursiunile barbare. În mare parte pământul este aci umed şi expus revărsării celor două ape, mlăştinos şi acoperit cu sălcii. De aceea este accesibil numai cunoscătorilor. Pe lângă acestea şi fluviul a împărţit pământul, făcând o insulă aproape de gura râului Parthiscus. 5. La chemarea principelui, au trecut pe malul de dincoace al fluviului, cu o aroganţă revoltătoare, nu pentru a se supune, cum a arătat urmarea, ci pentru a dovedi că nu se tem de prezenţa armatei romane: stăteau uitându-se pieziş şi demonstrând că s-au apropiat numai ca să ne dispreţuiască poruncile. 6. Împăratul, văzând că se poate întâmpla şi una ca asta, a împărţit pe ascuns armata în mai multe coloane şi, cu iuţeala zborului de pasăre, i-a încercuit tocmai când începuseră să înainteze în linie de luptă. Urcat, împreună cu câţiva, pe un parapet destul de înalt şi având paza asigurată de soldaţi, a încercat să-i îndemne, cu blândeţe, să nu fie încăpăţinaţi. 7. Ei, şovăind în gânduri felurite, nu se puteau decide şi amestecau în sufletele lor violenţa cu şiretenia, războiul cu rugăminţile. Cu gândul să năvălească împotriva alor noştri, au aruncat scuturile înainte, pentru ca, apropiindu-se să le ia, să câştige teren fără vreun indiciu de înşelăciune.
8. Ziua da înspre seară şi umbra care se lăsa îndemna să se curme orice zăbavă. Cu steagurile în frunte, oastea noastră s-a repezit în ei ca o lovitură de trăsnet, iar ei, în rânduri multe şi dese, s-au îndreptat împotriva împăratului, care stătea (precum am spus) pe un loc mai înalt, înaintând spre el cu ochi duşmănoşi şi cu voci ameninţătoare. 9. Armata n-a putut suporta nebunia acestei îndrăzneli şi, într-un iureş înflăcărat luând o formaţie triunghiulară cu centrul ca o frunte îngustă şi pe care soldaţii în simplitatea lor o numesc cap de porc, i-a străpuns pe acei care ameninţau aprig pe împărat. În dreapta pedestraşii măcelăreau cetele duşmane de pedestraşi, iar în stânga călăreţii s-au năpustit asupra rândurilor de călăreţi duşmani. 10. Apărând pe Augustus, cohorta pretoriană a început să atace din faţă pe duşmanii care înaintau, dar îndată a trebuit să-i lovească din spate, căci acum fugeau. Totuşi, cu o trufie extraordinară, nu moartea era durerea lor, ci strigătul de bucurie al alor noştri. Între cei căzuţi, în afară de cei morţi, cei mai mulţi erau răniţi la picioare şi de aceea în imposibilitatea de a scăpa cu fuga. Unii erau cu mâna dreaptă retezată. Alţii, neatinşi de vreo armă, sub greutatea celor prăbuşiţi peste ei suportau chinurile într-o adâncă tăcere. 11. În mijlocul atâtor suferinţe, nici unul n-a cerut iertare, ori să-şi predea armele, sau să-şi roage moartea grabnică, ci, nedespărţiţi de arme, în ghearele morţii, socoteau că e mai puţin ruşinos să-i răpună puterea duşmană decât să-i condamne judecata conştiinţei. Din când în când se auzeau murmurând că rezultatul a fost dictat de soartă, nu de meritul armelor. Astfel, cam într-o jumătate de oră, cât a durat lupta, au căzut atâţia barbari, încât numai victoria arăta că a fost totuşi o luptă.
12. Odată aşternute la pământ populaţiile duşmane, toate rudele celor ucişi au fost scoase ca vitele din colibele lor sărăcăcioase, fără deosebire de sex şi de vârstă. Lăsând la o parte mândria de mai înainte, s-au coborât la cele mai umilitoare rugăminţi şi forme de supunere; dar în decursul unui scurt interval de timp s-a ajuns să se vadă numai grămezi de cadavre şi pâlcuri de captivi. 13. Aţiţaţi de furia luptei şi de roadele victoriei, soldaţii s-au repezit să ucidă pe cei ce, fugiţi din luptă, stăteau ascunşi prin colibe. Pe aceştia oastea, fiindcă ajunsese aci setoasă de sânge barbar, îi ucidea dărâmându-le acoperişurile slabe ale caselor. Nici casele făcute din bârne puternice n-au scutit pe cineva de moarte. 14. În sfârşit, pe când totul ardea şi nimeni nu se mai putea ascunde, căci orice adăpost era distrus, cei încă în viaţă sau se încăpăţânau să piară arşi de vii, sau fugind de frica acestui fel de moarte erau nimiciţi de armele duşmane. 15. Unii, care scăpau de foc şi de săgeţi, se aruncau în valurile râului din apropiere, sperând că pot să treacă înot pe malul celălalt. Dintre aceştia, cei mai mulţi au murit înecaţi, iar alţii au pierit loviţi de săgeţi, încât valurile râului spumegau înroşite de sângele vărsat. Astfel, şi pe uscat şi pe apă, ura şi vitejia învingătorilor au distrus pe sarmaţi.
16. După acest şir de operaţiuni, s-a socotit necesar să li se curme tuturor orice speranţă şi mângâiere a vieţii. Astfel, după ce le-au fost arse casele şi luate familiile, s-a dat ordin să li se strângă toate mijloacele de transport pe apă, pentru a fi urmăriţi cu ele cei pe care malul de dincolo îi scăpase de armele alor noştri. 17. Şi îndată, ca să nu se potolească elanul luptătorilor, soldaţi uşor înarmaţi s-au urcat în luntre şi, conduşi prin locurile ascunse ale râului, au ocupat adăposturile sarmaţilor, care au fost luaţi prin surprindere şi înşelaţi de faptul că vedeau bărci de ale lor, cu vâslaşi compatrioţi de-ai lor. 18. Dar când şi-au dat seama, din licărirea armelor, că se apropie pericolul de care se temeau, s-au refugiat în locurile mlăştinoase şi oastea urmărindu-i i-a ucis pe cei mai mulţi, obţinând victoria acolo unde nu credeau că vor putea lupta. 19. După ce au fost nimiciţi sau împrăştiaţi amicensii [ramură a sarmaţilor limiganţi, numiţi astfel de la localitatea Acimincum, azi probabil Slankamen], au fost atacaţi fără întârziere picensii [locuitori din Moesia Superior, numiţi de la râul Pincus, care se varsă în Dunăre în apropiere de Viminacium, azi Mlava], numiţi astfel de la regiunile vecine. Pe aceştia nenorocirea altora şi zvonurile care circulau îi speriaseră mai puţin, la gândul că nu puteau fi urmăriţi uşor, fiindcă erau împrăştiaţi pe o mare întindere şi fără drumuri cunoscute. Pentru înfrângerea lor s-a recurs la ajutorul taifalilor şi al sarmaţilor liberi. 20. Şi cum situaţia locului cerea împărţirea câmpului de luptă, oastea noastră şi-a ales pentru operaţiuni ţinuturile vecine ale Moesiei, taifalii pe cele apropiate de ţara lor, iar cei liberi au ocupat de asemenea regiunea vecină cu ei.
21. Limiganţii, înspăimântaţi de recentele exemple date de cei supuşi sau nimiciţi, au şovăit un timp, cu gânduri împărţite dacă să mai lupte sau să ceară pace, fiindcă aveau învăţăminte serioase pentru ambele alternative. A învins totuşi, până la urmă, sub presiunea sfaturilor celor bătrâni, hotărârea de a se preda. Astfel, la feluritele forme de biruinţă s-a adăugat supunerea de bună voie a celor care-şi cuceriseră până aci libertatea cu armele. Aceştia, pe cât îşi dispreţuiseră stăpânii învinşi şi slabi, pe atât şi-au înclinat grumazul înaintea celor pe care i-au văzut mai puternici. 22. O mare parte dintre ei, pe baza încrederii care le-a fost acordată, şi-au părăsit adăposturile din munţi şi au venit în tabăra romană, de unde au fost răspândiţi pe o mare întindere de câmp cu părinţi, copii, soţii şi cu puţinul avut pe care în graba impusă l-au mai putut lua cu ei. 23. Şi cei ce mai înainte socoteau că e mai bine să-şi piardă sufletele decât să muncească pământul, cât timp făceau din libertate o nebunie neînfrânată, s-au supus până la urmă necesităţii şi au consimţit să primească alte aşezări liniştite şi sigure, din care să nu mai fie mutaţi şi unde să fie feriţi de război. Primind aceste condiţii de bună voie, pe cât se credea, au stat potoliţi câtva timp, dar după aceea au fost aţiţaţi de ferocitatea lor nativă pentru crime care le-au adus nimicirea, cum vom vedea în locul cuvenit.
24. După acest şir de operaţiuni desfăşurate cu succes, Illyricului i-a fost dublată apărarea. Împăratul s-a gândit la cele două forme de întărire a acestei provincii şi tot el le-a înfăptuit. Căci, în primul rând, a adus şi a aşezat în ţinuturile lor strămoşeşti nişte populaţii alungate şi bănuite prin mobilitatea lor, dar care pot să se poarte în viitor mai cu respect, şi, în al doilea rând, ca o favoare şi mai mare, a pus peste ei rege nu pe un necunoscut oarecare, ci pe un tânăr de neam regal, pe care ei înşişi îl aleseseră mai înainte, distins prin calităţile sale trupeşti şi sufleteşti. 25. În acest context de binefaceri, Constantius ajungând acum să fie mai mult admirat decât temut, printr-un consens militar a fost numit pentru a doua oară Sarmaticus, de la numele celor învinşi. Înainte de a pleca, după ce a convocat toate cohortele, centuriile şi manipulele, s-a urcat la tribună şi, înconjurat de steaguri şi de tot corpul ofiţeresc, a adresat armatei, într-o formă plăcută tuturor, cum obişnuia, această cuvântare:
26. “Amintirea faptelor săvârşite cu glorie, mai plăcută vitejilor decât orice bucurie, mă îndeamnă să recapitulez, cu toată modestia, izbânzile pe care le-am obţinut împreună, fiindu-ne acordată de puterea divină soarta învingătorilor şi înainte de lupte, şi în însăşi fervoarea luptelor, ca apărători foarte credincioşi ai puterii romane. Căci ce se poate lăsa în urmă atât de frumos şi de demn de amintire posterităţii, decât ca armata să-şi arate mândria pentru faptele cu vitejie îndeplinite, iar conducătorul pentru ordinele cu pricepere date ? 27. Tresăltau duşmanii furioşi şi plini de dispreţ, văzând absenţa noastră din Illyricum pe când noi apăram pe itali şi pe galli. Prin tot felul de incursiuni ne devastau ţinuturile la hotare: pe trunchiuri de arbori scobite, trecând uneori râurile cu picoarele, nebizuindu-se nici pe lupte, nici pe arme, nici pe forţă, ci obişnuiţi cu jafuri pe furiş, temuţi chiar de la început de strămoşii noştri prin viclenie şi prin diferite chipuri de a se face nevăzuţi. Noi am suportat ce şi unde se poate suporta, găsindu-ne prea departe, cu speranţa că înfrângerile mai uşoare pot fi împiedecate prin puterea comandanţilor noştri. 28. Când, însă, urcându-şi obrăznicia din ce în ce mai sus, au ajuns să producă dezastre mari şi grele provinciilor, am luat măsuri de pază la căile de acces în Raetia, am întărit securitatea şi supravegherea Galliei. Nelăsând în spate nici un motiv de teamă, am venit în Pannonia, cu ajutorul eternei puteri divine, şi am restabilit ordinea. Apoi am făcut toate pregătirile şi, după cum ştiţi, la sfârşitul primăverii am trecut peste foarte mari obstacole care ne-au stat în cale: mai întâi în timpul construirii podului am căutat să nu fim prea mult expuşi mulţimii de săgeţi duşmane. Această lucrare fiind repede terminată, după ce am văzut şi călcat pământuri duşmane, am aşternut la pământ, fără mari pierderi din partea noastră, pe sarmaţi, care au încercat să reziste cu încăpăţinare chiar în faţa morţii. Am strivit pe cvazi care, sărind în ajutorul sarmaţilor, cu aceeaşi neruşinare au atacat rândurile vitezelor noastre legiuni. Aceştia, după pierderi mari pe care le-au avut în vârtejul luptelor, văzând ce poate eroismul nostru, au aruncat armele şi şi-au întins, pentru a le fi legate la spate, mâinile lor pregătite pentru luptă. Dându-şi seama că singura lor salvare rămâne în rugăminţi şi iertare, s-au aruncat la picioarele milostivului vostru Augustus, ale cărui lupte au avut sfârşit glorios şi ei au putut constata de atâtea ori aceasta. 29. Cu aceeaşi vitejie am biruit pe limiganţi: mulţi dintre aceştia au murit, iar pe alţii fuga de primejdie i-a împins în ascunzătorile mlaştinilor. 30. După ce şi acestea au fost terminate cu succes, a venit timpul unei purtări mai blânde. Am silit pe limiganţi să emigreze departe, în locuri retrase, ca să nu poată după aceea să se pună în mişcare spre pieirea alor noştri. Am şi cruţat pe foarte mulţi. Pe Zizais, care ne va fi supus şi credincios, l-am pus în fruntea celor liberi, socotind că e mai bine să aibă barbarii regi puşi de noi, decât să-i înlăturăm pe cei puşi de ei. Şi ceea ce adaugă strălucire acestui eveniment sărbătoresc este faptul că a fost ales şi de către ei şi acceptat înainte de a-l numi noi. 31. Aşadar, răsplata pe care ne-a adus-o o singură expediţie militară este împătrită. Am câştigat noi toţi şi statul, întâi prin pedepsirea invadatorilor, iar în al doilea rând pentru că aveţi destui captivi de la duşmani şi vitejii trebuie să fie răsplătiţi cu ceea ce ei înşişi au câştigat prin sudoarea şi mâinile lor. 32. Avem ample posibilităţi, avuţii şi în tezaur mulţi bani; prin eforturile şi vitejia voastră va fi asigurată integritatea patrimoniului fiecăruia. Căci aceasta se potriveşte cu dorinţele unui bun principe şi cu succesele obţinute. 33. În sfârşit, iau şi eu ca pradă numele duşman pentru a doua oară, cognomenul de Sarmaticus, pe care voi, printr-un consimţământ unanim, să nu-mi fie socotită aroganţă că o spun, mi l-aţi atribuit pe merit.”
34. După sfârşitul acestei cuvântări, toţi cei din adunare, mai înflăcăraţi ca de obicei, fiindu-le mărită speranţa în recompense, au început să strige veseli cuvinte festive, de laudă la adresa împăratului, luând cerul ca martor că nu poate fi învins Constantius. Apoi s-au dus bucuroşi în corturi. Împăratul a mers de asemenea la cartierul său şi s-a odihnit timp de două zile, după care s-a întors la Sirmium cu pompa triumfală de rigoare, iar unităţile au revenit în cantonamentele lor.

      Cartea a XIX-a, 11. 1. În timpul acestor evenimente atât de schimbătoare, liniştea lui Constantius, care se găsea pe atunci în reşedinţa de iarnă de la Sirmium, a fost tulburată de ştiri îngrijorătoare şi grave, în legătură cu un fapt alarmant petrecut recent. Anume, sarmaţii limiganţi, despre care am arătat mai înainte că şi-au alungat stăpânii din averile lor părinteşti şi strămoşeşti şi că după aceea li s-a stabilit în anul trecut alt loc de aşezare, mult mai departe, pentru ca nu cumva, cum sunt ei schimbători, să uneltească ceva duşmănos, au ocupat regiunile din apropierea graniţelor, pe care le pradă cu toată îndrăzneala, după obiceiul lor moştenit, urmând să producă mari tulburări dacă nu vor fi înfrânţi fără zăbavă.
4. Aşadar, pentru a îndrepta această situaţie grea, împăratul, plecând cu armate puternice, cum s-a spus, a venit la Valeria, parte cândva a Pannoniei, dar transformată în provincie şi numită aşa în onoarea Valeriei, fiica lui Diocletianus. În cort şi cu armata desfăşurată pe malul fluviului Istru, observa pe barbari care înainte de sosirea lui, sub vălul prieteniei, făcuseră planul să invadeze pe furiş Pannonia, pentru a o devasta, ajutaţi de iarna foarte aspră, când gheaţa nu se topise încă de căldurile primăverii şi fluviul de putea trece pretutindeni, iar ai noştri suportau greu gerul sub cerul liber.
5. Astfel, prin doi tribuni trimişi îndată fiecare cu câte un interpret, cu cuvinte binevoitoare, i-a întrebat pe limiganţi de ce şi-au părăsit casele, după ce li se acordase pacea şi alianţa cerută de ei, şi acum cutreieră ţinuturile forţând graniţele romane contrar obligaţiilor asumate. 6. Aceştia au răspuns mai întâi prin cuvinte goale, fără sens, teama silindu-i să mintă, şi au terminat prin a ruga pe principe să-i ierte, să le treacă cu vederea această supărare pe care i-au produs-o şi să le permită trecerea fluviului pentru a veni la el să se plângă de necazurile pe care le îndură, că sunt pregătiţi, dacă se va hotărî astfel, să se stabilească în interiorul imperiului roman, într-o regiune oricât de îndepărtată, pentru ca, având numele şi obligaţiile de tributari, să beneficieze de o linişte îndelungată şi să adore pacea ca pe o zeiţă salvatoare.
7. Când le-a aflat dorinţa la întoarcerea tribunilor, împăratul, bucuros ca de un târg care i se părea aproape de necrezut, fiindcă-l încheia fără să consume măcar un fir de praf, i-a primit pe toţi, încălzit de lăcomia de a avea mai mult, lăcomie pe care i-o sporea cohorta de adulatori. [...] 8. Apoi s-a făcut un loc de aşezare aproape de Acimincum şi s-a ridicat acolo o movilă ca o tribună, iar câteva bărci cu legionari uşor înarmaţi, vâslind pe lângă mal, aveau ordin să supravegheze albia fluviului. [...] 9. Limiganţii, deşi au aflat că se iau aceste măsuri, stăteau totuşi cu feţele plecate, făcând doar rugăminţi, dar uneltind în adâncul inimii cu totul altceva decât arătau prin gest şi vorbe.
10. Şi pe când împăratul, din locul său înalt se pregătea să ţină o cuvântare foarte indulgentă, gândindu-se că vorbeşte ca unor viitori supuşi, unul din ei, împins de o furie ucigaşă, aruncând cu încălţămintea spre tribuna împăratului, a strigat: “Marha, Marha !” [însemna probabil război, moarte], cuvânt care la ei este semnal de luptă. L-au urmat cetele de barbari cu steagurile ridicate, urlând ca fiarele şi înaintând spre principe. 11. Acesta, când, de pe movilă, a văzut câmpul plin de mulţime care alerga în dezordine cu miile, purtând săbiile scoase din teacă şi suliţele spre pieirea lui, amestecat cu ai săi şi fără să fie recunoscut dacă e conducător sau soldat, fiindcă nu era timp de zăbavă sau de aşteptare, s-a urcat pe un cal ager şi, într-o goană nebună, a dispărut din ochii duşmanului. 12. Totuşi, câţiva din suita lui, care căutau să-i oprească, întocmai ca aceia care caută să stingă un foc, au pierit fie răniţi, fie striviţi de greutatea celor ce treceau peste ei călcându-i în picioare, iar scaunul imperial, cu perina aurită, a fost sfâşiat fără să mai existe vreo împotrivire.
13. La ştirea că împăratul era cât pe ce să fie ucis şi că se găseşte în primejdie, armata, gândin să-l ajute pe şeful ei suprem (încă nu-l socoteau în afară de pericol), îmbărbătată de situaţia momentului, cu ostaşii pe jumătate îmbrăcaţi, pentru că atacul duşman începuse pe neaşteptate, în strigăte furioase de lupsă s-a aruncat asupra cetelor de barbari care se încăpăţânau să moară. 14. Şi fiindcă mulţimea alor noştri a năvălit înflăcărată pentru a răzbuna această insultă prin vitejie, plină de mânie împotriva duşmanului perfid, ucidea fără milă tot ce întâlnea în cale, călcând în picooare vii, muribunzi şi cadavre. Până să-şi obosească mâinile de victime barbare s-au ridicat grămezi de morţi. 15. Căci rebelii erau urmăriţi de aproape şi ucişi sau puşi pe fugă plini de groază. O parte din aceştia, hrănindu-şi prin rugăciuni zadarnice speranţa vieţii, cădeau sub ploaia de lovituri. Şi, după ce toţi au fost nimiciţi, goarna a sunat întoarcerea în tabără.

Sursa: David Popescu, Ammianus Marcellinus, Istorie romană, Studiu introductiv, traducere, note şi indice, Cluj-Napoca, 1982.

Vezi si:  http://penelope.uchicago.edu

          Textul latin la  www.dracones.ro

• < Prev