Mircea Dogaru

             Sora sau fiica lui Decebal

           După victoria de la Tapae şi invadarea meleagurilor haţegane, la venirea iernii, 101/102, romanii începuseră - nota Dio Cassius(1) -"să se urce chiar pe culmile munţilor, luând cu pericole munte după munte", apropiindu-se de "scaunul domniei dacice". În acelaşi timp, acţionând independent, cavaleria maură, comandată de Lusius Quientus forţase pasul Vîlcan(2) pentru a-i desăvârşi încercuirea şi, atacând "din altă parte, măcelări pe mulţi şi pe mulţi încă îi prinse de vii; atunci Decebal trimise soli"(3). Fusese o nouă încercare de a câştiga timp, iar Traian acceptase tratativele, gândindu-se la dificultatea prelungirii ofensivei în plină iarnă, împotriva unui adversar specializat în lupta în munţi şi care dovedise că preţuieşte libertatea mai mult decât viaţa.
           "Priceput în ale războiului şi iscusit la faptă, ştiind când să se retragă la timp, meşter a întinde curse, viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu dibăcie de o victorie şi a scăpa cu bine dintr-o înfrângere"(4), regele dac a ştiut să profite de scurtul răgaz al lunilor de iarnă. Mizând pe sprijinul tuturor geţilor de la răsărit de munţi şi al celor din Moesia Inferioară, gata să se ridice împotriva autorităţilor romane, pe alianţe cu roxolanii, bastarnii şi, poate, pe intrarea în luptă a îndepărtatului rege al părţilor, Pacoros II, înainte ca Dunărea să-şi lepede complet mantia-i de gheaţă, el a declanşat, în primăvara timpurie a anului 102 marea contraofensivă menită să elibereze teritoriile din dreapta fluviului, să intercepteze comunicaţiile lui Traian cu resurse şi să prindă armata romană angajată în munţii Daciei, între două fronturi (6).

           Desfăşurarea evenimentelor, redată de scenele XXXI-XLIV ale Columnei, a probat realismul concepţiei sale strategice. Natura însăşi a trebuit să intervină, prin dezgheţul -timpuriu, care a provocat pierderi călărimii dace la forţarea fluviului, permiţându-i, în acelaşi timp, lui Traian, rapida îmbarcare şi deplasare a unităţilor sale în sprijinul garnizoanelor moesice asediate, pentru ca, temerara încercare de întoarcere a flancului drept al "frontului" roman să eşueze. Pierzând peste 3800 de luptători în bătălia decisivă desfăşurată la nord-est de Durostorum (Silistra) şi sud de Axiopolis (Cernavodă), pe locul în care va ridica, ulterior, monumentul triumfal şi va fonda oraşul Tropaeum Traiani (Adamclisi), Traian a reuşit să respingă atacul şi să restabilească situaţia. În mare grabă s-a îmbrăcat apoi cu forţele disponibile pe navele flotei fluviale (Classis Flavia Moesica), reîntorcându-se pe teatrul principal de operaţii pentru a continua asaltul munţilor fortificaţi ai Daciei. Noua tentativă a lui Decebal de a câştiga timp, trimiţând la tratative "pe cei mai de vază dintre pileaţi" a eşuat. Concomitent cu grosul forţelor, comandate personal de împărat, cavaleria maură şi-a reluat înaintarea asupra Sarmizegetusei, consolidându-şi poziţia, prin implantarea în pământ dacic a bazelor (castrelor) de pe înălţimile Jigoru Mare, Comărnicel şi Vârful lui Patru(7). Mai multe grupări din forţele de acoperire ale Moesiei Inferioare au pătruns în Transilvania prin pasul Breţcu, pe la Bran (după ridicarea castrelor de la Târgşor, Mălăeşti, Pietroasele, Drajna de Sus şi pe la Turnu Roşu, în fruntea uneia din ultimele două aflându-se însuşi guvernatorul Marius Laberius Maximus, care a dezvoltat apoi ofensiva spre apus. El a fost eroul unei întâmplări care, în mod neaşteptat, a dus la încheierea ostilităţilor, obligându-1 pe Decebal să accepte pacea romană.

           "Traian puse mâna pe munţii cei întăriţi cu ziduri şi găsi într-înşii (la Costeşti - n.n.) armele, maşinile de război, captivi şi steagul luat mai înainte de Fuscus (al legiunii V Alaudae - n.n). Din pricina aceasta - relatează Dio Cassius - şi mai ales după ce, în acelaşi timp Maximus prinse pe sora lui şi luă o cetăţuie (Tilişca? -n.n.), puternică Decebal fu gata să se învoiască la toate cele ce i s-ar fi poruncit, nu că avea de gând să se ţină de ele, ci ca să mai răsufle puţin"(9). Pornind de la acest pasaj, în istoriografia noastră s-a exprimat opinia că de importanta captură a lui Maximus poate fi legată scena XXX de pe Columnă, reprezentând un personaj feminin de rang înalt, o prinţesă dacă îmbarcată pe o corabie în prezenţa lui Traian, a cărui atitudine de deferentă este vădită. Regretatul profesor Hadrian Daicoviciu a pus însă din nou sub semnul întrebării ceea ce părea un adevăr aproape demonstrat, observând că amintita scenă precede descrierea în imagini a luptelor din Moesia, fiind departe de a anunţa sfârşitul confruntărilor. Mai mult, la data realizărilor sculpturilor, Laberius Maximus căzuse în disgraţie şi "este foarte puţin probabil ca vreo acţiune a lui sau rezultatul vreunei asemenea acţiuni să-şi fi găsit loc în reliefurile Columnei" (10).
           Dacă nu poate fi identificat cu sora lui Decebal, cine este personajul feminin din scena XXX îmbarcat de Traian în momentul când el însuşi se pregătea să plece pe noul teatru de operaţii? Referitor la familia regelui dac, este acceptată existenţa unui frate, Diegis (după Marţial şi Cassius Dio) (11), care se afirmase ca diplomat cu ocazia încheierii tratatului din 89 şi a unei surori capturată de guvernatorul Moesiei Inferioare în vara lui 102. Nu se poate preciza însă cine era prinţesa din scena amintită, dacă există vreo legătură de rudenie între "Vezina, care venea în locul al doilea după Decebal" (12) şi aceasta şi cine erau adolescenţii capturaţi de romani, potrivit scenei ulterioare XLVI, despre care s-a afirmat că ar fi copiii săi. Dispariţia principalelor izvoare narative ne obligă, deocamdată, să rămânem pe tărâmul ipotezelor.
           Adolescenţii captivi (un băiat şi o fată) figuraţi pe Columnă ca şi prinţesa readusă în discuţie au fost, fără îndoială, personaje marcante, membri ai familiei regale, altfel înregistrarea în piatră a evenimentelor izolate ale capturii lor nu şi-ar fi avut rostul. Ar putea fi vorba despre copiii şi soţia lui Decebal. Mai curând însă, luând în calcul vârsta pe care o avea, după aproape 20 de ani de domnie regele dac şi faptul că presupusul său fiu Scorilo, mai vârstnic decât Duras murise în anii 68-69 e.n., putem presupune că scenele Columnei înfăţişează capturarea fiicei lui Decebal şi a nepoţilor săi pe care, curtenitor, dar ferm Traian i-a expediat în spatele frontului. Unde anume? în nici un caz la Roma, unde prezenţa lor ar fi făcut vâlvă, ecoul ei transmiţându-se în timp, datorită poeţilor de curte, dacă nu istoricilor, aşa cum s-a perpetuat amintirea spectacolului oferit cetăţenilor de prezenţa capului regelui-erou pe scările Germoniae. Au fost duşi, probabil, cât mai departe de teatrul de operaţii, dar într-unui dintre oraşele sau castrele moesice, pentru a fi la îndemână ca mijloc de presiune împotriva dacilor siliţi să accepte pacea romană. Dacă au fost sau nu redaţi familiei, nu putem decât iarăşi presupune. Mai curând nu, dacă luăm în considerare evenimentele anilor 260-261 când, pe teritoriu întins, cuprins între Balcani, Dunărea mijlocie şi Carpaţi - parte cândva din regatul lui Burebista - împotriva împăratului Gallienus, ca prim pretendent traco-dac la purpura imperială, să ridica - după Historia Augusta - "ducele" sau "tyranul" Regalianus ("Regilianus") (13). Şi-a afirmat drepturile bătând monedă proprie sub numele care-i atesta originea regală, pretinzându-se descendent al lui Decebal. Apartenenţa sa la dinastia dacă putea fi reală, după cum putea fi o legendă creată de anturajul său pentru a-i asigura sprijinul populaţiei autohtone şi a legiunilor recrutate în mare măsură din traco-dacii romanizaţi, adevărată sau nu, declaraţia lui Regalianus nu ar fi putut fi făcută fără a se baza pe un fapt real. Acela cunoscut încă de populaţia din Dacia, Moesia şi Pannonia că membri ai familiei lui Decebal au supravieţuit epocii lui Traian, continuând să vieţuiască în valea Dunării, în mijlocul celor de o stirpe, sub stăpânire romană.
              A fost, femeia din scena XXX a Columnei fiica (soţia) sora lui Decebal sau nu a avut nici o legătură cu familia regală? Au fost adolescenţii din scena CXLVI copiii sau nepoţii lui? Dinastia dacă a dat sau nu populaţiei autohtone de pe ambele maluri ale Dunării un strălucit conducător politic şi militar unanim apreciat de contemporani în perioada lui Regalianus? Sunt întrebări la care, poate viitorul va răspunde!

           Note
           1. Cassius Dio, LXVIII, 8.
           2. H. Daicoviciu, Dacii, Bucureşti, 1972, p.349.
           3. Cassius Dio, loc. cit.
           4. ibidem.
           5. Vezi Plinius cel Tânăr, Scrisori către Traian, 74, 1-2.
           6. R. Vulpe, DID, II, 1968, p.86.
           7. H. Daicoviciu, Portrete dacice, Bucureşti, 1984, p.159.
           8. Omagiu lui Constantin Daiciviciu cu prilejul împlinirii a 60 de ani, Bucureşti, 1960, p.229.
           9. Cassius Dio, LXVIII, 9.
           10. H. Daicoviciu, op. cit., p.159.
           11. Marţial, V, 3, 1-5; Cassius Dio, LXVII, 10.
           12. Cassius Dio, LXVII, 10.
           13. Vezi LI. Russu, Elemente traco-getice în Imperiul roman şi în Byzantium, Bucureşti, 1976, p.34-35.