Populatie de neam germanic din marea  familie  a  indo-europenilor, principala ramura, rasariteana, a populatiilor  germanice.  Au  jucat  un  rol activ la Dunarea de Jos si in regiunile nord pontice in sec. 3—4 e.n.

       In legatura cu teritoriul lor de bastina au fost emise in literatura de specialitate doua opinii. Prima sustine originea peninsulara a gotilor (Wastergotland,  Goltand)  de unde au migrat la inceputul e.n. pe tarmurile Marii Baltice, in regiunea de la varsare a Vistulei.  Cea de a doua  opinie incearca sa dovedeasca originea continentala a gotilor pe care  o  fixeaza in regiunea Mazoviei. Cercetarile arheologice  au  identificat  orizontul cultural timpuriu gotic in sec. I i.e.n.—I e.n. si avind trasaturi arhaice fata de cel al populatiilor care intrasera in contact direct sau indirect cu civilizatia greaca si romana.

           Gotii au coborit in regiunile de la S si SE de coastele  Marii  Baltice  la  mijlocul si in cea de a doua jumatate a sec. 2 e.n. Efectul acestei deplasari a fost resimtit atit la Dunarea de Mijloc, cit si la granitele Daciei printr-o serie de perturbari si deplasari ale marcomanilor,  cvazilor,  costobocilor  etc. Intre a doua jumatate a sec. 2 e.n. si prima jumatate a sec.  3  e.n., triburile gotice au stationat in regiunile de la N si NE de Dacia, unde au intrat in contact cu ramura rasariteana a   purtatorilor  culturii  Przeworsk (taifalii), cu purtatorii culturii Lipita (costobocii), cu triburile protoslave si cu sarmatii. Pe fondul cultural al populatiilor amintite, la care s-au adaugat elementele de cultura romana  preluate din Dacia, de la Dunarea de Jos si din nordul pontic), a luat nastere  cultura  Sintana-de-Mures- Cerneahov. Aceasta va evolua pina la inceputul sec. 5 inglobind si o parte a Romaniei. La mijlocul sec. 3 e.n. si in perioada urmatoare gotii se afirma, pe plan politic, organizind raiduri de prada asupra centrelor din nordul  pontic (Olbia) sau  a acelora  din  Scythia  Minor (Histria).

Rãzboinic got. Desen realizat de Radu Oltean

Sarmatii tirzii din stepele nord pontice si o parte a carpilor din Moldova s-au numarat printre ultimele populatii  pe  care  gotii  le-au  incorporat, proces care a avut loc la sfirsitul sec. 3 e.n. Astfel, in Moldova a disparut orizontul cultural de tip Poienesti  atribuit  carpilor  si  in  Muntenia cel al dacilor liberi, cunoscut sub numele de Militari-Chilia. Descoperirile monetare si cele de ordin arheologic  dovedesc ca in perioada Galienus-Aurelian  gotii preluasera puterea politica. In tinuturile de la E si S de Carpati. Pina in preajma anului 330 e.n. raporturile dintre goti si Imperiul Roman au fost ostile, dar in timpul lui  Constantin  cel  Mare  au  intrat pe fagasul unor intelegeri care au dainuit  citeva  decenii.  In  aceasta perioada de relativa liniste, in aria de V a culturii Sintana-Cerneahov au patruns pe calea  schimburilor o serie de produse romane care au imbogatit fondul culturii. Dupa unele date arheologice, se pare ca in acest timp a avut loc separarea triburilor vizigote  din aria  de vest,  de  cele ostrogote, care jucau rolul principal in  aria  rasariteana  a  culturii.  In timpul domniei lui Valens, invaziile si  nerespectarea angajamentelor  din partea gotilor au provocat cunoscutele campanii cu caracter punitiv al romanilor la N de Dunare.              La sase ani dupa incheierea pacii cu Valens (377 e.n.), invazia hunica a provocat trecerea vizigotilor la sud de Dunare. Datele de ordin arheologic confirma ca prezenta vizigotilor in Dacia si la  Dunarea  de  Jos  a  durat  pina in  preajma  anului  400  e.n.,  fapt atestat si de izvoarele scrise.  Din ramura ostrogota, o parte neinsemnata va actiona la Dunarea de Jos si  in  Imperiu  la  sfirsitul  sec.  4  e.n.  si inceputul celui urmator, fiind integrati,  cu  timpul  in  mozaicul  de populatii care traiau la sud de Dunare.

   Garnizoane de goti mentionate la S de Dunare, in solda Imperiului, sint documentate si in sec. 5—6 e.n., iar ultimele stiri despre prezenta unei atari  populatii in  Dobrogea sint consemnate intr-un izvor literar din sec. 9.

       0 ramura mai numeroasa a ostrogotilor va intra alaturi de alani in confederatia organizata de huni in Pannonia. Prezenta ostrogotilor  sub  hegemonia  hunilor  este atestata prin descoperirea unor antichitati  izolate  in  Dacia  (Carei  si Satu Mare). Dupa pierderea puterii politice a hunilor si afirmarea rolului gepizilor, cetele ostrogotilor s-au indreptat inspre V Europei.

Sursa:

         Dicţionar de istorie veche a României (Paleolitic-sec. X), coord. D. M. Pippidi, Editura Ştiinţificǎ şi Enciclopedicǎ, Bucureşti, 1976, p. 309-311;

Bibliografie suplimentara:

       Enciclopedia Arheologiei si istoriei vechi a Romaniei, vol. II, D-L, coord. Constantin Preda, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1996, p. 200-201.

       Lucien Musset, Invaziile. Valurile germanice, vol. I, Editura Corint, Bucuresti, 2002;

       Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, vol. I, ediţia a V-a, editura BIC ALL.

Vezi si:

Gothic Settlements and Cemeteries in Transylvania

www.wsu.edu

www.groups.google.com

Goţii şi migraţia lor în imperiu.

dr. Zeno Karl Pinter, dr. Ioan Marian Ţiplic

http://arheologie.ulbsibiu.ro/publicatii/cursuri/tiplic/3b.htm

            Germanicii ce au dat mai întâi de furcă în această perioadă romanilor au fost goţii. Veniţi din zona Gotland de la Marea Baltică, la începutul secolului al III-lea goţii se stabilesc în spaţiul de la nord de Marea Neagră ocupând un teritoriu imens cuprins în linii mari între Don şi limesul Dunării de Jos. Se pare că deja din această perioadă sunt împărţiţi în două ramuri: goţii de răsărit, (ostrogoţii) numiţi şi greutungi, goţii de câmpie sau goţii străluciţi şi goţii de apus, (vizigoţii) numiţi şi tervingi, goţii de pădure sau goţii înţelepţi.
            Regatul ostrogot nord-pontic este spulberat de invazia hunilor, când bătrânul rege Ermanaric îşi pune singur capăt zilelor, iar urmaşul său cade pe câmpul de luptă. Aceasta a dus la fărâmiţarea neamului şi a puterii goţilor. O mică parte a rămas pe loc supunându-se noilor stăpâni, cea mai mare parte, însă, preferând să caute refugiu spre vest şi sud. In primăvara anului 376, o parte a vizigoţilor trece Dunărea în provincia Moesia cu acceptul împăratului Valens, care le pune la dispoziţie teritorii de colonizare în această provincie încă apărată de o armată redutabilă şi de un limes natural considerat greu de forţat. Cei ce beneficiază de acest favor sunt în special vizigoţii aflaţi sub conducerea şefului militar Fritigern, ce fusese, deja, la nord de Dunăre, federat al imperiului şi care adoptase religia creştină, aceasta fiind de fapt unul dintre criteriile de bază pentru acceptarea pătrunderii triburilor barbare în imperiu. Se pare că tocmai acesta a fost şi motivul pentru care conducătorul grupării conservatoare, Atanaric se refugiază în imperiu abia în anul 381. Până la acest act, Atanaric încearcă însă din răsputeri să se opună hunilor, care vin ca un tăvălug, determinând mişcarea mai multor triburi pe care le împing în faţa lor şi declanşând practic migraţia violentă a popoarelor germanice, după cum foarte plastic şi pitoresc relatează contemporanul evenimentelor, Ambrozius, în comentariile sale asupra Evangheliei lui Luca: ”Chuni in Halanos, Halani in Gothos, Gothi in Taifalos et Sarmatas insurexerunt”. Prima tentativă de apărare a lui Atanaric pe linia Nistrului se dovedeşte zadarnică după cum reiese din cronica lui Ammianus Marcellinus, căci hunii trec Nistrul prin vad şi pe plute improvizate, pe burdufuri, într-o noapte cu lună plină, undeva în zona Transnistriei actuale, probabil la Tiraspol-Bender învăluind oastea vizigotă ce se vede nevoită să bată în retragere. Atanaric reuşeşte să-şi regrupeze forţele şi să organizeze o a doua defensivă, după spusele aceluiaşi Ammianus, într-o zonă cu înălţimi pieptişe unde sunt ridicate „ziduri înalte de-a lungul ţării Taifalilor”. Taifalii erau o ramură a vizigoţilor ce sălăşuiau în această perioadă în zona Munteniei, iar „zidurile înalte” menţionate de autorul antic pot fi identificate în valurile de pământ vizibile şi astăzi între localităţile Ploscuţeni şi Stoicani. Părăsit, însă, de tot mai mulţi dintre supuşii şi aliaţii săi, ce încep să prefere protecţia limesului danubian şi a armatei romane (primind creştinismul, se refugiază la sud de Dunăre în număr tot mai mare, după Ammianus „atât de mulţi că nu se puteau număra”), Atanaric încearcă o ultimă rezistenţă în zona numită „Caucaland” şi „apărată de înălţimea pădurilor şi a munţilor...gonind de aici pe sarmaţi”. Este vorba cel mai probabil de zona Carpaţilor de Curbură sau de Transilvania de sud-est. Dar şi aici este părăsit de tot mai mulţi dintre vizigoţii săi, ce trec în imperiu, obligându-l în cele din urmă şi pe Atanatic să o facă, probabil nu înainte de a lăsa pământului, în apropierea actualului sat Pietroasa, tezaurul sacru al poporului său.

            Pe unul din colanele faimosului tezaur descoperit în anul 1837, se poate citi inscripţia în caractere runice „gutani hailag”, respectiv „al goţilor (lucru) sfânt”. În deruta ce se crează acum în rândul legiunilor romane de la Dunăre, încep să pătrundă în imperiu şi grupuri de ostrogoţi conduşi de principii Alatheus, Safrax şi Farnobius, scăpaţi din încleştarea cu hunii, dar şi cete de taifali sau alani, ce s-au alipit goţilor. În aceste condiţii situaţia noilor veniţi în provinciile sud-dunărene se complică vizibil, statul aflat şi aşa în declin economic şi administraţia coruptă neputând asigura tuturor mijloace de existenţă. Problemele în împărţirea subsidiilor, abuzurile funcţionarilor, precum şi tentativele de aservire a noilor veniţi de către păturile înstărite ale populaţiei romane din Moesia, au dus toate la un loc la ridicarea goţilor cu forţa armelor împotriva administraţiei romane. După mai multe ciocniri, în special ale vizigoţilor, cu armatele aliniate de imperiu, evenimente descrise de acelaşi Ammianus, se ajunge în luna august a anului 378 la confruntarea decisivă de la Adrianopol, în care armata romană este înfrântă şi însuşi împăratul Valens îşi pierde viaţa. În aceste condiţii Moesia, Tracia şi Grecia sunt supuse jafului şi abia împăratul Teodosius, urmaşul lui Valens, va reuşi după câţiva ani de lupte şi tratative să încheie pace cu goţii. Astfel vizigoţii sunt aşezaţi ca federaţi în Tracia, iar ostrogoţii în Pannonia. Dar aceasta a fost doar o soluţie de moment şi nicidecum o situaţie de durată.