Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (2)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (7)
   Poveștile Legio Dacica (14)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (21)
   Economia (10)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (14)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (75)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (23)
   Seniorii războiului (5)
   Arhitectura militară (5)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (6)
   Civis Romanus (6)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (40)
   Recenzii (5)
   Repertorii arheologice (3)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Ziarul personal (5)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (49)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (28)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (356)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

PIROBORIDAVA

Localitate în Dacia, situată pe malul stâng al râul Siret, ceva mai la sud de actuala confluenţă a acestuia cu Trotuşul. De la Tecuci, urmând - după bifurcaţia de la punctul Hanul lui Cincu - şoseaua spre Nicoreşti (DN24), iar de aici, spre nord-vest, pe un drum de ţară care duce la Buciumeni (drumul comunal nr.20), se ajunge în satul Poiana, comuna Nicoreşti, judeţul Galaţi, localitate identificată ipotetic cu antica Piroboridava (Ptolemeu, Geographia, III, 10, 8).



Situată pe un pinten desprins din terasa înaltă a Siretului, aşezarea era apărată pe trei laturi de râpi abrupte şi deosebit de înalte iar pe cea de a patra, de un val cu şanţul corespunzător, care o separă de restul terasei. Dincolo de acesta, însă, continuă locuirea cu caracter de aşezare civilă şi, mai departe, pe teritoriul satului, se întinde necropola, în cadrul căreia au fost identificate şi morminte tumulare. În acropole, săpăturile au identificat — suprapunând o aşezare din epoca bronzului, precum şi urme hallstattiene - şase nivele de locuire geto-dacică, durând din sec. IV a.Chr. până în sec. I p.Chr. Viaţa aşezării a luat sfârşit în împrejurările violentului conflict daco-roman. Din pricina răscolirilor repetate ale depunerilor, nu au putut fi identificate decât locuinţe din ultima perioadă, dar, după resturile incomplete care au putut fi surprinse şi în nivelele mai vechi, par să fi fost asemănătoare. S-ar părea că erau toate locuinţe de suprafaţă, cu podele de lut galben şi cu vetre de formă geometrică, patrulatere, sau circulare, puternic arse, făţuite uneori de mai multe ori şi adesea cu decor geometric - motive spiralice, dispuse radial, constituind adevărate simboluri solare. Aceste locuinţe trebuie să fi fost, cel puţin unele, de dimensiuni mari şi concentrarea lor în zona fortificată sugerează o ordonanţă interioară asemănătoare cu aceea de la Popeşti. La limita acropolei, pe marginea râpei, a putut fi surprins şi un atelier de olar, cu cuptorul caracteristic.



În sfârşit, bogăţia şi varietatea descoperirilor mobile atestă, pe de o parte, importanţa ocupaţiilor productive şi a comerţului care, aici, aproape de gura Siretului, constituia o activitate de prim ordin şi lega cetăţile greceşti din Dobrogea cu celelalte cetăţi dacice din zona subcarpatică a Moldovei, iar, pe de altă parte, atestă rolul de important centru local - dava - economic, social, administrativ şi politic-militar. Varietatea descoperirilor este deosebită. Sunt atestate, ca peste tot, arme şi unelte de fier, produse ale metalurgiei dacice şi în acelaşi timp, mărturii ale altor preocupări. După cum piese din os şi teracotă atestă alte forme de producţie casnică sau specializată concurând la dezvoltarea unor meşteşuguri şi activităţi productive tradiţionale. Apoi ceramica obişnuită, cu cele trei serii tipologice: ceramica poroasă, modelată cu mâna şi arsă oxidant, ceramica din pastă fină, modelată cu mâna şi arsă reductor la negru, lustruită, în sfârşit ceramica cenuşie din pastă fină, modelată pe roată şi arsă reductor la temperaturi înalte, decorată prin lustruire.
În afara acestor piese de factură tradiţională apar şi altele preluate şi imitate după cele greceşti: amfore pseudo-epigrafe, forme arse oxidant care reproduc pe cele curente în ceramica greco-romană, boluri megariene. Sunt cunoscute, de asemenea, piese despre care nu avem certitudinea că au fost produse local, dar care pot să fie produse getice, importate aici din alte centre specializate, bijuterii de argint, piese de bronz sau de os. Nu lipsesc nici importurile, dintre care unele din materiale preţioase. Sunt cunoscute astfel vase greceşti, o frumoasă camee, margele de sticlă, un scarabeu şi multe alte piese, între care şi un fragment de altar de teracotă cu reprezentări figurate, de tip elenistic.



Situată în marginea de nord-vest a satului Poiana, pe un platou de pe malul stâng, înalt şi abrupt, al râului Siret, aproape de confluenţa acestuia cu Trotuşul, staţiunea de la Poiana, denumită şi Cetăţuia, constituie unul dintre cele mai importante obiective arheologice din partea de răsărit a Daciei. În virtutea poziţiei ei strategice şi economice de prim ordin şi datorită situaţiei ei geografice, care îi oferea posibilitatea de a asigura legatura principală a celui mai scurt drum de comunicaţie existent între Carpaţi şi gurile Dunării, această staţiune a avut o îndelungată existenţă şi o dezvoltare remarcabilă.
Primele cercetări efectuate la Poiana datează din anul 1913, când Vasile Pârvan procedează la o recunoaştere a locului şi la practicarea unor sondaje modeste ca întindere, în urma cărora emite ipoteza existenţei unui lagăr roman ridicat pe vestigiile unei locuiri mai vechi. Cercetările ample, efectuate în 1928 şo în următorii doi ani, făceau dovada că la Poiana n-a fost niciodată un castru roman, ci o aşezare autohtonă, care, înfiinţată în plină vîrstă a bronzului şi locuită în perioada hallstattiană, avea să reprezinte în cea de a doua epocă a fierului şi pînă în epocă romana un centru foarte activ al culturii geto-dacice. Rezultatele acestor cercetări îl conduc pe Radu Vulpe spre identificarea staţiunii de la Poiana cu aşezarea dacică Piroboridava, înscrisă în Geografia lui Claudiu Ptolemeu şi într-un papirus publicat de A.S.Hunt.



Reluate după al doilea război mondial, sub auspiciile Academiei Române, săpăturile arheologice, desfăşurate în trei mari campanii succesive (1949-1951), au făcut posibilă explorarea a mai mult de jumătate din acropola aşezării. Stratul arheologic, gros de 3 m, dezvăluie o compoziţie de o rară complexitate, care atestă o locuire îndelungată şi foarte intensă, locuire ale cărei vestigii, începând din epoca bronzului şi pînă în secolul I p.Chr., urmează o depunere de 8 niveluri. Cel mai vechi nivel aparţine epocii bronzului şi cuprinde materiale de aspect Monteoru. Următoarele două niveluri conţin resturi ale culturii Basarabi, specifică perioadei hallstattiene mijlocii (secolele VII-VI a.Chr.), şi vestigii geto-dacice din perioada Hallstattului final (secolele V-IV a.Chr.). Ultimele cinci niveluri oglindesc evoluţia civilizaţiei geto-dacice începând din secolul IV a.Chr. pâna în secolul I p.Chr. Aceste ultime niveluri prezintă o strînsă continuitate cronologică şi tipologică, aparţinând unei civilizaţii unitare care caracterizează a doua epocă a fierului în întreaga Dacie. Profunzimea lor corespunde perioadei de prosperitate a aşezării, cuprinsă între secolele IV a.Chr. - I p.Chr.
În această perioadă, apărării naturale, asigurată de pantele abrupte care înconjură promontoriul, îi va fi adaugată şi una artificială, constând dintr-un val de pamânt, înalt de 3 m, şi un şanţ, aşezarea fiind transformată într-o veritabilă cetate. Ceea ce frapează în mod deosebit în descoperirile de la Poiana este abundenţă de materiale şi marea lor diversitate. Locuinţele din nivelul dacic, ridicate pe un plan rectangular, erau foarte apropiate unele de altele, lasând între ele spaţii mici. În toate perioadele, tehnica acestor construcţii va ramâne tradiţională, casele fiind făcute dintr-un schelet de lemn şi nuiele lipit cu lut. În schimb, inventarul lor este impresionant de bogat.



Descoperirea a numeroase unelte de fier (brăzdare, fiare de plug, hârleţe, seceri, târnăcoape), ca şi râşniţe de piatră de formă ovală sau rotative făcute din tuf vulcanic dovedesc practicarea agriculturii pe scară largă. Este dovedită, totodată, dezvoltarea meşteşugurilor. Avântul gradat în ce priveşte, mai ales, ceramica şi prelucrarea metalelor apare clar atunci când se urcă de la un nivel de locuire la altul. Sunt, de asemenea, unelte, creuzete de lut care serveau la topirea bronzului, importante reziduuri de fier şi cupru, bucăţi de bronz şi argint în curs de prelucrare, ca şi unelte de fier folosite în metalurgie (ciocane de fier, cleşti, dălţi). Prelucrarea pe loc a ceramicii, descoperită în cantităţi impresionante, este dovedită de prezenţa resturilor de cuptoare şi şlefuitoare de lut folosite la lustruirea vaselor. Numeroase unelte de dulgherie (topoare, bardă, cuţitoaie, dălţi) sunt indicii că prelucrarea lemnului era destul de dezvoltată. Numeroase sunt şi obiectele de podoabă din bronz şi argint (fibule, pandantive, inele, cercei de buclă, brăţări) sau din os şi sticlă (ace de păr, coliere). Săbii drepte din fier, cu două tăişuri, vârfuri de săgeţi din bronz şi fier, lancii şi vârfuri de suliţă reprezintă principalele arme descoperite la Poiana.
În relaţiile de schimb, foarte intense, locuitorii aşezării foloseau moneda. S-au descoperit piese monetare de argint dacice care reproduc tetradrahme macedonene, ca şi numeroase monede greceşti (histriene şi callatiene) şi denari romani republicani şi imperiali. Foarte variată tipologic, ceramica autohtonă cuprinde vase lucrate cu mâna sau la roată, ornamentate într-o gamă largă de motive în care predomină cele geometrice. Alături de aceasta se găseşte ceramica de import, de provenienţă grecească şi romană, reprezentată în primul rând prin amfore.



Spre sfârşitul perioadei hallstattiene, cultura geto-dacică a cunoscut o dezvoltare excepţională, sub influenţa civilizaţiei elenice, cu care ea a intrat în contact prin intermediul coloniilor greceşti, de pe coasta pontică a Dobrogei. Apoi, penetraţia romană se va manifesta în Dacia cu mare forţă, ca o consecinţă firească a expansiunii Romei în regiunile dunărene, după secolul I a.Chr.
Marea bogăţie şi excepţionala varietate a materialelor de fabricaţie locală sau de import, poziţia ei la răspântia drumurilor naturale care îi oferea largi posibilităţi de schimburi cu cetăţile pontice, cu teritoriul Transilvaniei şi cu întreg teritoriul Moldovei până în Galitia, subliniază importanţa economică deosebită a staţiunii de la Poiana.
În partea de est a cetăţii, în imediata ei apropiere, se afla necropola geto-dacică, alcătuită din cca. 20-30 de tumuli, dintre care unii conţin probabil morminte princiare. În afara de necropola tumulară, necercetată încă, dar care, prin analogie cu alte descoperiri, este de presupus că are morminte de incineraţie, în diferite locuri din cetate, printre resturile de locuire ale nivelului Poiana II, s-au descoperit schelete de adulţi şi de copii. Unele dintre aceste morminte de înhumaţie cu schelete chircite au ca inventar podoabe şi vase de lut caracteristice secolului al IV-lea a.Chr.
La circa 170 m spre est de cetatea geto-dacică, în dreapta drumului care urca din satul Poiana spre staţiune, a fost descoperită o necropolă din epoca bronzului, parţial distrusă de eroziunea produsă pe latura vestică şi de lucrările pentru plantarea viţei de vie. În anul 1928, Ecaterina-Dunăreanu Vulpe a întreprins cercetări sistematice pe porţiunea de teren neafectată de distrugere.
Săpăturile efectuate au prilejuit descoperirea a 28 de morminte de înhumaţie, cu schelete chircite, culcate pe partea stîngă, datând din epoca bronzului şi trei morminte din perioada romană. Mormintele din epoca bronzului au ca inventar funerar ceramica cu ornamentaţie specifică culturii Monteoru, topoare de piatra, vârfuri de săgeţi din silex, inele de buclă din bronz şi aur, pandantive de aur, fibule de bronz şi perle de sticlă decorate cu puncte albe.




BIBLIOGRAFIE:


Surse:
Radu Vulpe, Piroboridava. Consideraţiuni archeologice şi istorice asupra cetăţuii de la Poiana în Moldova de Jos, Bucureşti, 1931;
Radu Vulpe, La civilisation dace et ses problemes a la lumiere des dernieres fouilles de Poiana, en Basse Moldavie, în Dacia, NS, I, 1957, p.143-165;
Radu Vulpe, Silvia Teodor, Piroboridava, aşezarea geto-dacică de la Poiana, Biblioteca Thracologica, XXXIX, 2003.

Bibliografie suplimentară:

Nicolae Gostar, Cetăţile dacice din Moldova şi cucerirea romană la nordul Dunării de Jos, în Apulum, V, 1965, p.137-147;
Vasile Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, ediţie îngrijită de Radu Florescu, Bucureşti, 1982 (p.240; 267; 285).

Vezi şi:
www.migl.ro
http://galateni.net
Piroboridava
http://soltdm.com