Pagina principală
 

ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Echipa ENDA (3)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (2)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (7)
   Poveștile Legio Dacica (14)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (21)
   Economia (10)
   Arta (5)
SOCIAL
   Regii (14)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (75)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (6)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (26)
   Seniorii războiului (5)
   Arhitectura militară (5)
   Cetăţile (15)
   Războaiele dacilor (16)
   Civis Romanus (6)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (43)
   Recenzii (5)
   Repertorii arheologice (3)
   Surse contemporane (2)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (2)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Ziarul personal (5)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (11)
   Legende şi povestiri (3)
   English translations (49)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (28)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (362)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

LA TÈNE

În această epocă, denumită convenţional şi La Tène şi împărţită în trei perioade (timpurie, mijlocie şi târzie), geto-dacii (urmaşi direcţi ai celor atestaţi din prima epocă a fierului) au cunoscut realizări importante în aproape toate domeniile de activitate.
Aşezările deschise şi fortificate s-au înmulţit considerabil. Amplasate întotdeauna lângă o sursă de apă, ele sunt prezente în toate formele de relief (din luncă până în munte). Elementele de fortificaţie artificială constau din valuri de pământ sau de pământ şi piatră (unele având ca armătură un miez de pământ ars), şanţuri, palisade, ziduri din cărămidă şi din piatră, turnuri şi bastioane. Zidurile sunt realizate fie din piatră necioplită prinsă cu pământ (în tehnica opus incertum), fie din blocuri de piatră tăiate şi fasonate (opus quadratum). Multe din aşezările fortificate geto-dacice şi în special davele din perioada clasică aveau, pe lângă funcţia de apărare, rosturi economice (centre meşteşugăreşti sau comerciale), administrative şi religioase. Mai multe dintre acestea sunt consemnate în unele texte antice: Argedava, Buridava, Carsidava, Dacidava, Marcodava, Patridava, Piroboridava, Petrodava, Ramidava, Tamasidava, Ziridava, Zargedava etc.
În viaţa economică, şi nu numai, geto-dacii au avut preocupări şi realizări deosebite. Acestea vizează, în primul rând, meşteşugurile specializate, apoi agricultura, creşterea vitelor şi schimburile comerciale.



Dintre meşteşugurile specializate, un rol deosebit l-a avut, prin implicaţiile şi consecinţele sale în ansamblul vieţii economice, metalurgia fierului. Dezvoltarea sa sub raport cantitativ şi calitativ este relevată de cuptoarele de redus minereul de fier, de atelierele de prelucrare (cu instalaţii şi unelte de făurărie) şi de produsele finite (unelte, arme şi alte piese) descoperite izolat şi în depozite.
Prelucrarea aurului şi, mai intens, a argintului a atins nivelul unui meşteşug artistic valoros. Acesta este ilustrat de descoperirea unor ateliere de toreutică cu ustensile specifice – mici nicovale, cleşti, ciocane, dălţi, poansoane, ştanţe, ca şi splendide artefacte. Astfel, între secolele V – III î.Chr. s-au realizat, din aur şi argint, splendide produse de artă şi prestigiu, aşa cum sunt coifurile şi cnemidele ceremoniale, brăţări, aplice, diferite vase etc. descoperite, în aşezări sau morminte, la Agighiol, Băiceni, Craiova, Coţofeneşti, Letniţa, Rogozeni, Poroina, Stânceşti, Peretu, Vraţa, ş.a. Între secolele II î.Chr. – I d.Chr. s-au modelat şi folosit diferite tipuri de fibule, coliere, colane, brăţări, inele, cercei, aplice şi vase descoperite în peste 100 de tezaure, ca acelea de la Bălăneşti, Ceheţel, Cerbăl, Coada Malului, Cojocna, Gliganul, Herăstrău, Lupu, Oradea, Peteni, Remetea, Săliştea, Sâncrăieni, Slimnic, Şimleul Silvaniei etc.
În confecţionarea ceramicii s-a folosit roata olarului. Iscusinţa meşterilor olari specializaţi este relevată de calitatea superioară şi gama variată a produselor ceramice şi de cuptoarele de ars ceramică. Astfel sunt diferite vase (fructiere, străchini, căni, ceşti, cupe, chiupuri etc.) lucrate din pastă fină, cenuşie sau roşie şi decorate cu motive geometrice sau rar naturaliste, incizate, ştanţate sau pictate; alături de ceramica fină continuând să fie lucrate vase cu mâna.
Specializarea unor meşteşugari în prelucrarea lemnului este ilustrată de o serie de unelte specifice: topoare, fierăstraie, dălţi, tesle, compase, cuţitoaie etc., ca şi de resturile multor construcţii cu structură din lemn.
Construirea locuinţelor (cu plan patrulater şi uneori poligonal) şi mai cu seamă ridicarea unor edificii cu caracter militar (ziduri, turnuri, bastioane, valuri, palisade) şi religios (sanctuare) presupun existenţa unor meşteri specializaţi în asemenea lucrări edilitare de anvergură.
Paralel cu meşteşugurile (inclusiv casnice – torsul, ţesutul, prelucrarea pieilor, modelarea ceramicii cu mâna etc.), o dezvoltare fără precedent au avut-o agricultura şi creşterea vitelor.
Din datele arheologice şi din unele informaţii scrise (Arrian, Ovidiu, Horaţiu, Vergiliu, Criton, Papirusul Hunt, Dio Cassius ş.a.) aflăm că, în cursul acestei epoci, geto-dacii au adoptat şi aplicat o tehnică şi un sistem agrar de tip superior celor practicate în epocile anterioare. În cadrul obştilor, predominant teritoriale, s-a trecut de la sistemul agrar „în ţelină” la cel „în asolament” sau „cu pârloagă”. Acesta presupunea extinderea suprafeţelor arabile prin defrişări şi desţeleniri, alternarea sau rotarea culturilor cerealiere şi refacerea fertilităţii solului prin lăsarea lui periodică în pârloagă sau prin însămânţarea unor plante furajere (azotante). Un astfel de sistem agrar este revelat în Dacia preromană de unelte agricole descoperite inclusiv sub formă depozitară (brăzdare şi cuţite de plug, sape, seceri, coase, cosoare, greble, râşniţe rotative), seminţe de cereale (grâu, orz, secară, ovăz, mei), legume şi plante furajere (mazăre, linte, năut, spanac, dovleac, borceag, hrişcă, lucernă), struguri şi cânepă (găsite carbonizate în gropi şi vase de provizii şi în hambare mai mari); ogoare sau holde întinse şi turme sau cirezi de vite semnalate de către autorii antici. Horaţiu scrie semnificativ, în acest sens, despre „geţii cei aspri cărora nehotăruitele ogoare (immetata iugera) le dă roade şi cereale libere. Nu le place să cultive acelaşi ogor mai mult de un an (nec cultura placet longior annua), iar după ce au îndeplinit toate muncile, alţii care le urmează în aceleaşi condiţii le iau locul”.
Dezvoltarea meşteşugurilor şi în special a celor extractive (exploatarea minereurilor feroase şi neferoase, a sării etc), sporirea cantităţii produselor agricole şi animaliere locale (grâne, miere, ceară, blănuri) şi nevoia unor produse străine de lux (mai ales greceşti şi romane) au determinat intensificarea schimburilor comerciale. Acestea sunt dovedite de numeroase şi variate produse de import (vase, unelte, arme, podoabe etc. de factură scitică, celtică, greacă, macedoneană, bastarnă, sarmatică, romană) şi în special de numărul mare de monede din argint, aur, bronz (greceşti, macedonene şi romane, ca şi geto-dacice imitate după staterii lui Filip II şi Alexandru cel Mare, apoi după denarii romani, republicani şi imperiali) folosite drept etalon de schimb; comerţul la geto-daci este menţionat şi de unii autori antici ca: Polibiu, Diodor din Sicilia, Dion Chrysostomos.
Paralel cu dezvoltarea economică şi organizarea politico-militară comunităţile geto-dacice au cunoscut şi o stratificare socială. Din informaţiile unor autori antici (Herodot, Diodor din Sicilia, Strabon, Dion Chrysostomos, Dion Cassius, Petrus Patricius, Iordanes) şi din unele date arheologice (morminte princiare, tezaure, diferite arme şi podoabe de prestigiu, fortificaţii şi reşedinte ale unor căpetenii etc.) rezultă divizarea societăţii geto-dacice în aristocraţie civilă, militară şi sacerdotală (tarabostes sau pilleati) şi oameni de rând, săteni nenobili (comati-kometai sau capillati), alături de aceştia fiind semnalaţi şi sclavi patriarhali proveniţi din captivi de război.
În privinţa organizării politice şi militare a geto-dacilor se disting trei etape. Prima este întinsă între secolele V-II î.Chr. şi se caracterizează prin existenţa mai multor regate cu caracter prestatal. A doua etapă este cuprinsă între circa 80 şi 44 î.Chr. şi constă în formarea unui vast regat cu caracter statal incipient. În a treia perioadă, încadrată între 44 î.Chr.şi 106 d.Chr., găsim mai multe regate cu caracter protostatal.
În prima jumătate a secolului V î.Chr., Sofocle semnalează prezenţa unui regat getic condus de un legendar rege Charnabon, iar în a doua jumătate a acestui secol, Tucidide sugerează o organizare militară la geţi. Trogus Pompeius menţionează pentru anul 339 î.Chr. regatul getic condus de un anonim rex histrianorum, care s-a opus invaziei sciţilor lui Atheas. La rândul său, Arian relatează cu unele detalii interesante expediţia militară (demonstraţia de forţă) făcută de Alexandru cel Mare în vara anului 335 î.Chr. împotriva unui important regat getic care dispunea de o armată de circa 15.000 de oameni (4.000 de călăreţi şi peste 10.000 de pedestraşi) şi îşi avea reşedinţa într-o aşezare fortificată din apropierea Dunării (presupusă a fi fost la Zimnicea). De la Trogus Pompeius şi Curius Rufus rezultă că în partea de sud a Moldovei se afla pe la 331/326 î.Chr. o formaţiune politică getică, care a zdrobit o armată macedoneană de aproximativ 30.000 de ostaşi, condusă de generalul Zopyrion (acesta căzând în luptă), pe când se întorcea dintr-o expediţie împotriva Olbiei.



Diodor din Sicilia şi Pausanias descriu, cu unele detalii referitoare la caracterul regalităţii la geto-daci, războaiele purtate între 300-292 î.Chr. de regele Dromihete împotriva lui Lisimah, regele statului elenistic al Traciei. Din două inscripţii descoperite la Histria aflăm că grecii de aici au solicitat şi primit (în vitutea unor tratate) ajutor militar, mai întâi prin secolul III î.Chr. de la un rege get cu numele Zalmodegikos, apoi prin secolul II î.Chr. de la alt rege get pe nume Rhemaxos. Tot în secolul II î.Chr. îl plasează Trogus Pompeius pe regele dac Oroles (cu rezultate schimbătoare), care a dus lupte cu bastarnii germanici, războinici infiltraţi în jumătatea de nord a Moldovei dintre Carpaţi şi Nistru (unde este atestat un aspect cultural daco-bastarn numit Poieneşti-Lucaşevca). Pentru sfârşitul secolului II sau începutul secolului I î.Chr. apare consemnat, de acelaşi Trogus Pompeius, regele dac Rubobostes/Burobostes în vremea căruia „a crescut puterea dacilor” (incremmenta dacorum per Rubobostem regem).
De la Strabon, Dion Chrisostomos-Iordanes, din câteva inscripţii (între care decretul în cinstea lui Acorneon din Dionysopolis) şi din unele date arheologice cunoaştem că regele geto-dac Burebista (82/79-44 î.Chr.), susţinut de marele preot Deceneu (care va căpăta şi funcţia de vice-rege), a unificat regatele geto-dacice (probabil 4 sau 5 la număr) sub sceptrul său. Strabon precizează că, prin „exerciţii, sobrietate (abţinere de la vin ) şi ascultare de legi”, Burebista a reuşit să creeze un mare stat (megale arhé), acesta întinzându-se din Carpaţii Păduroşi până în Munţii Balcani şi de la Nistru şi Marea Neagră până dincolo de Tisa.
Pentru înfăptuirea acestei opere politice fără precedent în istoria politică a Daciei, regele Burebista i-a supus (pe la 60 î.Chr.) pe celţii boii, teurisci şi scordisci din vest, pe bastarnii germanici din est şi pe grecii din oraşele Pontului Euxin începând de la Olbia şi până la Apollonia pontică. Putând mobiliza o armată de până la 200.000 de oameni şi supunând cea mai mare parte dintre neamurilor vecine, cum notează Strabon, Burebista ajunge „cel dintâi şi cel mai mare dintre regii Traciei, stăpân peste întreg ţinutul de dincoace şi de dincolo de fluviu” (Dunărea), cum îl caracterizează decretul dionysopolitan. Din această precizare rezultă că Burebista avea în subordinea sa alţi regi, el fiind un primus inter pares. Strabon adaugă că Burebista a făcut şi unele incursiuni de pradă la sud de Dunăre, până în Tracia şi Macedonia, devenind un rege „temut şi de romani”. Înaintea confruntării militare de la Pharsalus (din anul 48 î.Chr.) dintre Iulius Caesar şi Cneius Pompeius, regele Burebista a reuşit să încheie cu acesta din urmă, la Heracleia Lynkestis, prin trimisul său Acorneon, un tratat de pace; în schimbul promisiunii acordării unor ajutoare de război, regele dac obţinea din partea generalului roman un important câştig politico-diplomatic: recunoaşterea sa şi a regatului său ca o realitate politică şi miltară în centrul şi sud-estul Europei. Prin această consacrare externă, Burebista şi tânărul său stat intrau definitiv în istoria lumii antice.
Moartea lui Burebista, prin anul 44 î.Chr., în urma unei lovituri de palat, a dus la dezmembrarea marii sale stăpâniri (megale arhé) în patru şi apoi în cinci regate mai mici, probabil tot cu caracter proto-statal (arhe). Numai unul dintre acestea a intrat în atenţia istorigrafiei antice. Este vorba de cel care a avut reşedinţa la Sarmizegetusa şi despre care aflăm, de la Dion Chrysostomos-Iordanes şi alţi autori, că a avut ca regi pe Deceneu, Comosicus, Coryllus/Scorilo, Duras, Durpaneus şi Decebal. Regii Deceneu şi Comosicus, dacă nu şi ceilalţi, au cumulat şi funcţia de mare preot şi judecător suprem. Coryllus sau Scorilo „a domnit timp de 40 de ani peste neamurile lui din Dacia” şi a încheiat un tratat de pace cu împăratul Nero sau Vespasian. Duras, Durpaneus şi Decebal au purtat războaie (în anii 85/86, 87,88) cu împăratul Domiţian, ultimul rege încheind cu acesta pace (în 89). Decebal a purtat apoi două grele războaie (în 101-102 şi 105-106) cu împăratul Traian. Luptând cu străşnicie unii pentru „avere şi putere”, alţii pentru „neam şi libertate” (cum aşa de plastic se exprimă Dion Chrysostomos), dacii au fost în cele din urmă înfrânţi, iar regele lor alungat „nu numai din domnie ci şi din viaţă” (cum notează Plinius cel Tânăr).
În celelalte regate geto-dacice a căror localizare nu o cunoaştem precis sunt menţionaţi, de către Plutarh şi Suetonius, regii Dicomes (probabil în Moldova) şi, respectiv, Cotiso (probabil la sud de Carpaţi). Aceştia, în preajma luptei de la Actium (31 î.Chr.), îşi ofereau serviciile militare lui Antonius şi, respectiv Octavianus. Cotiso a ajuns apoi în război şi a căzut în luptă cu romanii în 29 î.Chr., cum consemnează Horaţiu într-o odă a sa. Dion Cassius scrie despre regii geto-daci Rholes, Dapyx şi Zyraxes, primul fiind aliat cu romanii, iar ceilalţi opozanţi ai acestora; înfrânt de trupele romane (în 27 î.Chr.), regele Dapyx şi-a pus capăt zilelor. Tot ca urmaşi ai lui Burebista mai sunt consemnaţi regii geto-daci Koson şi Thiamarkos, primul inscripţionat pe o serie de monede din aur descoperite în Dacia, iar celălalt imortalizat pe un vas de provizii descoperit în dava de la Ocniţa-Buridava, vasul purtând inscripţia Basileos Thiamarkos epoei.



Dintre toţi regii geto-daci (în număr de peste 25), atestaţi nominal sau cu titlul generic de basileos, rex sau dux, numai Decebal a rămas eternizat printr-un portret de care doar mari personalităţi ale Antichităţii au avut parte. Portretul său fizic apare expresiv dăltuit (de vreo 8-10 ori) în marmura de Carrara a Columnei Traiane, capodoperă sculpturală despre care un exeget al ei nota atât de îndreptăţit: „cu excepţia dacilor nici unul din numeroasele popoare absorbite de imperiu nu se poate lăuda că a văzut înălţându-se un monument mai durabil închinat dragostei sale pentru neatârnare”. Concordant cu ceea ce sculptorii sugerează, pe Columnă apare portretul literar pe care-l schi-ţează Dio Cassius. „Dar cel mai mare război de atunci pentru romani –scrie istoricul– a fost împotriva dacilor, peste care atunci domnea Decebal. Duras, care avusese domnia mai înainte, o oferi de bună voie lui Decebal, regele dacilor, pentru că era priceput în ale războiului şi iscusit la faptă, ştiind când să năvălească şi când să se retragă la timp, meşter a întinde curse, viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu dibăcie de o victorie şi a scăpa cu bine dintr-o înfrângere; lucruri pentru care el a fost mult timp un duşman de temut al romanilor”. Aceste calităţi de mare comandant de oşti şi abil diplomat, ca şi de priceput organizator şi conducător de stat se confirmă prin tot ceea ce cunoaştem că a realizat şi a lăsat în urma sa regele erou şi martir al Daciei.
Dezvoltarea vieţii economico-socială şi politico-militare a lumii geto-dacice din cursul celei de a doua epoci a fierului a fost însoţită de o evoluţie a vieţii spirituale. Cunoştinţe şi aptitudini remarcabile de ordin tehnic şi artistic au etalat geto-dacii în domeniul meşteşugurilor specializate şi cu deosebire în creaţiile lor artizanale. Aici înregistrăm două stiluri artistice: unul (în secolele IV-III î.Chr.) naturalist sau orientalizant în care predomină motivele zoomorfe (la care se adaugă unele antropomorfe, vegetale şi geometrice), iar celălalt (din secolul II î.Chr. – I d.Chr.) geometric (pe fondul principal şi director geometric grefându-se câteva motive naturaliste stilizate). În ambele stiluri s-au lucrat splendide arte-facte din aur, argint şi ceramică (în special, cea pictată). Alte manifestări artistice atestate în lumea geto-dacică se referă la arhitectură, sculptură, muzică şi dans. În cadrul arhitecturii civile, militare şi religioase descoperite în Dacia preromană se disting prin amploare, monumentalitate şi nota de originalitate cetăţile cu ziduri de piatră şi sanctuarele sau templele cu coloane de piatră şi lemn datând din perioada clasică sau statală (secolul I î.Chr. – I d.Chr.)
Informaţii literare (de la Platon, Strabon, Dion Chrysostomos, Dioscorides, Pseudo-Apuleius, Clemens din Alexandria etc.), unele descoperiri arheologice şi date paleontologice atestă existenţa la geto-daci a unor cunoştinţe teoretice sau aplicative din domeniile medicinei, fito-terapiei, botanicii, astronomiei etc.
Dar domeniul cel mai original al spiritualităţii geto-dacice l-au constituit credinţele şi practicile religioase la care se referă mulţi autori antici. Exemplificăm în acest sens pe Strabon, care scrie că la neamul geţilor „râvna pentru cele divine a fost mereu o preocupare de căpătenie”. Izvoarele antice şi datele arheologice atestă cu certitudine caracterul politeist al religiei geto-dacice. De la Herodot şi alţi autori aflăm de zeii Zalmoxis şi Gebeleizis, de un zeu al războiului (corespunzător lui Ares–Mars), o zeiţă a vetrei şi focului, protectorea căminului (asemănătoare cu Hestia–Vesta), o zeiţă a lunii, pădurilor şi farmecelor, care purta numele Bendis (analoagă cu Artemisa–Diana), un zeu numit Darzalas (înrudit cu Dionysos), un zeu cu atribute asemănătoare lui Hermes, altul cu rosturi apropiate zeului Hephaistos. Descoperirea mai multor sanctuare în davele de la Grădiştea-Muncelului – Sarmizegetusa (11), Costeşti (4), Racoş (4), Bâtca Doamnei (2), Brad (2) etc., ca şi iconografia în care apar personaje masculine şi feminine, pedestre şi călăreţe, şi câteva înaripate (pe unele piese descoperite la Bălăneşti, Coada Malului, Herăstrău, Iachimovo, Galice, Răcătău, Surcea, etc) confirmă existenţa mărturisită în izvoarele scrise a mai multor divinităţi proprii panteonului geto-dacic. Puţine ştiri literare fac referiri la organizarea cultului şi sacerdoţiului la geto-daci. Rezultă sigur că exista un mare preot, ceea ce, firesc, presupune o importantă tagmă preoţească. Dion Chrysostomos aflase că preoţii şi regii geto-daci erau aleşi din rândul aristocraţiei, nominalizând ca mari preoţi pe Deceneu şi Comosicos. De asemenea, sunt menţionaţi, în Dacia, unii călugări celibatari, vegetarieni şi abstinenţi, aparţinând la secte religioase şi fiind consemnaţi de Strabon sub numele de ktistai (abstinenţi de la plăcerile lumeşti) sau kapnobatai (călători prin nori), iar de Ioseph Flavius, sub denumirea de polistai (întemeietor de oraşe) sau pleistoi (foarte mulţi).
În continuarea epocii precedente (Hallstatt), în cea de a doua epocă a fierului se constata o intensă dezvoltare a societăţii, pe toate planurile: social, economic, spiritual.
Un loc important, dat chiar de semnificaţia denumirii perioadei respective, este cea a perfecţionării procesului de prelucrare a fierului. Acum asistăm la generalizarea, efectivă a folosirii uneltelor din fier, ca şi la apariţia brăzdarului din fier în agricultură. Prin urmare este de presupus o creştere a productivităţii în agricultură. Alături de creşterea animalelor, pentru hrană, piele sau lână, se observă un progres al meştesugurilor legate de nevoile comunităţii, dar şi apariţia unor meşteşugari de prestigiu, care lucrau doar pentru elita geto-dacă. Acum se generalizează producţia ceramicii lucrată la roată.



Din punct de vedere al organizării social-politice, avem documentate formaţiuni cu caracter tribal sau al uniunilor de triburi, cu o ierarhie politică similară lumii greceşti, în fruntea căreia se găsea un basileios (rege), secondat de conducătorii elitei preoteşti şi militare.
În formele sale principale, a doua epocă a fierului continuă în bună parte tradiţia hallstattiană locală, la care se vor grefa influenţe şi elemente alogene, ce vor da o coloratură aparte acestei epoci istorice. Legăturile strânse cu lumea tracilor sudici, cu grecii din coloniile greceşti, cu sciţii sau cu celţii din Transilvania sau de la Dunărea de mijloc, iar, mai apoi, cu illirii şi romanii au contribuit la accentuarea progresului societăţii geto-dace, în ansamblul ei. Aceste contacte sunt prilejuite, îndeosebi, de intensele relaţii de schimb, facilitate şi de apariţia monedei pe piaţa comercială.
La începuturile epocii La Tène asistăm la apariţia unei „arte princiare”, ce reflectă, în egală măsură, statutul noii aristocraţii militare, cât şi viaţa spirituală a societăţii geto-dacice, în strânsă legătură cu lumea sud-tracică, scitică sau grecească. În cadrul acestei arte se remarca aşa-numitul stil animalier, preluat din lumea scitică şi adaptat în forme originale. În privinţa ritului şi ritualului de înmormântare, dacă pentru perioada timpurie cunoaştem necropole cu un număr considerabil de morminte, precum la Zimnicea sau Murighiol, treptat numărul acestora scade simţitor, în favoarea mormintelor aristocratice.
Din punct de vedere etnic, perioada în discuţie este definită şi prin prezenţa, alături de populaţia geto-dacică a unor populaţii alogene, pătrunse pe teritoriul României, cum ar fi sciţii, celţii sau bastarnii.
Începuturile celei de a doua epoci a fierului, pe teritoriul României sunt plasate diferit, de la zonă la zonă, având cauze diferite. În timp ce la Dunărea de Jos şi în zona Carpaţilor de curbură, sub influenţa puternică a lumii greceşti, noua perioadă istorică debutează mai timpuriu, în jurul datei de 450 a.Chr., în spaţiul intracarpatic, această trecere se produce doar în jur de 400 a.Chr.



Periodizarea general acceptată de specialişti pentru perioada în discuţie este un una tripartită, desfăşurată astfel:
- La Tène timpuriu (cca. 450/400 - începutul sec. III a.Chr.);
- La Tène mijlociu (începutul sec. III - începutul sec. II a.Chr.);
- La Tène târziu (sec. II a.Chr. - sec. I p.Chr.), aceasta din urmă corespunzând aşa-numitei faze „clasice” a culturii şi civilizaţiei geto-dacice.
Încă de la finalul epocii hallstattiene, în lumea scitică, se poate observa o largă utilizare a pieselor lucrate din fier. Generalizarea efectivă a folosirii fierului se va produce în epoca La Tène, când vor fi transpuse în noul metal, majoritatea uneltelor şi armelor folosite în epocă. Metalurgia fierului implică alte cunoştinţe, dar şi aflarea şi exploatarea unor surse diferite, cu procedee diferite a fierului. Metalurgia fierului la daci avea la bază, îndeosebi, exploatarea zăcămintelor locale, lucru atestat prin analizele metalografice asupra fierului încorporat în lupele sau obiectele finite din zona Grădiştii Muncelului, pentru care a fost stabilită provenienţa sa din imediata vecinătate, din Muntele Bătrâna. În lumea geto-dacică s-au dezvelit mai multe cuptoare pentru redus minereul de fier, precum cele de la Şeica Mică sau Bragadiru. La acestea se adaugă numeroasele ateliere de fierărie din perioada dacică târzie, majoritatea concentrate în zona Munţilor Sebeşului (Sarmizegetusa Regia, Capâlna, Cugir, Costeşti), dar şi la Ocniţa, Poiana, Pecica ş.a. În perioada sec. I a.Chr. – I. p.Chr. creşte considerabil numărul armelor lucrate din fier, ce exprimă elocvent creşterea puterii şi a rolului armatei la geto-daci.
Deşi moneda, ca piesă de schimb apare în Lydia, încă din sec. VII a.Chr., pătrunderea acesteia pe piaţa comercială a Daciei se produce mult mai târziu. O serie de piese monetare, cum ar fi săgeţile din bronz erau folosite ca mijloc de schimb în epocile anterioare. În perioada sa timpurie de utilizare, moneda se foloseşte, în paralel cu schimbul bazat pe troc.
Cele dintâi monede emise pe teritoriul României sunt drahmele de argint ale oraşului Histria, bătute în sec. V-IV a.Chr. O pătrundere masivă a monedei pe piaţa Daciei se produce în vremea regelui macedonean Filip al II-lea şi a urmaşilor săi, urmată de o utilzare a monedelor emise de oraşele greceşti Apollonia, cele ale provinciei Macedonia Prima, ale insulei Thasos şi Dyrrhachium, prezente în număr mare în cadrul unor tezaure. Sub influenţa monetăriei greceşti, geţii vor bate primele lor monede în sec. IV a.Chr., în Dobrogea, unde întâlnim piese cu legenda MOSKON. În vremea aceasta, în Transilvania, celţii vor utiliza moneda lor proprie, în cadrul căreia se remarcă cele cu legenda BIATEC.
Cu timpul se formează şi o monetărie geto-dacică proprie, ce prelua, ca sursă de inspiraţie, monedele greco-macedoniene, în cadrul căreia pot fi distinse mai multe faze şi tipuri regionale. Metalul utilizat era argintul, doar într-o fază târzie, după dispariţia tipurilor monetare geto-dacice, făcându-şi apariţia, în zona capitalei regatului dac, monedele de aur, cu legenda KOSON.



Aşa cum o atestă descoperirea unor tezaure „princiare” geto-dacice din perioada secolelor V-III a.Chr., se poate vorbide o influenţă puternică în arta epocii, prin preluarea la sciţi a stilului animalier. Tematica dominantă în cadrul acestui stil artistic este marcată de reprezentări zoomorfe, reale sau din bestiarul imaginar, asociate unor reprezentări umane, toate acestea parte a unei mitologii încă greu de reconstituit. Asemănările cu „arta stepelor” scitică sunt evidente.
Odată cu înfiinţarea coloniilor greceşti pe ţărmul vestic al Mării Negre pot fi plasate şi începuturilor relaţiilor populaţiei getice cu grecii. Raporturile între cele două lumi diferite s-au intensificat odată cu dezvoltarea coloniilor şi a relaţiilor de schimb, situaţie reflectată atât în cadrul aşezărilor, cât şi a mormintelor de incineraţie de la Histria, Cernavoda sau Murighiol. Aceeaşi situaţie poate fi sesizată în cazul aşezărilor getice din sudul Moldovei, în Muntenia sau în Moldova, unde apar frecvent produse greceşti, precum ceramică, obiecte de podoabă sau monede. De asemenea, astfel de produse pătrund şi în aria intracarpatică, însă în număr mult mai mic.
Pe seama influenţelor greceşti este de pus şi prezenţa primelor vase ceramice lucrate la roată, apărute în siturile getice de la Alexandria, Murighiol şi Zimnicea.
Relaţii de durată s-au statornicit între populaţia getică şi cea greacă de la gurile Dunării. Documentele scrise ne înfăţişează cazul oraşului Histria, ce a beneficiat de protecoratul regilor geţi Zalmodegikos şi Rhemaxos.
Relaţiile grecilor cu geto-dacii au avut, întotdeauna, un caracter reciproc; cu toate acestea, Dacia nu s-a grecizat, ci a preluat doar o serie de componente ale culturii materiale şi spirituale greceşti. Odată cu cucerirea, de către Burebista, a coloniilor greceşti de la Marea Neagră va fi atestată şi prezenţa unor meşteri greci folosiţi pentru ridicarea primelor fortificaţii cu ziduri de piatră fasonată din Dacia, îndeosebi în zona Munţilor Sebeşului.
O nouă etapa în evoluţia relaţiilor cu lumea sudică este ilustrată prin apariţia statului elenistic al Thraciei, moment ce coincide cu apariţia, în număr mare a produselor şi influenţelor elenistice, în cadrul cărora se înscriu şi aşa-numitele boluri deliene. Printre cele mai răspândite produse sunt amforele şi bolurile deliene. Multe din relaţiile cu lumea greacă s-au stabilit prin filiera tracilor sud-dunăreni sau a illirilor.

Relaţiile cu lumea romană

Extinderea graniţelor lumii romane spre Balcani a atras după sine şi stabilirea unor contacte comerciale cu lumea geto-dacică. Acest fenomen se poate sesiza începand cu sec. II a.Chr., urmat de o intensificare deosebită între sec. I a.Chr. – I p.Chr. Penetraţia economică romană se poate observa prin prezenţa unor produse (ceramică, obiecte de bronz, fier, argint, sticlă) în cadrul unor aşezări sau morminte geto-dacice. Pe aceeaşi linie pot fi amintite şi imitaţiile după produse romane. Un loc aparte îl ocupă, în cadrul relaţiilor de schimb, moneda romană care va înlocui, treptat, pe cea grecească şi cea autohtonă. Concentrarea marii majorităţi a tezaurelor de monede republicane romane în Transilvania indică legături speciale cu acest spaţiu. Dar influenţa romană s-a exercitat şi în alte domenii ale vieţii materiale sau spirituale, în cazul ultimeia prin folosirea de către daci a scrisului cu caractere latine. Aceste relaţii daco-romane coincid cu perioada de prosperitate şi putere a regatului dac.
Relatiile de schimb cu lumea romană vor fi alternate, în perioada sec. I p.Chr. de conflicte armate şi relaţii diplomatice generate de tendinţa expansionistă de consolidare a imperiului roman la gurile Dunării.
Cultura materială a geto-dacilor continuă să se dezvolte în epoca La Tène, aşa cum o atestă descoperirile din aşezările deschise sau întărite (Zimnicea, Popeşti, Piscu Crăsani – Muntenia, Coţofenii din Dos – Oltenia, Stânceşti, Cotnari, Buneşti, Cocorani şi Poiana – Moldova, Bedaud – Dobrogea, Mişcăuţi, Mateiuţi şi Butuceni – Basarabia etc.), precum şi din necropolele plane sau tumulare. Cetăţile, de dimensiuni reduse, reprezintă reşedinţe ale unor uniuni tribale şi loc de refugiu în caz de primejdie.
Un progres evident se înregistrează în arta geto-dacică în prima perioadă de dezvoltare a culturii geto-dace (faza veche), când se cristalizează stilul animalier în spaţiul carpato-balcanic, caracterizat printr-o îmbinare armonioasă de elemente decorative de caracter tracic, scitic, grec şi achemenid, tratate într-o manieră locală, în funcţie de atelierul în care s-au produs piesele respective. Este vorba de o artă cu caracter „princiar” sau aristocratic, bine ilustrată prin unele descoperiri arheologice importante, precum cele din mormântul tumular de la Aghighiol (Dobrogea), coiful de aur de la Poiana Coţofeneşti, tezaurele de piese de aur de la Băiceni, de argint de la Craiova, mormintele de la Peretu şi Găvani, sau rhyton-ul de la Poroina, ori depozitul de obiecte din bronz de la Olăneşti (Basarabia).



În ceea ce priveşte descoperirile din necropole, acestea provin, în marea lor majoritate, din morminte de incineraţie, rit predominant şi în La Tène-ul dacic (Zimnicea, Aghighiol, Peretu, Craiova, Cucuteni sau Enisala şi Murighiol), datate în sec. IV-III. În schimb, ritul inhumaţiei, este foarte rar întâlnit la daco-geţi, după cum par s-o indice doar cele câteva morminte de copii de la Sf.Gheorghe – Bedehaza sau de adulţi de la Braşov, a căror cronologie şi atribuire etnică, însă, nu este chiar certă.
La dezvoltarea civilizaţiei geto-dace, ilustrată prin descoperirile mai sus menţionate au contribuit, în primul rând, relaţiile cu civilizaţia greacă din coloniile pontice, produsele şi monedele greceşti pătrunzând adânc în teritoriul locuit de geţi. Relaţiile dintre greci şi daco-geţi au avut întotdeauna un caracter reciproc. Cu toată intensitatea şi varietatea acestor relaţii, Dacia nu s-a grecizat ci au fost preluate şi asimilate în mod creator de autohtoni.
În sec. III-II, odată cu scăderea relaţiilor cu lumea greacă şi sud-tracică, în urma intervenţiei la Dunăre a macedonenilor şi a legăturilor cu statul elenistic al Thraciei civilizaţia geto-dacică a cunoscut influenţele elenistice. Aşa se explică prezenţa, în cuprinsul unor aţezări geto-dace, a produselor de import elenistice, răspândite în întreg teritoriul geto-dacic, precum şi apariţia unor imitaţii locale ale ceramicii elenistice (amfore, boluri deliene etc.).
Grecii din Peninsula Balcanică, prin intermediul ilirilor s-au transmis la nordul Dunării unele produse de influenţă grecească, după cum o dovedesc coifurile greco-ilire de la Gostavăţ şi Ocna Mureş, sau fibulele de argint cu balama din tezaurul de la Ostrovu Mare.
Continuă şi în epoca La Tène relaţiile cu civilizaţia scitică, după cum atestă unele piese din metal descoperite la Medgidia, Băiceni, Craiova, Scorţaru etc.

Celţii pe teritoriul României

Populaţia celtică prezentă pe teritoriul României, începând cu jumătatea sec. IV a.Chr. face parte din ramura răsăriteană a marelui neam celtic, întâlnit din Insulele britanice până în Balcani. În spaţiul românesc, celţii s-au stabilit în zonele de nord-vest, Transilvania şi o parte din nordul Moldovei.
În sec. IV (a doua jumătate) – III (prima jumătate) geto-dacii intră în contact cu civilizaţia celtică, de origine vest-europeană, care pătrunde în teritoriile noastre. Celţii, o populaţie ce aparţine ramurii celei mai vestice a indo-europenilor, au invadat iniţial Transilvania, dinspre Pannonia, pe căile Mureşului şi Someşului, instalându-se aici pentru o perioadă de două secole. Aceste căi de invazie celtică sunt atestate prin numeroase descoperiri, în special de morminte de incineraţie, din Transilvania, datate, în majoritate, în sec.III-II î.Hr. Dintre acestea se remarcă necropola birituală de la Ciumeşti (SM), necropolele de la Silvaş şi Blandiana (AB), Toarcla (SB), Apahida (CJ), Fântânele (BN), Pişcolt (SM) sau Oradea Nouă (BH) cu piese metalice sau ceramică specifică celţilor. Morminte cu inventar celtic s-au găsit ţi în Oltenia (Gruia, Corlate, Odorel), care pot să fi aparţinut celţilor scordisci, amestecaţi cu iliri şi traci. Materiale de factură celtică au apărut, sporadic, în Moldova la Glăvăneştii Vechi şi Cucuteni (IS) şi la Dăneşti (VS), iar în Muntenia la Sărata Monteoru şi Tinosu. În Dobrogea, unde însă nu găsim urme celtice certe, se cunosc denumirile unor celţi ca Noviodunum (Isaccea) şi Arrubium (Măcin), cu rezonanţe curat celtice.
Influenţa celtică a fost puternică mai ales asupra geto-dacilor din Transilvania şi Oltenia, în sec. III-II, populaţia autohtonă transmiţând la rându-i celţilor unele produse specifice, precum şi altele, traco-getice şi greceşti de origine meridională.
Din punct de vedere etnic, este greu să se precizeze grupurile de celţi cărora le aparţin descoperirile celtice din spaţiul carpato-dunărean, întrucât localizările de triburi celtice din acest spaţiu sunt nesigure, presupunându-se doar locuirea aici a cotensilor (sudul Moldovei), boilor, tauriscilor, anarţilor şi scordiscilor. Cu toată influenţa celtică, în Dacia au continuat să predomine elementele autohtone, atât în domeniul culturii materiale, cât şi al vieţii spirituale. În afară de celţi, în cursul sec. II-I a.Chr., geto-dacii din est au venit în contact cu cultura triburilor germanice ale bastarnilor, atestate aici, arheologic, prin grupul Poieneşti-Lukaşevka şi pe baza izvoarelor scrise. Pe teritoriul României, resturile de cultură bastarnă se concentrează în centrul şi nordul Moldovei, cum atestă descoperirile din necropolele de incineraţie de la Poieneşti (VS) şi Boroseşti (IS), sau din aşezările de la Lunca Ciurii (IS), Botoşana (SV), care le-au servit bastarnilor ca bază pentru incursiunile lor spre Pont şi Dunăre, menţionate în textele antice.



Odată cu pătrunderea acestor triburi bastarne aici, au încetat aşezările fortificate geto-dacice din sec.V-III din Moldova, trecându-se la aşezări cu poziţie joasă până în sec.I î.Hr. - I, când, în condiţiile istorice din vremea lui Burebista–Decebal, se vor întâlni din nou aşezări întărite în zona subcarpatică din centrul Moldovei. Cele câteva urme de locuire bastarnă în Transilvania, identificate la Moreşti (MS), nu ar fi exclus să fie în legătură cu o incursiune bastarnă, de scurtă durată. De altfel, în legătură cu invaziile bastarnilor în teritoriile geto-dace s-a pus mai demult şi episodul reluat de Iustinus, cu privire la înfrângerea dacilor din Transilvania şi Carpaţii Orientali, de sub conducerea lui Oroles.
Aceste triburi germane, cu un nivel inferior de dezvoltare faţă de acela al geto-dacilor, pe care însă, se pare că temporar le-au dominat politic şi militar în zonele centrale şi nord-vestice ale Moldovei, decad odată cu întărirea geto-dacilor în vremea lui Burebista, neinfluenţând dezvoltarea culturii locale. Nivelul civilizaţiei geto-dace, împreună cu interesele economice şi politice romane către Balcani şi Dunărea de Jos, au favorizat legăturile, sub multiple forme, cu civilizaţia romană, cu începere din sec. II î.Hr., odată cu penetraţia economică romană directă, dinspre Adriatica şi Italia, în Peninsula Balcanică şi la nord de Dunăre, care va creşte apoi, în sec.I î.Hr. - I, contribuind la progresul culturii locale geto-dacice. Această penetraţie economică romană în Dacia este atestată prin multe descoperiri de ceramică, piese din bronz, argint şi din sticlă, precum şi de moneda romană republicană.
În ceea ce priveşte ceramica, pe lângă specia de import romană, caracterizată prin pastă de culoare roşie, datorită arderii oxidante, se remarcă numărul destul de mare al imitaţiilor geto-dace. La fel, activ a fost comerţul cu vase şi obiecte din metal romane, din care un loc aparte îl ocupă uneltele şi armele din fier, precum şi podoabele sau piesele de cosmetică din bronz produse în atelierele italice.
Amploarea volumului schimburilor comerciale, la care băştinaşii participau cu vite, piei, blănuri, grâne, miere, lemn şi alte produse, a contribuit la introducerea monedelor republicane în Dacia, cu începere din sec. II î.Hr., dar şi a celor din coloniile greceşti Apollonia şi Dyrrhachium, de pe coaste de est a Mării Adriatice.
Influenţa romană în Dacia s-a exercitat însă nu numai în domeniul culturii materiale, ci şi în acela al vieţii spirituale, îndeosebi în religie, cunoştinţe ştiinţifice şi scrierea cu caractere latine. În felul acesta, cu începere din sec. II î.Hr., odată cu penetraţia economică romană în Balcani şi la nord de Dunăre, dezvoltarea pe o treaptă superioară, economică, culturală şi social-politică a geto-dacilor, le-a permis să vină în contact cu romanitatea, favorizând procesul de romanizare declanşat în urma cuceririi Moesiei şi, mai apoi, a Daciei de către romani.
În plin avânt în vremea lui Burebista şi Decebal, civilizaţia dacică, prin ocuparea Moesiei şi Daciei de către romani, şi-a schimbat cursul evoluţiei, fără să dispară însă cu totul, atât în teritoriile supuse Romei, din cadrul provinciilor Dacia şi Moesia Inferior, cât şi în afara lor, în acelea locuite de dacii liberi şi carpi.
Progresele realizate în domeniul metalurgiei, în epoca La Tène, au contribuit la creşterea producţiei de bunuri şi, odată cu aceasta, la extinderea schimburilor dintre diferitele comunităţi, pentru care a fost necesară introducerea monedei din metal, cum am văzut anterior. În acelaşi timp, sporirea producţiei de bunuri a contribuit la intensificarea separării meşteşugarilor de aagricultori şi, datorită schimburilor de produse, la apariţia unei noi categorii sociale, a negustorilor.
În aceste condiţii, la triburile geto-dace, aflate într-o etapă înaintată a organizării politice, atestată şi prin izvoarele scrise, s-au accentuat diferenţierile sociale, în cadrul uniunilor de triburi, corespunzătoare unor formaţiuni social-politice anterioare organizării statale din vremea lui Burebista. Această accentuare a diferenţierilor sociale este atestată arheologic, printre altele, şi prin aşezările întărite din sec. V-III î.Hr., în jurul cărora se aflau aşezările deschise, de o mai mare sau o mai mică întindere, precum şi de mormintele tumulare, pentru şefi militari sau alţi membri ai aristocraţiei tribale, aşa cum este cazul în zona Cucuteni – Cotnari, Zimnicea etc.
La acestea se adaugă şi arta cu caracter aristocratic, bine ilustrată prin unele descoperiri arheologice, menţionate anterior, provenind din Dobrogea şi din regiunile extra-carpatice, în care se reflectă procesul de accentuarea diferenţierilor social-economice la geto-dacii din zonele respective. În această privinţă se remarcă tezaurul de obiecte din aur.


BIBLIOGRAFIE:


Titlu complet: La Tène - a doua epocă a Fierului (cca. 450 a.Chr. – 100 p.Chr)

Surse:
Cristian Ioan Popa, Istoria veche a României. Note de curs, Alba Iulia, 2003-2004;
Vasile Dupoi, Istoria antică a românilor, în Ghe. Onişoru; Stefan Lache (coord.), Sinteze, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003.


Bibliografie suplimentară:
I.H.Crişan, Civilizaţia geto-dacică, Bucureşti, 1993;
I.Glodariu, Relaţiile comerciale ale Daciei cu lumea elenistică şi romană, Cluj, 1974;
V.Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, Bucureşti, 1988;
M.Petrescu-Dâmboviţa et alii, Istoria României de la începuturi până în secolul VIII, Bucureşti, 1995;
S.Sanie, Din istoria culturii şi religiei geto-dacilor, Iaşi, 1995;
Constantin Preda (coord.), Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994.