Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (2)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (7)
   Poveștile Legio Dacica (14)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (21)
   Economia (10)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (14)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (75)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (23)
   Seniorii războiului (5)
   Arhitectura militară (5)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (6)
   Civis Romanus (6)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (40)
   Recenzii (5)
   Repertorii arheologice (3)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Ziarul personal (5)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (49)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (28)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (356)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

1 MILION DE ANI ÎN URMĂ - MILENIUL XI A.CHR.

Paleoliticul. Silexurile găsite în prundişurile râurilor din Muntenia apuseană (zona Slatina-Piteşti), aparţinând celei mai vechi industrii de piatră cioplită (Pebble Culture), alcătuiesc baza paleoliticului românesc. Descoperirile senzaţionale de la Bugiuleşti (jud. Vâlcea) - bucăţi de os despre care s-a afirmat că ar fi fost folosite ca unelte acum 1,8 milioane de ani şi care au fost atribuite etapei timpurii a procesului de hominizare - rămân contestate. Paleoliticul mijlociu (musterianul) este bogat reprezentat în peşterile Carpaţilor Meridionali şi în NE Moldovei (aşezările în aer liber de la Mitoc şi Ripiceni-Izvor), remarcându-se prin utilizarea cu predilecţie a uneltelor şi armelor (răzuitoare şi vârfuri) confecţionate din silex cules din albia râurilor. Din această perioadă datează primele resturi osteologice ale omului fosil pe teritoriul românesc, în paleoliticul superior pătrund succesiv din exterior două mari culturi - aurignacianul şi grave-tianul; elemente musteriene supravieţuiesc îndeosebi în SV (Oltenia) şi SE (Dobrogea) ţării.

Milen. XI - Milen. VII î.Hr.. Mezoliticul sau epipaleoliticul. Ca urmare a schimbărilor climatice, de faună şi floră de la începutul holocenului, are loc trecerea comunităţilor umane de la economia de culegători, vânători, pescari, proprie paleoliticului, la cea de producători de hrana (cultivatori de plante şi crescători ai primelor animale domestice), caracteristica neoliticului. Paralel cu persistenţa unor grupuri locale din paleoliticul superior, se întâlnesc acum elemente proprii unor culturi pătrunse din diferite direcţii (azilian, swiderian şi tardenoisian). Sunt înregistrate în această epocă primele manifestari de artă - motive geometrice gravate pe unelte de os şi corn. În grota de la Cuciukt, din NV ţării (jud. Sălaj), au fost descoperite, în 1979, primele picturi rupestre din această zonă geografică.



Milen. VII - Milen. III (începutul) î.Hr.. Neoliticul. Culturile neolitice din spaţiul carpato-danubiano-pontic (Starčevo-Criş, Vinča-Turdas, Hamangia, Vădastra, Boian, Gumelniţa, ş.a.), puternic legate de zona anatoliano-balcanică, atestă o populaţie numeroasă, locuind în aşezări mari, având ca principală îndeletnicire agricultura primitivă şi creşterea animalelor, folosind unelte de piatră şlefuită şi o ceramică variată ca formă şi bogat decorată. Eneoliticul se impune printr-o ceramică artistic pictată (bi- şi tricrom), prin plastica antropomorfă şi zoomorfă de lut (mai rar de os şi piatră), prin folosirea cuprului şi aurului. Ceramica pictată cu decoruri de esenţă geometrică a culturii Cucuteni se numără printre cele mai strălucite creaţii ale Europei preistorice. Ritul de înmormântare rămâne în tot acest răstimp înhumarea. Culturile neolitice transmit epocilor următoare un important fond etnic (preindo-european), de civilizaţie materială şi spirituală.

Milen. III î.Hr.. Perioada de tranziţie la epoca bronzului. Sfârşitul perioadei eneolitice se datorează pătrunderii dinspre răsărit, din stepele nord-pontice, în valuri succesive, a unor triburi de păstori nomazi care împing unele dintre populaţiile autohtone spre SV, pe cele mai multe asimilându-le şi impunând pretutindeni idiomul indo-european. Creşterea animalelor (între care se află acum în mod curent şi calul) se practică alături de agricultura primitivă. Tot mai multe aşezări sunt construite de acum pe locuri mai ridicate, întărite apoi cu şanţuri de apărare. Cu excepţia culturilor Coţofeni şi Baden, în care domina incineraţia, restul comunităţilor practica inhumaţia. Culturile proprii epocii folosesc decorul incizat de esenţă geometrică; se remarcă absenţa aproape totală a spiralei (motiv preponderent în eneolitic). Acum se încheie în SE european procesul de delimitare a ariilor etno-lingvistice şi culturale între traci, iliri şi greci.

c.2000 - c.1200 î.Hr.. Epoca Bronzului. Perioada este caracterizată printr-o relativă stabilitate culturală. La început, noul metal, originar din Orient, este rar şi preţios; în ultima perioadă a epocii bronzului şi la începutul celei următoare - Hallstatt, pe baza bogatelor zăcăminte de minereu de cupru din zona intracarpatică, se dezvoltă o înfloritoare metalurgie a bronzului, ilustrată de cele peste 20.000 de obiecte din acest aliaj -unelte şi arme- ajunse până la noi. Creatorii culturilor Monteoru, Tei, Sighişoara-Wietenberg, Otomani, ş.a. aparţin unor populaţii indo-europenizate încă de la sfârşitul milen. 3 î.Hr., astfel încât locuitorii ţinuturilor carpato-dunăreano-pontice din această epocă pot fi definiţi ca aparţinând, din punct de vedere etnic, marelui grup nord-tracic. Aşezările epocii, adevărate cetăţui, sunt construite pe locuri dominante, întărite cu şanţuri de apărare şi valuri de pământ, cele mai importante reprezentând sediul unor organisme tribale cu caracter patriarhal sau chiar al unor uniuni de triburi. Arme şi obiecte de podoabă din aur (reapariţia ca motiv ornamental a spiralei) atestă multiplele legături cu lumea meridională miceniană. Multe grupe culturale folosesc inhumaţia, altele incineraţia, unele practică chiar ambele rituri. Pătrunderea, în etapa finală, în regiunea Dunării de Jos, a purtătorilor culturii „Câmpurilor de urne” a avut, se pare, ample repercusiuni în tot spaţiul balcanic. Direct sau indirect, această pătrundere ar fi provocat mişcarea de populaţie din Macedonia şi Epir, al cărei efect a fost, pe de o parte, migraţia doriană şi distrugerea civilizaţiei miceniene, iar, pe de altă parte, invazia şi distrugerile din sec. 13-12 î.Hr. în Marea Egee şi Asia Anterioară, puse pe seama „popoarelor mării”.



1200 - 450 î.Hr. Prima epocă a Fierului (Hallstatt). Din Asia Mică, metalurgia fierului se răspândeşte, prin Peninsula Balcanică, şi în spaţiul carpato-danubian, unde primele obiecte de fier îşi fac izolat apariţia în sec. 12-10 î.Hr. Bazată pe bogatele zăcăminte de minereu de fier, producţia locală de arme şi unelte de fier apare după 800 î.Hr. La începutul acestei epoci are loc separarea şi individualizarea grupului nord-tracic din spaţiul carpato-danubian, care este desemnat în istoriografia modernă cu numele de geto-daci. Cristalizarea unei aristocraţii războinice este atestată de cetăţile puternic întărite, de bogăţia mormintelor princiare. Civilizaţia autohtonă preia şi asimilează creator influenţe răsăritene (cimeriene, scitice) şi meridionale (ilire şi greceşti).

Sec. 7-6 î.Hr. Vizitat din primele sec. ale milen. 1 î.Hr., bazinul Mării Negre se numără printre obiectivele majore ale marii colonizări greceşti, loc de fondare a c.90 de noi poleis. Cea mai veche colonie greacă de pe litoralul vest-pontic -Istros (numită de romani Histria)- a fost fondată pe malul mării (astăzi lacul Sinoe) de către milesieni, potrivit tradiţiei, la 657/656 î.Hr. în a doua jumătate a sec.6, coloniştii dorieni din Heracleia Pontică întemeiază Callatis (Mangalia), iar puţin mai târziu, tot milesienii pun piatra de temelie a Tomisului (Constanţa), în primele secole de existenţă, coloniile vest-pontice practică un fructuos comerţ de tranzit, importând din Milet, Samos, Rhodos, Corint, Atena, ş.a., vin, ulei, arme, ceramică pictată, obiecte de lux, podoabe etc. şi exportând cereale, ceară, piei, blănuri, sclavi, ş.a. în sec. 5-4 î.Hr., cetăţile greceşti devin înfloritoare centre locale de producţie, bătând şi monedă proprie. Mărfuri şi monede greceşti pătrund, în cantităţi sporite, tot mai adânc pe valea Dunarii şi pe cursurile de apă tributare acesteia - Prut, Siret, Ialomiţa, Argeş, Olt, în regiunile locuite de geto-daci.

Sec. 6-5 î.Hr. În operele literare şi istoriografice greceşti (Hecateu din Milet, Sofocle, Herodot, Tucidide, ş.a.) apar primele informaţii despre geţi ca populaţie autohtonă a ţinuturilor dintre Dunărea de Jos şi Munţii Balcani. Patru secole mai târziu, izvoare latine (Caesar, Pompeius Trogus, Horaţiu, Vergiliu, ş.a.) vor desemna triburile autohtone din ţinutul carpato-dunărean sub numele de daci. Numele de Dacia îl întâlnim în sec. I î.Hr. la Pliniu cel Bătrân şi Tacitus. La data primei lor menţiuni în istorie -expediţia regelui persan Darius I împotriva scitilor din stepele nord-pontice (513 î.Hr.)-, geto-dacii reprezentau ramura nordică a tracilor, care populau cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice. Ocupaţia principală a geto-dacilor rămâne, de-a lungul întregii lor existenţe, agricultura; acesteia i se adaugă creşterea vitelor, viticultura, albinăritul, precum şi mesteşugurile (prelucrarea pietrei, lemnului, metalelor -fier, bronz, argint-, olăritul etc.). Ei întreţineau legături comerciale vii cu toate coloniile greceşti de pe litoralul Mării Negre şi cu ţinuturile tracice sud-dunărene, apoi, din sec. I î.Hr. şi cu provinciile romane. La sfârşitul sec. 4 î.Hr., încep să bată monedă de argint proprie, imitând emisiunile greceşti, macedonene, celtice şi ulterior, romane. Religia are ca divinitate principală pe Zalmoxis, iar incineraţia rămâne ritul funerar predominant.

Sec. 6 î.Hr. Stăpâni necontestaţi, din sec. 8-7 î.Hr., ai stepelor nord-pontice, unde luaseră locul cimerienilor ca element politic hegemon, sciţii intră în contact cu triburile geto-dace, schimburile comerciale iniţiale sunt înlocuite ulterior cu incursiuni militare, iar mai târziu, în sec. 4 î.Hr., de colonizari în SE Munteniei şi în Dobrogea.



513 Expediţie nereuşită a regelui persan Darius I (521-486) împotriva sciţilor din nordul gurilor Dunării, în drumul său de la Bosfor la Dunăre, în timpul traversării Dobrogei, singurii dintre traci care i-au opus rezistenţă au fost geţii, „înainte de a ajunge la Istru, [Darius] birui mai întâi pe geţi, care se cred nemuritori. Căci tracii, locuitorii din Salmydessos şi cei care ocupă ţinutul aşezat mai sus de oraşele Apollonia şi Mesambria -pe nume scirmiazi şi nipseeni-, s-au predat lui Darius fără luptă. Geţii însă, fiindcă s-au purtat nechibzuit, au fost îndată înrobiţi, măcar că ei sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci” (Herodot, Istorii, IV, 93). Această informaţie rămâne cea dintâi menţiune a geto-dacilor în istoria antichităţii.

450/300 î.Hr.- 106 d.Hr.. A doua epocă a fierului (La Tène). Rod al evoluţiei culturii hallstattiene locale, fertilizate de influenţe externe, civilizaţia materială unitară de pe teritoriul locuit de geto-daci cunoaşte o dezvoltare rapidă, atingând apogeul în perioada sec. I î.Hr. - I d.Hr. La baza acesteia se afla avântul metalurgiei fierului, care pune la dispoziţia agriculturii noi unelte, în primul rând brăzdarul de plug; în domeniul olăritului, se răspândeşte roata cu turaţie rapidă şi arderea în cuptoare de reverberaţie. Progresul demografic şi noul nivel de dezvoltare atins de societatea geto-dacă sunt evidenţiate de numărul şi dimensiunile noilor aşezări civile şi ale centrelor fortificate. Bogăţia inventarului unor morminte princiare, precum cele de la Agighiol (jud. Tulcea), Pereţii (jud. Teleorman) sau Băiceni (jud. Iaşi), stă mărturie diferenţierii sociale pronunţate, consolidării unei aristocraţii militare, măiestriei artiştilor locali.

431-424 În timpul domniei lui Sitalces, Regatul trac al odrişilor, fondat de Teres (470/460 - c.431), atinge apogeul puterii, întinzându-se de la Marea Egee la Dunăre şi incluzând sub autoritatea sa nominală şi teritoriul Dobrogei.

341 Cucerirea Regatului odris de către Filip II (356-336 î.Hr.) şi transformarea lui într-o posesiune macedoneană. Graniţa de nord a statului macedonean atinge acum cursul inferior al Dunării.



339 Intervenţia lui Filip II în Dobrogea, unde, în preajma Dunării, îl înfrânge pe regele scit Ateas; geto-dacii şi coloniile greceşti din Dobrogea trec sub stăpânirea Macedoniei. Pătrunderea, în sec. 4-3 î.Hr., în ţinuturile vest-pontice, a unor triburi scite, care sfârşesc prin a fi asimilate în masa autohtonilor, are ca urmare apariţia, în sec. 2 î.Hr., a denumirii de Mikra Skythia (Scythia Minor) pentru acest teritoriu.

335 La scurt timp de la moartea lui Filip II, fiul şi moştenitorul său, Alexandru cel Mare (336-323 î.Hr.), întreprinde o expediţie împotriva tribalilor (triburi trace dintre Munţii Balcani şi Dunăre), învinşi într-o prima luptă, tribalii, conduşi de regele Syrmos, se retrag într-o insulă din mijlocul Dunării şi sprijiniţi de geţii de pe malul stâng al fluviului, reuşesc să respingă toate atacurile macedonene. Alexandru hotărăşte să atace prin surprindere forţele geţilor de pe malul nordic al fluviului. Descrierea expediţiei, realizată de un martor ocular, generalul Ptolemaios Lagos, viitorul suveran al Egiptului, s-a păstrat în opera lui Arrian (Expediţia lui Alexandru). „Trecând Dunărea noaptea, macedonenii merseră prin locuri unde holdele de grâu erau îmbelşugate [...]. Dar geţii nu ţinură piept nici măcar primului atac al cavaleriei. Ei rămaseră uimiţi de îndrăzneala cu care într-o singură noapte Alexandru trecuse atât de uşor cel mai mare dintre fluvii, Istrul [...]. Mai întâi ei fugiră spre un oraş, care se află la o depărtare de o parasangă (5,5 km) de Istru [...], apoi părăsiră şi oraşul care nu era bine întărit [...]. Alexandru cuceri oraşul şi luă toată prada pe care o lăsaseră geţii [...]. Dărâmând oraşul până la temelii [...], în aceeaşi zi el însuşi îi aduse teferi pe toţi soldaţii săi în tabără”. Cu ocazia acestei demonstraţii de forţă de o zi sunt menţionaţi pentru prima dată în scrierile antice geţii din Câmpia Munteniei.

326 Expediţia, eşuată, a lui Zopyrion, guvernatorul macedonean al Traciei, de-a lungul litoralului Mării Negre, vizând cucerirea coloniei greceşti Olbia, de la gurile Bugului. La întoarcere, Zopyrion este surprins în „Pustiul getic” de importante forţe getice, sprijinite probabil şi de sciţi, care nimicesc întreaga armată (c.30.000 de luptători), conducătorul însuşi găsindu-şi moartea pe câmpul de luptă.

Sec. 4 (sfârşitul) Primul conflict între Lisimah, suveranul Traciei elenistice (306-281) şi Dromihete, regele get din Câmpia Munteniei. Nemulţumit de sprijinul acordat cetăţilor greceşti de pe litoralul vest-pontic, răsculate împotriva autorităţii sale (c.313 - c.309), Lisimah organizează o expediţie împotriva regelui get. Condusă de Agatocle, încercatul fiu al lui Lisimah, campania se încheie cu înfrângerea armatei elenistice şi capturarea lui Agatocle, eliberat ulterior de Dromihete. Opt ani mai târziu, Lisimah preia personal conducerea noii ofensive din ţinuturile de la nord de Dunăre. Geţii se retrag, pustiind totul în cale; istovită, armata lui Lisimah cade într-o cursă, iar monarhul, făcut prizonier, este dus la Helis, cetatea de scaun a lui Dromihete. Lisimah este eliberat după încheierea unei păci care confirmă Dunărea ca hotar între cele două puteri. Prima afirmare a geto-dacilor în istoria SE european.

Sec. 3 (începutul) Un decret al Histriei mentionează numele lui Zalmodegikos, puternic dinast geto-dac din vecinătatea Dunării, în epoca elenistică, coloniile greceşti de pe litoralul vest-pontic cunosc o nouă perioadă de înflorire economică şi culturală. Ascensiunea Tomisului şi amurgul lent al Histriei.

Sec. 3 În contextul marii migraţii care îi poartă din Europa Centrală până pe malurile Bosforului şi în inima Asiei Mici, celţii pătrund în spaţiul carpato-danubian şi înaintează în Transilvania (pe văile Mureşului, Someşului, Crişurilor), în Oltenia şi izolat în Moldova. Stabiliţi în mijlocul unei populaţii geto-dace compacte, cu care vor convieţui, ei sfârşesc prin a fi absorbiţi de masa autohtonilor geto-daci până la sfârşitul sec. 2 î.Hr. sau se vor retrage la vest de Tisa, ca urmare a creşterii puterii dacilor.



200 î.Hr. Pătrunderea bastarnilor, triburi de origine germanică, originare din Silezia, în ţinuturile de la est de Carpaţii răsăriteni (Moldova). Izvoarele antice menţionează cu acest prilej rezistenţa unui rege dac - Oroles, care îi împiedică pe bastarni să pătrundă în Transilvania. Decretul în onoarea lui Agatocle, fiul lui Anthipilos, cetăţean de frunte al Histriei, menţionează atacurile unei căpetenii trace din SV, Zoltes, împotriva Histriei şi ajutorul primit în aceste împrejurări de oraş din partea lui Rhemaxos, căpetenia geto-dacă din stânga Dunării.

146 Transformarea Macedoniei elenistice în provincie romană. Ca urmare a înfrângerii Macedoniei şi a împărţirii ei, în urma celui de-al treilea război macedonean (171-168) în patru regiuni tributare, Roma devine stăpâna necontestată a Peninsulei Balcanice. După reprimarea răscoalei antiromane a macedonenilor, conduse de Andriskos (149-148), apoi a revoltei Ligii Aheene (146), provincia Macedonia ajunge în următoarele decenii principala bază militară a expansiunii romane în regiunea Dunării de Jos.

106 M. Minucius Rufus, guvernator al Macedoniei în anii 109-106, îşi serbează la Roma triumful în urma respingerii unui atac al dacilor şi celtilor scordisci în ţinuturile de la S Dunării.

Sec. 1 î.Hr. - sec. 1 d.Hr.. Epoca clasică a civilizaţiei geto-dace. Structura societăţii cuprinde nobili (tarabostes sau pileati), oameni liberi (ţărani, meşteşugari, negustori) şi războinici (comati/capillati); sclavii ocupă un loc cu totul marginal în producţia de bunuri. Constituirea Regatului geto-dac. Odată cu ocuparea teritoriilor vecine Daciei de către Roma, elementele civilizaţiei romane pătrund şi se răspândesc pe întregul teritoriu locuit de geto-daci; moneda romană ajunge principalul instrument de schimb pe piaţa Daciei, frecvent imitată în atelierele geto-dace.

Sec. 1 î.Hr. (începutul) Cetăţile pontice, între care şi Histria, Tomis, Callatis, recunosc autoritatea regelui Pontului, Mitradate VI (120-63 î.Hr.), fiind incluse în uniunea îndreptată de acesta împotriva Romei.

72-71. În timpul celui de-al treilea război mitradatic (74-63) M. Terentius Varro Lucullus, guvernatorul Macedoniei, întreprinde o campanie în Dobrogea, obligând cetăţile greceşti vest-pontice să recunoască autoritatea romană, în urma înfrângerii, în anul 61 î.Hr., a romanilor (conduşi de guvernatorul Macedoniei, C. Antonius Hybrida), de către grecii sprijiniţi de geţi şi bastarni, orasele elene îşi redobândesc temporar libertatea.

80 (70) - 44 î.Hr.. Domnia lui Burebista. „Ajuns în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista l-a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinerea de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât în câţiva ani a făurit un regat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte a populatiilor vecine, ajungând să fie temut chiar şi de romani” (Strabon din Amaseia, geograf şi istoric grec, care îşi redactează opera la puţin timp de la dispariţia conducătorului dac). Iniţial un conducator local, dar energic şi ferm, înzestrat cu remarcabile calităţi de organizator, comandant militar şi diplomat, Burebista reuşeste să unifice formaţiunile daco-gete din spaţiul carpato-danubiano-pontic şi să pună bazele unui puternic regat cu centrul în Podişul Transilvaniei, în întreaga sa acţiune a fost sprijinit de marele preot Deceneu, sfetnicul său cel mai apropiat. Reflex al dezvoltării social-economice şi politice atinse de societatea daco-getă, statul creat de Burebista, care putea, potrivit afirmaţiilor aceluiaşi Strabon, să mobilizeze o armată de 200.000 de luptători (cifră, desigur, exagerată), se impune la jumătatea sec. l î.Hr. ca principala forţă politică şi militară între Dunarea Mijlocie, Balcani şi Marea Neagră. Politica externă a lui Burebista este îndreptată în direcţia controlului ţinuturilor locuite de daci şi a contracarării pericolului expansiunii romane, ce se contura pe întreaga linie a Dunării. Primul obiectiv îl constituie înlăturarea, înainte de 60 î.Hr., a supremaţiei celtice din Pannonia. Amploarea şi vigoarea acestui efort militar, precum şi succesul său îşi găsesc ecoul în izvoarele istorice, care consemnează completa nimicire a triburilor celţilor boii, aflate sub conducerea lui Critasiros, precum şi a celor ale tauriscilor. În urma acestei victorii, hotarele apusene ale Regatului Dac sunt fixate pe Dunărea Mijlocie şi Munţii Slovaciei, înfrângerea ulterioară a scordiscilor, triburi celtice din zona de vărsare a Tisei în Dunăre, asigură frontiera de SV a Daciei şi deschide perspectiva organizării de incursiuni în Macedonia şi Illyria, creând premisele stabilirii hotarelor meridionale ale Regatului lui Burebista pe linia Munţilor Balcani, în anii 60-50 î.Hr., atenţia lui se îndreaptă spre răsărit, unde, după înfrângerea lui Mitradate VI, Roma reuşise în 72/71 să impună temporar autoritatea sa oraşelor vest-pontice. După înfrângerea bastarnilor şi sarmaţilor de la est de Dacia şi din regiunile nord-pontice, Burebista îşi supune coloniile greceşti de pe litoralul de nord şi vest al Mării Negre, de la Olbia, la gurile Bugului, la Apollonia, pe ţărmul golfului Burgas, în Tracia, ajungând „stăpânul tuturor ţinuturilor de dincolo şi de dincoace de Dunăre” şi devenind „cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia”, cum îl caracterizează o inscripţie greacă contemporană. Aflat la apogeul puterii, Burebista este pe punctul de a interveni în războiul civil dintre Caesar şi Pompei, trimiţându-i, în preajma bătăliei de la Pharsalos (48), pe Acornion din Dionysopolis ca sol la Pompei, înfrângerea şi moartea acestuia fac ca oferta de alianţă să nu se materializeze. Victorios în războiul civil, Caesar pregătea, se pare, o campanie îndreptată împotriva rivalului său din Carpaţi. După asasinarea lui Caesar, în forumul din Roma, are loc şi dispariţia violentă a lui Burebista, victimă a unui complot al aristocraţiei separatiste. Statul întemeiat de el se destramă iniţial în 4, apoi în 5 părţi, într-una dintre acestea menţinându-se la putere Deceneu.

29-28 î.Hr. O invazie în sudul Dunării a geto-dacilor, aliaţi cu bastarnii, este respinsă de guvernatorul Macedoniei, M. Licinius Crassus, cu sprijinul lui Rholes, dinast geto-dac din S Dobrogei. Generalul roman îşi continuă înaintarea spre N, înfrângând succesiv pe Dapyx, apoi pe Zyraxes, regi geţi din Dobrogea. În următoarele decenii, Dobrogea va fi guvernată de un prefect roman, dependent de proconsulul Macedoniei (mai târziu de cel al Moesiei).



1-4 d.Hr.. Constituirea provinciei romane Moesia. Dunărea devine graniţă între Imperiul Roman şi teritoriile locuite de geto-daci.

8-17 d.Hr. Relegat la Tomis (astăzi Constanţa), din ordinul împăratului Augustus, din raţiuni neelucidate până astăzi, poetul Publius Ovidius Naso din Sulmona îşi trăieste ultimii ani ai vieţii pe ţărmul Mării Negre, printre grecii şi geţii din Dobrogea, scriind Tristia (Tristele) şi Epistulae ex Ponto (Scrisori din Pont).

46 d.Hr. Transformarea regatului clientelar al Traciei în provincie romană, întreaga Peninsulă Balcanică, din Pelopones până la Dunare, este acum o neîntreruptă posesiune romană.

68/69 Profitând de războiul civil izbucnit la moartea împăratului Nero, cete de daci, aliate cu sarmaţi roxolani, atacă provincia Moesia, dar guvernatorul Moesiei, Rubrius Gallus, restabileşte ordinea; împăratul Vespasian iniţiază anexarea Dobrogei la Imperiu. Izvoarele literare şi epigrafice menţionează, între moartea lui Burebista (44 î.Hr.) şi ocuparea teritoriului de către Decebal (87 d.Hr.), numele unor regi daci în Transilvania -Deceneu, Comosicus, Coryllus (Scorilo), Duras (Dittrpaneus)-, Dicomes şi Coson în Câmpia Munteniei, iar în Munţii Banatului - Cotiso.

85 Invazie a dacilor, aliaţi cu sarmaţii şi bastarnii, la S Dunării, în Moesia, care declanşează primul război dintre Dacia şi Roma.

86 Intervenţia personală a împăratului roman Domitian (81-96) pe frontul din Moesia. Cu aceasta ocazie, provincia este împărţită în Moesia Superior şi Moesia Inferior (în componenţa căreia intră şi Dobrogea).

87 Cornelius Fuscus, prefectul pretoriului, traversează Dunărea pe un pod de vase şi înaintează în fruntea a 5-6 legiuni în direcţia Sarmizegetusei. Atrasă într-o ambuscadă de Decebal (poate pe valea Oltului), armata sa este înfrântă, iar el ucis. În împrejurările creşterii pericolului roman, regele Duras (Diurpaneus) cedează tronul lui Decebal.

87-106. Domnia lui Decebal. Accelerarea procesului de centralizare a Regatului Dac în faţa iminenţei pericolului roman. La începutul sec. 3, la peste un secol de la dispariţia lui Decebal, istoricul Dio Cassius îi făcea următorul portret: „Era foarte priceput în ale războiului şi iscusit la faptă, ştiind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp. Abil în a întinde curse, era viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu dibacie de o victorie şi a scăpa cu bine dintr-o înfrângere, pentru care lucruri el a fost mult timp un potrivnic temut al romanilor”. Decebal iniţiază un vast program de construcţii civile şi militare, fortificând printr-un sistem de cetăţi regiunea Munţilor Orăştie. Timp de peste două decenii, confruntarea cu statul dac va fi principala problemă a politicii externe a Imperiului Roman, ajuns acum la apogeul puterii sale.

88 Generalul roman Tettius lulianus reia ofensiva, pătrunde în Dacia prin Banat şi obţine o importantă victorie în bătălia de la Tapae.

89 Atacurile quazilor şi marcomanilor în Pannonia grăbesc încheierea păcii între Dacia şi Roma. Decebal se recunoaşte rege clientelar Romei, consolidându-şi în deceniul următor autoritatea şi forţa regatului său.

101-102. Primul război dacic al împăratului Traian. După aproape 3 ani de pregătiri la hotarele meridionale ale Daciei, începute imediat după urcarea pe tron, împăratul Traian (98-117) traversează pe poduri de vase Dunărea la Lederata (Ranina) şi Dierna (Orşova), pătrunzând în fruntea a 150.000 de soldaţi în Banat. O primă bătălie la Tapae se încheie cu victoria romană. Spre sfârşitul anului 101, importante forţe dacice, aliate cu sarmaţi şi bastarni, traversează Dunărea şi pătrund în Moesia, obligându-l pe Traian să se deplaseze pe noul teatru de război. Ingeniosul plan strategic, care îl face pe Traian să nu poată exploata succesul de la Tapae, se prăbuşeşte însă după înfrângerea forţelor lui Decebal în iarna lui 101 şi primăvara anului 102 la Nicopolis ad Istrum şi la Adamclisi, în Dobrogea. În toamna anului 102, îndârjita rezistenţă a lui Decebal îl obliga pe Traian să încheie pacea cu regele dac, pace înţeleasă de ambele tabere doar ca un simplu armistiţiu. Traian ia numele triumfal de Dacicus.

103-105 Arhitectul Apollodor din Damasc construieşte celebrul pod peste Dunăre între Drobeta (astăzi Drobeta-Turnu Severin) şi Pontes, capodoperă a tehnicii romane.

105-106. Al doilea război dacic. „Traian a trecut Istrul pe acest pod şi a purtat război mai mult cu chibzuială decât cu înfocare, biruindu-i pe daci după îndelungi şi grele strădanii" (Cassius Dio). Abandonat de aliaţi, atacat prin Banat, Valea Oltului şi Moldova, constrâns la defensivă, Decebal se retrage în zona Munţilor Orăştiei. În pofida unei eroice rezistenţe, cade şi capitala Sarmizegetusa. Urmărit de cavaleria romană, pentru a nu cădea viu în mâinile romanilor, Decebal se sinucide. Sfârşitul statului dac. Cea mai mare parte a Daciei este transformată, în vara anului 106, în provincie romană. Traian rămâne în continuare în ţinuturile cucerite până în primăvara anului 107, luând personal măsurile de organizare a noii provincii.

11.08.106 O diplomă militară descoperită la Porolissum (Moigrad, jud. Sălaj) atestă la această dată încheierea celui de-al doilea război dacic şi constituirea provinciei imperiale Dacia, care cuprindea: Transilvania, Banatul, V Olteniei, Decimus Terentius Scaurianus este numit de Traian prim-guvernator al Daciei. Populaţia dacă, deşi a suferit pierderi grele în cele două razboaie, continuă să vieţuiască şi după instaurarea noii stăpâniri, asemenea galilor în Gallia şi celtiberilor în Hispania, ca agricultori şi păstori pe teritoriul provinciei, plătind impozite perceptorilor romani, prestând serviciul militar în alte provincii şi învăţând, din necesitate sau interes, limba latină. Faptul este confirmat şi de urmele specifice culturii materiale şi spirituale dacice (ceramică, unelte, rit de înmormântare) găsite în circa 50 de aşezări şi necropole din sec. 2-3 (descoperite în Dacia romană), de prezenţa unor nume dacice în inscripţiile provinciale, de toponimia tipic autohtonă a unor denumiri geografice şi de localităţi (Sarmizegetusa, Apulum, Potaissa, Porolissum, Napoca, Tibiscum, Cumidava). Descoperirile arheologice au dovedit că majoritatea covârşitoare a oraşelor şi târgurilor din Dacia romană s-au dezvoltat pe vetrele unor vechi aşezări dacice. Nu întregul teritoriu locuit de daci a fost transformat în provincie romană. Ţinuturi ca: Maramureş, Crişana, Moldova continuă să fie locuite de dacii liberi. Elementul etnic autohton geto-dacic a stat la baza formării -în urma procesului de romanizare- a populaţiei daco-romane.

106-271. Stăpânirea romană în Dacia. Încă din primii ani după cucerire este întreprinsă, din ordinul lui Traian, colonizarea organizată şi masivă a noii provincii cu elemente romane sau romanizate, aduse din toată lumea romană, îndeosebi din provinciile de limbă latină. Acum se întemeiază oraşe, târguri, castre, se construiesc drumuri pietruite, bogăţiile subsolului (aur, argint, cupru, fier, sare) şi ale solului sunt intens valorificate, în puţine provincii ale Imperiului oraşele recent fondate sau cele provenind din canabae sau vid vor primi, atât de curând şi în număr atât de mare, rang de municipium şi de colonia, iar ius Italicum nu va fi nicăieri acordat cu atâta dărnicie ca în Dacia. Viaţa în Dacia traiană se desfăşoară -în ciuda prezenţei elementelor greceşti sau orientale în sfera socială, religioasă sau artistică- sub semnul de netăgăduit al romanităţii occidentale (edificii, amfiteatre, terme, forumuri etc., ca şi modul de organizare a vieţii urbane şi rurale). Populaţia dacă, greu încercată de cele două războaie, se află de la început sub influenţa civilizaţiei romane şi îşi însuşeşte treptat limba, cultura materială, obiceiuri şi credinţe ale cuceritorului. Romanizarea, extinsă atât în viaţa economică şi socială, cât şi în cea spirituală, a fost deplină. Limba latină, singurul mijloc prin intermediul căruia comunicau diferitele componente etnice ale provinciei, s-a impus la toate nivelurile. Dintre cele cca. 3.000 de inscripţii care ne-au parvenit din Dacia romană, numai 37 sunt redactate în greacă. Din cele 2.700 de nume de persoane mentionate în inscriptii, 75% sunt romane, 13% greceşti, 4% traco-dace şi 4% ilire. Prin contopirea elementului autohton cu cel roman se constituie populaţia daco-romană de limbă latină, componenta esenţială în procesul formării poporului român.

109 Inaugurarea în sudul Dobrogei, pe colina de la Adamclisi, a unui monument triumfal pentru celebrarea victoriei obţinute aici de legiunile romane în primul război dacic, înalt de 40 m, cu o circumferinţa la bază de cca. 100 m, împodobit cu frize şi metope înfăţişând scene de luptă între romani şi „barbari”, monumentul, ce dăinuie şi astăzi, este cel mai impunător ridicat de romani în regiunea Dunării de Jos.

12.05.113 La Roma, în forumul recent construit, este inaugurată Columna lui Traian, înălţată de Apollodor din Damasc. Capodoperă a basoreliefului istoric roman, cu cele 155 de scene ce urcă în spirală pe trunchiul columnei, ea constituie, alături de Tropaeum de la Adamclisi, un original act de naştere a poporului român. La moartea lui Traian (19 august 117), urna din aur, adăpostind cenuşa împăratului, va fi depusă într-o nişă a soclului columnei, devenită astfel mormântul cuceritorului Daciei.

119 Prima reorganizare administrativă a Daciei, în timpul guvernării generalului Q. Marcius Turbo, căruia împăratul Hadrian îi încredinţase restabilirea situaţiei din Dacia şi din Pannonia Inferior, după moartea împăratului Traian, marcată de atacurile sarmaţilor iazigi şi roxolani. Transilvania, Banatul şi Oltenia sunt incluse în provincia Dacia Superior, cu reşedinţa la Apulum (sediul singurei legiuni rămase în Dacia, a XIII-a Gemina), în timp ce E Olteniei şi SE Transilvaniei formează Dacia Inferior, având capitala la Romula.

123 O nouă vizită (prima a avut loc în 117-118) a împăratului Hadrian în provinciile dunărene şi în Dacia. De această dată se leagă împărţirea Daciei în trei provincii: Dacia Superior, Dacia Inferior şi Dacia Porolissensis. Oraşele Drobeta (azi Drobeta-Turnu Severin), Napoca (azi Cluj-Napoca), Romula (azi Reşca - jud. Olt) primesc rang de municipium.

168-169 A treia şi ultima reorganizare administrativă a Daciei. Cele trei provincii -Dacia Apulensis (fosta Dacia Superior), Dacia Porolissensis (partea nordică a Daciei Superior) şi Dacia Malvensis (fosta Dacia Inferior)- sunt subordonate unui guvernator suprem de rang consular (legatus Augusti pro praetore trium Daciarum). M. Claudius Pronto este numit primul guvernator al celor trei Dacii unite. După aducerea legiunii a V-a Macedonica la Potaissa - astăzi Turda (al treilea oraş, ca mărime şi importanţă, din Dacia romană), efectivele militare ale provinciei se ridică la 40.000 de soldaţi (2 legiuni, cca. 20 alae, 50 cohorte auxiliare şi alte 20-25 formaţiuni speciale), ceea ce reprezintă 1/10 din trupele Imperiului Roman, în aceeaşi perioadă, apărarea Moesiei Inferior era asigurată de cca. 17.000 de soldaţi. Răspândite pe toată întinderea Daciei şi Moesiei Inferior, castrele militare, nelipsitele canabae (aşezările de veterani în regiunile unde au făcut stagiul militar), vor constitui tot atâtea nuclee şi focare de răspândire a limbii latine în rândul populaţiei locale.

Sec. II-IV Maramureşul, Crişana, Moldova, rămase în afara graniţelor Imperiului, continuă să fie locuite de triburi de daci liberi, puternic influenţate totuşi de civilizaţia romană, în secolul II, tribul costobocilor îşi face remarcată prezenţa în NE Daciei, în cursul războaielor marcomanice, care au loc în timpul domniei lui Marcus Aurelius (161-180), costobocii, aliaţi cu bastarnii şi sarmaţii, trec, în 170, Dunărea, pustiind Moesia, Tracia, Macedonia şi ajungând până în Attica. La sfârşitul sec. II, carpii devin elementul dominant la graniţa de E şi SE a Daciei romane; după 238, ei participă, alături de goţi, la invaziile provinciilor romane de la Dunărea de Jos. Titlul triumfal de Carpicus Maximus, pe care îl vor lua împăraţii Filip Arabul, Aurelian, Diocletian, Constantin cel Mare, este elocvent pentru recunoaşterea durităţii luptelor purtate împotriva carpilor, aşa cum cel de Dacicus Maximus, adoptat de Maximin Tracul sau Gallienus, evocă victoriile repurtate în condiţii grele asupra dacilor liberi din N. Carpii sunt menţionaţi pentru ultima oară în izvoarele istorice în 381, cu prilejul unui atac respins de împăratul Teodosiu I.

193-211 Domnia împăratului Septimius Sever, cel mai mărinimos sprijinitor al oraşelor din Dacia. Drobeta, Potaissa, Romula obţin rang de colonia, Porolissum devine municipium. Numărul oraşelor din Dacia ajunge astfel la 10 (4 coloniae şi 6 municipia), iar al celor din Moesia Inferior, la 6 (5 municipia: Durostorum, Tropaeum, Troesmis, Novae, Noviodunum şi o singură colonia, Oescus). Populaţia dacă, în plin proces de romanizare, participă activ la viaţa economică şi militară a provinciei şi a Imperiului. O trecere în revistă a numelor ce apar în inscripţiile descoperite pe teritoriul Daciei îndreptăţeşte afirmaţia că mulţimea unor gentilicii, precum Ulpii (cei mai puţin numeroşi), Aelii (mai numeroşi) şi Aurelii (cei mai numeroşi) reprezintă o dovadă a acordării cetăţeniei romane unui mare număr de localnici. Potrivit mărturiilor epigrafice, în timpul stăpânirii romane, cuceritorii au recrutat din rândul populaţiei dace cca. 15 formaţiuni auxiliare, alaes, cohortes, ale căror garnizoane se aflau în diferite provincii (Cappadocia, Syria, Britannia etc.).

212 Constituţia Antoniniană (Constitutia Antoniniana), promulgată de împăratul Caracalla (Marcus Aurelianus Antoninus), acordă cetăţenie romană aproape tuturor locuitorilor liberi din Imperiu. Numeroşi peregrini din Dacia şi Moesia obţin acum titlul de cetăţeni, fapt reflectat şi de numărul mare al gentiliciului de Aurelius întâlnit în aceste provincii.

235-284 Perioada cuprinsă între asasinarea lui Severus Alexander şi urcarea pe tron a lui Diocletian este marcată de o profundă criză a Imperiului Roman. Anarhia militară, atacurile necontenite ale vecinilor la toate graniţele, tendinţă tot mai pronunţată de separatism din provincii, decăderea economică, devalorizarea monedei, scăderea populaţiei împing imperiul pe marginea prăpastiei. Pentru Dacia, provincie de graniţă, epoca anarhiei militare reprezintă o perioadă de grele încercări, de atacuri repetate, de declin al vieţii economice şi culturale, îndeosebi după moartea împăratului Decius (251).

245-247 Cel mai puternic atac întreprins de carpi împotriva Daciei este respins de împăratul Filip Arabul (244-249), care adoptă după această victorie titlul de Carpicus Maximus. Părăsirea Limes-ului Transalutanus; apărarea romană se repliază din nou pe Olt. Callatis şi Tomis încetează să mai bată monedă, aşa cum s-a întâmplat la Histria sub domnia lui Gordian III. După invazia carpilor, principalele centre urbane ale Daciei meridionale (Sucidava, Romula, Drobeta) îşi înalţă în mare grabă ziduri de apărare.

248 Profitând de tulburările din Imperiul Roman, o coaliţie formată din goţi, carpi, taifali, bastarni invadează Dobrogea, dar sunt respinşi de C. Messius Quintus Decius. Majoritatea cercetătorilor români leagă de acest eveniment distrugerea oraşului Histria, unde viaţa va renaşte abia în vremea împăraţilor Aurelian (270-275) şi Probus (276-282).

253-268 Domnia împăratului Gallienus este dominată de apogeul crizei statului roman din sec. 3. Graţie unor mari eforturi militare, dominaţia romană se menţine în Dacia, cele două legiuni continuând să staţioneze în vechile garnizoane.

260 Trupele din Moesia Superior proclamă ca împărat pe generalul Regalianus, considerat de origine dacă, „din neamul lui Decebal” (Historia Augusta).

267 O puternică invazie iniţiată pe cale maritimă de către goti şi heruli pustieşte litoralul Dobrogei, ţărmurile Asiei Mici şi Greciei.

271 Sub presiunea atacurilor popoarelor migratoare şi ale dacilor liberi, împăratul Aurelian (270-275) hotărăşte, în scopul întăririi graniţei dunărene, să retragă armata şi administraţia romană din Dacia. Funcţionarii administrativi, marii proprietari de pământ, orăşenii bogaţi, legaţi, prin poziţia lor socială, de stăpânirea romană, se retrag la S de Dunăre. Dar majoritatea populaţiei autohtone, puternic şi ireversibil romanizată, rămâne pe loc, păstrând, în mare parte, felul de viaţă anterior -de agricultori şi păstori- în cadrul comunităţilor săteşti şi constituind temelia prefacerilor etnice, socio-economice şi culturale de pe teritoriul românesc.


BIBLIOGRAFIE:


Surse:
Tratat de istoria românilor, vol. I, Academia Română, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001;
C-tin C. Giurascu, Istoria romanilor din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, Editura Albatros, Bucureşti, 1971;
Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Istoria lumii în date, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972.