Invazia longobarda, ultima si cea mai devastatoare dintre migratiile popoarelor germanice, este actiunea unui popor care, pina la mijlocul sec. al  VI-lea ramasese in planul secund si pe care nimic nu parea sa-i predestineze sa joace un rol superior celui al gepizilor sau al herulilor de pe Dunare.

     Distrugerea statului ostrogot de catre Iustinian le-a oferit deodata sanse neasteptate. Dar ei au beneficiat mai ales de capacitatea de decizie remarcabila a regelui lor Alboin: ea le-a permis sa fie singura populatie care a scapat din Panonia inainte ca aceasta regiune sa devina, cu titlu definitiv, domeniul invadatorilor veniti din stepa.

Asupra originii longobarzilor exista o dubia traditie. Traditia nationala, de alura mitica, a fost culeasa dupa cucerirea Italiei; ea este croita dupa acelasi tipar ca si traditile gotice: longobarzii vin din Scandinavia (Scadanan), trec de acolo in Golaida sau Scoringa (pe coasta meridionala a Balticii?), unde poarta catva timp numele de winniles, in fine, ajung in Mauriga (pe Elba?). Istoriografia antica este mai seaca si mai sigura; in anul 5 inainte de Hristos sint invinsi de Tiberiu pe Elba Inferioara; Velleius Paterculus ii descrie ca „poporul germanic cel mai feroce prin salbaticia sa"; in timpul lui Tacit, ei sunt inca pe Elba. Apoi se deplaseaza catre sud: in 167, sunt in contact cu Panonia romana. Urmeaza o foarte lunga tacere. In 489, ei reapar ca invadatori ai tinutului rugilor (sudul Austriei), ramas liber prin victoria lui Odoacru.

     0 origine scandinava nu e imposibila. Longobarda este un dialect vestic — mai precis Elbgermanisch — dar Scandinavia de dinaintea erei noastre nu vorbea doar nordica. Dreptul longobard pare sa prezinte analogii scandinave. Datele arheologice sunt neutre. Dar istoria nu ii prezinta pe longobarzi decat incepand cu sederea lor pe Elba. Aceasta a fost destul de indelungata si a oferit prilejul unor contacte intre longobarzi si chauci (stramosii saxonilor) care explica participarea saxonilor la expeditiile longobarde intre 568 si 573.

      Migratia longobarzilor catre sud, paralela cu cea a unui intreg grup de mici popoare (rugi, heruli etc.) se intinde pe o lunga perioada. La sfarsitul sau, in 489, longobarzii ocupa un sector din sudul actualei Austrii, unde raman un anume timp (15 sau 57 de ani?), ca clienti ai herulilor. Este vorba intotdeauna de o populatie din planul doi.

   Dar totul se schimba la inceputul secolului al VI-lea. Aliindu-se cu resturile mai multor popoare, longobarzii trec in Panonia si devin aici calareti seminomazi. Din aceasta pozitie centrala, lanseaza atacuri in Dalmatia.

   Regele lor Wacho (catre 510-540) este respectat pe plan international: isi casatoreste fetele cu regii merovingieni, are raporturi bune cu Bizantul si ramine neutru in 539 cind Vitigers ii solicita sprijinul impotriva lui Iustinian. Acest stat panonic s-a imbogatit datorita marelui itinerar comercial de la Aquilea la Baltica; el s-a civilizat neindoielnic atunci cind a adoptat arianismul crestin. Multi longobarzi s-au inrolat in armata imperiala si au adus cadre pentru o organizare militara eficace (duci, comiti, sutasi, decani)

    Audoin, cumnat si succesor a lui  Wacho, a incheiat cu putin dupa 540 un foedus cu Iustinian: poporul sau va fi cantonat in Panonia si in Noricum si va primi subsidii. Iustinian se gindeste sa-i foloseasca in acelasi timp si  impotriva francilor (care tocmai au ocupat Noricum) si impotriva gotilor (pentru a-i ameninta din spate si pentru a impiedica afluxul de ajutoare venite din Nord). Longobarzii coopereaza chiar la efortul final al lui Narses in Italia, in 552, mai multi duci au venit in Campia Padului cu 2500 de raboinici si cu 3000 de auxiliari. Aceasta insemna a le oferi de o maniera foarte imprudenta dubla revelatie a posibititatilor lor si a bogatiilor Italiei!

    Alboin, fiul lui Audoin, a fost repede inclinat sa profite de aceasta revelatie, caci avea dificultati in acelasi timp cu Bizantul si cu un popor nomad nou-venit, avarii. La inceput, Longobarzii si Avarii colaborasera impotriva gepizilor; acestia fusesera zdrobiti in 567 si Alboin le ucisese cu mana lui regele. Dar Bizantul protesta impotriva violarii protectoratului sau, iar haganul avar, Baian, se arata periculos de exigent in impartirea teritoriului supus.

     Alboin a luat atunci o hotarare extrem de indrazneata; acea de a parasi  Panonia pentru a cuceri Italia. Un tratat incheiat cu avarii le ceda acestora  Panonia, rezervand longobarzilor dreptul  de a reveni acolo intr-un rastimp de 200 de ani. Toata populatia a fost dirijata catre vest; acest conglomerat cuprindea elementele cele mai eteroclite, „gepizi, bulgari, sarmati, panonieni, suevi, norici", dupa Paul Diaconul, si ar trebui sa se adauge thuringieni,  bavarezi,  saxoni si taifali.  Nu li  s-a impus nici macar sa renunte la autonomia lor: bulgarii, sarmatii si saxonii au constituit multa vreme dupa cucerire bande separate. Plecarea a avut loc in aprilie 568.

     Avarii  au  ocupat  cu  incetul  teritoriul  evacuat, luand  uneori  si din domeniul bizantin, la sud de Sava.