Triburi locuind la sfirsitul mileniului 1 ien in Peninsula Scandinava si tarmul sudic al Marii Baltice, de unde o parte au migrat in primele veacuriale erei nostre, spre hotarele Imperiului roman. Unele neamuri germanice rasaritene (gepizii ; gotii; vandalii) au trecut sau au locuit si pe teritoriul dac.

            Precizarea semnificaţiei exacte a termenului nu este încă deplin lămurită, iar diferitele şi multiplele etimologii propuse rămîn şi mai departe ipoteze de lucru. Se pare că numele unui trib negermanic din stînga Rinului (din Gallia) a fost dat tuturor triburilor din dreapta Rinului (din Germania) (Tac, Germ., 2). Numele apare la o serie de scriitori antici, ca Poseid., Caesar, Pliniu, Tacitus, Ptolemeu şi Tabula  Peutingeriana.

             După tradiţia legendară  (Tac, Germ.), Mannus,  fiul zeului Tuisto, a avut trei fii, Irmin, Istvo şi Ingvo, care au fost consideraţi  părinţii triburilor hermionilor, istvaeonilor şi ingvaeonilor.

            Din marele trib al hermionilor ar fi făcut parte mai ales germanii  de la Elba (suebii,  quazii, hermundurii, semnonii, longobarzii etc). Istvaeonii s-au aşezat între Rin, Main şi Weser şi erau formaţi din batavi, bructeri, chatti, ubi etc), în timp ce în regiunile nordice se aflau ingvaeonii, chaucii, anglii şi alte populatii. In literatura de specialitate germmana, triburile germanilor au fost împărţite în urma localizării lor pe baza izvoarelor scrise şi arheologice, în două mari grupe: germanii de apus ( frizii, saxonii, francii,  suebii, thuringii, alamanii, marcomanii, bavarezii, quazii, langobarzii); germanii de nord şi de răsărit ( bastarnii, vandalii,  burgunzii, goţii, vikingii).

        Din regiunile lor nordice, triburile germane au început să migreze spre Sud, în sec. 6—5 î.e.n., intrînd, în perioada următoare, în conflict cu triburile celtice.

Razboinic german

După ce au ajuns la Rin (sec. 1 î.e.n.) şi apoi la începutul e.n. şi la Dunăre, vor începe un lung şir de lupte şi războaie cu Imperiul roman, care vor persista pînă la prăbuşirea Imperiului roman de apus (476 e.n.). Astfel bastarnii, care de pe la 200 î.e.n. se aflau la gurile Nistrului, au luptat ca mercenari ai lui Mithridates împotriva lui Sulla în anul 88 î.e.n., iar în 61 î.e.n. au învins lîngă Histria armata proconsulului Macededoniei, C. Antonius Hybrida. Cimbrii şi teutonii întreprinseseră mai înainte (în ultimii ani ai sec. 2 î.e.n.) invazia care i-a adus în Sudul Galliei şi în Nordul  Italiei, unde au fost cu greu învinşi. Dar contactul neîntrerupt de la cel militar şi continuînd la cel cultural va începe de-abia odată cu instalarea romanilor pe Rin şi Dunăre, proces care a avut loc în timpul lui Caesar şi Augustus. De la prima bătălie victorioasă a romanilor, dusă.în anul 58 î.e.n. de Caesar împotriva lui Ariovistus, regele suebilor şi pînă la înfrîngerea lor finală din 476 e.n., cînd Odoacru a detronat pe ultimul împarat roman şi în 486 e.n., cînd Clovis l-a infrînt pe ultimul guvernator roman din Gallia, timp de peste cinci secole germanii de pe cele două maluri ale Rinului au fost romanizaţi, iar ceea ce a fost mult mai important, germanii din teritoriile libere de la Est de Rin au fost puternic influenţaţi de romani şi, de fapt, indirect de civilizaţia greco-romană, datorită căreia au avut parte de o evoluţie social-economică şi culturală accelerată, învăţînd multe lucruri şi puţind în final prelua parţial locul fostului Imperiu, în condiţiile regionalismului şi particularismului local medieval incipient.

                  Pe plan militar germanii au fost învinşi datorită superiorităţii romane multilaterale. Astfel în 69 — 70 e.n., în timpul primei crize „constituţionale" a Imperiului, revolta batavilor, bructerilor şi usipeţilor a dat greş, iar  războaiele marcomanice (167 — 181 e.n.) s-au terminat cu respingerea germanilor. In criza din sec. 3, chiar dacă germanii au prădat şi distrus mult, ajungînd adînc în Imperiu, pînă la urmă au fost scoşi sau supuşi pretutindeni, iar Imperiul n-a pierdut decît Agri Decumates şi Dacia. De-abia după Adrianopole (378 e.n.) Imperiul nu-i mai poate scoate pe „barbari" din graniţele sale, iar victoria cavaleriei gotice prefigurează din punct de vedere militar situaţia din evul mediu. Sfîrşitul militar şi politic al luptei a urmat după un secol. In tot cursul încleştării germanii au învăţat de la mauri, iar din sec. 3 e.n. au început în număr tot mai mare să lupte în armata Imperiului, pentru ca la sfîrşitul secolului aproape toată conducerea militara şi mare parte din trupele ambelor părţi ale Imperiului erau germanice. Pentru plata serviciilor sau cumpărarea  bunăvoinţei germanilor li se plăteau cantităţi mari de metale preţioase, la care se adaugă prăzile, găsite, de obicei sub forma unor tezaure ale şefilor. Comerţul pe care îl practicau le-a adus germanilor aşa-zise obiecte de lux, în schimbul produselor agro-zootehnice şi a chihlimbarului ce veneau pe drumul de la M. Baltica la Carnuntum.

             Astfel au început să folosească banii. Ritmul de dezvoltare social-politic al germanilor s-a accelerat printr-o stratificare socială accentuată şi prin întărirea regalităţii germanice, care începe să devină ereditară. Cultural, cîştigul germanilor a fost şi el apreciabil. Scrierea germanică runică a fost alcătuită în sec. 2 e.n. pe baza unui alfabet Nord italian, iar în limba au intrat mai multe straturi de cuvinte de împrumut exprimînd viaţa de toate zilele. Toate aceste fenomene au dus la apariţia unei aristocraţii tribale, în fruntea căreia se aflau adesea regi, dovezile acestor diferenţieri sociale fiind atestate prin numeroasele morminte „princiare". Religia triburilor germane a fost pînă la pătrunderea creştinismului (sec. 4—5), politeistă.  Venerau, pe lîngă izvoare şi numeroase alte fenomene ale naturii. Preluarea creştinismului, în formă ariană la goţi, burgunzi, turingi — şi în formă catolică de pătura aristocratică în spaţiul francilor a avut drept consecinţă, renunţarea la politeism, elemente ale cultului păgîn continuînd însă mult timp în secolele următoare.

Bibliografie suplimentara:

            L. Schmidt, Geschichle der deutschen Stamme bis zum Ausgang der Volkerwanderungszeit I. Die Ostgermanen, Munchen, 1969;

            L. Schmidt, Geschichte der deutschen Stamme bis zum Ausgang der Volherwanderungszeit II. Die Westgermannen, Munchen, 1970; R.    Hachmann, DU Germanen,  1971;

           Lucien Musset, Invaziile. Valurile germanice, vol. I, Editura Corint, Bucuresti, 2002.

Vezi si:

ro.wikipedia.org

 Germanicii timpurii: date istorice şi cultură materială

              Germanicii ce au dat mai întîi de furcă în această perioadă romanilor au fost goţii. Veniţi din zona Gotland de la Marea Baltică, la începutul secolului al III-lea, goţii se stabilesc în spaţiul de la nord de Marea Neagră, ocupînd un teritoriu imens cuprins în linii mari între Don şi limesul Dunării de Jos. Se pare că deja din această perioadă sînt împărţiţi în două ramuri: goţii de răsărit (ostrogoţii), numiţi şi greutungi, goţii de cîmpie sau goţii străluciţi şi goţii de apus (vizigoţii), numiţi şi tervingi, goţii de pădure sau goţii înţelepţi.
              Autorii antici, începînd cu Pytheas din Massalia (Marsilia) la sfîrşitul secolului al IV-lea a.Chr. şi continuînd cu Strabon, Pliniu cel Bătrîn, Tacit şi Ptolemeu, ultimul în secolul al II-lea p.Chr., îi menţionează sub diferite nume (Guiones, Gutones, Gotones, Gothones, Gytones etc.). Cea mai cunoscută sursă documentară privind istoria goţilor este opera lui Iordanes, cunoscută ca Istoria goţilor sau Getica, al cărei titlu original este "De origine actibusque getarum" (Despre originea şi faptele goţilor).
              Informaţiile lui Iordanes referitoare la coborîrea unor grupe de goţi din regiunea scandinavă pe ţărmul baltic la gurile Vistulei rămîn destul de sumare, reieşind totuşi cu claritate că un asemenea eveniment ar fi avut loc aproximativ în prima jumătate a secolului I. După integrarea în comunităţile goţilor a unor elemente scandinave, populaţia gotică a manifestat o mobilitate accentuată, angajîndu-se într-un proces rapid de înaintare spre regiunile de la Marea Neagră şi de la Dunărea de Jos, iar apoi pe vastele teritorii ale Imperiului Roman. în ceea ce priveşte impactul acestor populaţii asupra teritoriilor est- şi intracarpatice, importantă pentru istoria noastră este cea de-a doua etapă a istoriei goţilor, etapă ce începe din secolul al III-lea şi se încheie în anul 375, cînd, ca urmare a invaziei hunice, goţii trec masiv în Imperiu.

 

              Arealul locuit de goţi anterior migraţiei în Imperiu includea în principal Pomerania, nordul Poloniei Mari şi Vistula inferioară, de unde spre sfîrşitul secolului al II-lea p. Chr. se vor deplasa spre SSE pentru a se aşeza într-o regiune situată la est de Vistula mijlocie, cuprinzînd Mazovia şi Podlasia. în acest spaţiu au venit în contact cu populaţiile vandalice (purtătoare ale culturii Przeworsk) ce nu au părăsit zona la venirea lor, rezultînd un orizont cultural cunoscut sub numele de cultura Wielbark. Din acest spaţiu, goţii au pătruns în teritoriile de la nordul gurilor Dunării şi din interfluviul pruto-nistrean cu civilizaţia lor tradiţională de tip Wielbark, care, în contact cu elemente culturale aparţinînd populaţiilor sedentare şi nomade (daci, sciţi tîrzii, sarmaţi), va suferi un proces de aculturaţie din care a rezultat apariţia culturii Sîntana de Mureş - Cerneahov. Tot acest proces s-a desfăşurat în ultimele decenii ale secolului al II-lea şi în primele decenii ale secolului al III-lea, în paralel cu evoluţia culturii lor materiale avînd loc şi ascensiunea politică şi militară a regatelor goţilor în raport cu Imperiul Roman.
              Regatul ostrogot nord-pontic a fost spulberat de invazia hunilor, cînd bătrînul rege Ermanaric îşi pune singur capăt zilelor, iar urmaşul său cade pe cîmpul de luptă. Aceasta a dus la farîmiţarea neamului şi a puterii goţilor. O mică parte a rămas pe loc, supunîndu-se noilor stăpîni, cea mai mare parte însă preferînd să caute refugiu spre vest şi sud. în primăvara anului 376, o parte a vizigoţilor trece Dunărea în provincia Moesia cu acceptul împăratului Valens, care le pune la dispoziţie teritorii de colonizare în această provincie, încă apărată de o armată redutabilă şi de un limes natural considerat greu de forţat. Cei ce beneficiază de acest favor sînt în special vizigoţii aflaţi sub conducerea şefului militar Fritigern, ce fusese deja, la nord de Dunăre, federat al Imperiului şi care adoptase religia creştină, acesta fiind, de fapt, unul dintre criteriile de bază pentru acceptarea pătrunderii triburilor barbare în Imperiu. Se pare că tocmai acesta a fost şi motivul pentru care conducătorul grupării conservatoare, Atanaric, se refugiază în Imperiu abia în anul 381.
              Pînă la acest act, Atanaric încearcă însă din răsputeri să se opună hunilor, care vin ca un tăvălug, determinînd mişcarea mai multor triburi pe care le împing în faţa lor şi declanşînd practic migraţia violentă a popoarelor germanice, după cum foarte plastic şi pitoresc relatează contemporanul evenimentelor, Ambrosius, în comentariile sale asupra Evangheliei lui Luca: „Chuni in Halanos, Halani in Gothos, Gothi in Taifalos et Sarmatas insurexerunt". Prima tentativă de apărare a lui Atanaric împotriva hunilor, pe linia Nistrului, se dovedeşte zadarnică, după cum reiese din cronica lui Ammianus Marcellinus, căci hunii trec Nistrul prin vad şi pe plute improvizate pe burdufuri, într-o noapte cu lună plină, undeva în zona Transnistriei actuale, probabil la Tiraspol-Bender, învăluind oastea vizigotă ce se vede nevoită să bată în retragere. Atanaric reuşeşte să-şi regrupeze forţele şi să organizeze o a doua defensivă, după spusele aceluiaşi Ammianus, într-o zonă cu înălţimi pieptişe unde sînt ridicate „ziduri înalte de-a lungul ţării Taifalilor". Taifalii erau o ramură a vizigoţilor ce sălăşuia în această perioadă în zona Munteniei, iar „zidurile înalte" menţionate de autorul antic pot fi identificate în valurile de pămînt vizibile şi astăzi între localităţile Ploscuţeni şi Stoicani. Părăsit însă de tot mai mulţi dintre supuşii şi aliaţii săi, ce încep să prefere protecţia limesului danubian şi a armatei romane (primind creştinismul, se refugiază la sud de Dunăre în număr tot mai mare, după Ammianus, „atît de mulţi că nu se puteau număra"), Atanaric încearcă o ultimă rezistenţă în zona numită „Caucaland" şi „apărată de înălţimea pădurilor şi a munţilor... gonind de aici pe sarmaţi". Este vorba, cel mai probabil, de zona Carpaţilor de Curbură sau de Transilvania de Sud-Est. Dar şi aici este părăsit de tot mai mulţi dintre vizigoţii săi, ce trec în Imperiu, obligîndu-1 în cele din urmă şi pe Atanaric să o facă, probabil nu înainte de a lăsa pămîntului, în apropierea actualului sat Pietroasa, tezaurul sacru al poporului său. Pe unul din colanele faimosului tezaur descoperit în anul 1837 se poate citi inscripţia în caractere runice „gutan Iowi hailag", respectiv „lui Jupiter al goţilor consacrat".
              Cultura materială caracteristică populaţiilor germanice din spaţiul românesc, este Sîntana de Mureş -Cerneahov. Ea se întinde pe teritoriile actuale ale Ucrainei, Republicii Moldova (unde se numeşte Cerneahov) şi României. în spaţiul românesc cele mai numeroase descoperiri arheologice atribuibile acestui orizont cultural se află în Moldova, Muntenia şi Transilvania, prezenţa lor fiind foarte redusă în Dobrogea şi discutabilă în Oltenia, lipsind din Banat, Crişana şi Maramureş. In pofida a numeroase necunoscute ce persistă, o ipoteză posibilă în momentul actual la nivelul interpretării culturale a civilizaţiei materiale este că la vest de Cluj-Napoca cultura Sîntana de Mureş nu poate fi identificată. Există numeroase influenţe ale ei în nord-vestul României şi în Ungaria, fiind zone de interferenţe la periferia mai multor arii culturale ce nu pot fi separate cu mare precizie şi care s-au suprapus ori s-au influenţat reciproc.
              Infiltrarea şi aşezarea vizigoţilor la est şi sud-est de Carpaţi, care au dus curînd şi la declanşarea unor conflicte cu foştii aliaţi daci, carpi şi sarmaţi, nu s-au petrecut deodată în toate teritoriile. Primele afectate au fost zonele din nordul arealului dacic în care, în a doua jumătate a secolului al III-lea, au pătruns la început grupe restrînse de vizigoţi. Aşezarea goţilor în apropierea limesului roman a avut loc abia în primele decenii ale secolului al IV-lea.