Comunitate de triburi, a carei limba apartine grupului satem din marea familie de lb. indo-europene.  Inruditi  cu  baltii,  cu  care alcatuiau comunitatea lingvistica balto-slava. Teritoriul de formare a slavilor , pina pe la 500 e.n., se intindea intre Odra, bazinul  mijlociu al Vistulei si bazinul mijiociu al Niprului. Tinind insa seama de faptul ca lb. slava veche era omogena, este de presupus  ca, initial,  nucleul  teritorial  a  fost mai restrins, deoarece omogenitatea  semnalata nu se putea  crea decit in conditiile unor legaturi si schimburi strinse. Din aceasta cauza s-au nascut, in legatura cu leaganul  civilizatiei slave, doua teorii, una care il situeaza in  partile  occidentale  ale  marelui teritoriu  amintit,  anume intre  Odra si Vistula, alta care il plaseaza in zona orientala, pe  Niprul mijlociu.  Desi discutiile  nu  s-au  incheiat,  putem spune deocamdata ca patria primitiva  a   preslavilor   se   intindea intre bazinul mijlociu al Vistulei si Niprul mijiociu si superior, ajungind spre N  pina  la  Pripet,  iar  spre  S  pina la Nistru si  Bugul  superior  si  pina  la N de Carpati. Spre S se invecinau cu  populatiile daco-getice, reprezentate arheologic prin  cultura  Lipita. De aici  s-au intins in imprejurari inca putin cunoscute, in directiile vestice, nordice si sudice. Incercarile de a lega cultura Lausitz de protoistoria slavilor,  precum  si atribuirea  culturii  Cerneahov lor, sint lipsite de temei. Unii atribuie  preslavilor  culturile  Zarubinet si  Przevorsk.  Se admite  ca acestia ocupau zona de silvostepa, dintre populatiile iraniene din stepe , si  zona  de  paduri  ocupata  de  baltii de la marea ce le poarta numele.

    Se presupune ca densitatea populatiei preslave nu era mare, deoarece nici sarmatii si nici gotii n-au intimpinat in cursul migratiilor vreo rezistenta importanta din partea acesteia. Primele stiri literare despre stramosii slavilor  nu  apar  mai  devreme  de  secolele 1—2 e.n, (Plinius, Tacitus, Ptolemeu).

    Dintre neamurile considerate ca probabili stramosi ai slavilor este de retinut numele venetilor, desi numele lor are rezonanta ilirica sau celtica. Sub denumirea de slavi apar incepind din sec.  6  e.n.  la  Pseudo-Caesarius  din Nazianz, la Iordanes si la Procopios.

   Dintre cele trei grupari cunoscute de Iordanes (venetii, antii si sclavinii), numele sclavinilor a fost cel care s-a generalizat. In sec. 5, mai probabil dupa sfarimarea puterii hunilor (454 e.n.),  a  inceput procesul  de  expansiune a slavilor, care au ajuns in cursul sec. urmatoare  spre V pina la Marea Baltica si Elba in Europa Centrala pina in Alpi si la Adriatica, spre S pina in Peloponez si Marea Egee, iar  spre  NE  in zonele de taiga. Aceasta expansiune se datoreste, probabil,  unor  cauze  demografice  (inmultirea populatiei, ceea ce necesita noi paminturi de cultura) sau sociale ( ca urmare a unei aristocratii militare. Iordanes mentioneaza acest proces relatind pedepsirea de catre ostrogotul Vinitariu a conducatorului venedilor Boz  si  a  altor  70  de  capetenii  ale  acestora. Expansiunea slava s-ar putea datora si unor cauze externe, anume atacurilor unor populatii mai puternice de pastori nomazi sau eliberarii  unor teritorii invecinate (germanice, sarmatice etc.), pe care s-au grabit sa le ocupe. Nu totdeauna, cunoscuta in amanunte, expansiunea lor a avut ca rezultat ocuparea unor teritorii vaste, iar lb.  slava, initial  unitara, a influentat lb.  populatiilor cu care au venit in contact.

   In secolele 9—10 se  poate  vorbi  de  trei  grupe  de popoare si lb. slave:

      slavii de vest (poloni, cehi, slovaci, sarabi),

      slavii de est (rusi, ucraineni)

      slavii de sud (sloveni, sirbi, croati,  bulgari,).

      In aceasta  diferentiere,  un  rol  trebuie sa-l fi avut si  substratul etnic diferit cu care au intrat in contact (iliric, tracic,  germanic  etc.).  Istoria  poporului romãn a fost afectata intr-un grad apreciabil de valul slavilor care a coborit spre Balcani pe doua directii: una pe la E de Carpati (jaloanele principale fiind descoperirile   de la Suceava—Sipot,  Sarata Monteoru cu necropola sa de peste  1500 morminte de incineratie si Balta Verde), cealalta pe  la  V de  tara noastra, prin valea Tisei.

  Slavii care au poposit pe teritoriul Romaniei au jucat un rol in  desavirsirea  formarii  poporului si a  limbii  romane,  limba  slava constituind  a  treia  componenta a acesteia.  Cercetarile  arheologice  au aratat  ca teritoriul tarii  noastre  era locuit la venirea slavilor de o populatie daco-romana,  mostenitoare  a  culturii  dacice si  romane  provinciale. Aci au avut slavii ocazia de a prelua o serie de elemente ale civilizatiei romane provinciale, dar si localnicii au primit, in cursul  indelungatei convietuiri cu ei, numeroase influente care se reflecta in  limba si in  organizarea  sociala  (cnezatele si voievodatele romane).

  In  ceea  ce priveste data patrunderii slavilor timpurii pe teritori. Daciei, teza prezentei lor inca in sec. I i.e.n. este cu totul depasita. Toponimele Berzovia si Tsierna-Dierna aduse in sprijinul acestei teze apartin perioadei daco-romane si  nu  sint  slave,  ci  geto-dacice. Nu sint concludente nici incercarile de a dovedi prezenta slava in partile vestice ale tarii noastre in vremea hunilor, pe  baza informatiilor  lui  Priscus din Panion despre o populatie agricola care folosea barcile monoxile si bautura numita  medos.  Caci  Priscus, vorbind despre mozaicul etnicic de la curtea lui Attila, consemneaza prezenta gotilor, a gepizilor, a ausonilor, dar niciodata pe aceea a slavilor. Nici arheologic nu se poate aduce vreo dovada in sprijinul acestei teorii. In schimb, atit izvoarele scrise, cit si descoperirile arheologice arata clar ca  patrunderea  slava  in  Moldova  si in Cimpia Dunarii s-a petrecut  treptat in  decursul  sec.  6  si  7.  In prima  jumatate a sec. 6 si la inceputul celei  de-a  doua  jumatati,  aceasta patrundere are un caracter militar. Inca din  timpul  domniei lui  lustinian (518—527), cete de razboinici si-au stabilit aci baza de atacuri de prada dirijate  impotriva  provinciilor  bizantine de la S de Dunare. Se pare ca in aceasta prima etapa antii au fost  mai  activi,  fiind  pomeniti in izvoare mai des decit in etapa urmatoare. In a doua jumatate a sec. 6,  pe  terit.  extracarpatice  ale tarii noastre incep sa se stabileasca numeroase enclave slave durabile, care se vor integra treptat in complexul social-economic  din  valea  Dunarii.

   Dupa Iordanes (Getica V, 34—35), Venethii (natio populosa), din care faceau parte si sclavinii si antii ajunsesera, sa  se  raspindeasca  pe  spatii  imense (per imensa spatia) de la izvoarele Vistulei  (ab ortu  Vistulae)  pina la Dunarea inferioara si mijlocie. In Romania rolul principal l-au avut sclavinii, pe care istoricul ii fixeaza  de la cetatea   Noviodunum  si  lacul Mursianus  (in  Pannonia)  pina  la Nistru.

        Antii isi aveau sediul intre Nistru  si  Nipru,  dar  patrundeau uneori si in  spatiul   sclavinilor  si chiar la S de Dunare. Atit Iordanes cit si Procopiu (De bellis, VII, 14) mentioneaza ca in  vremea  lor slavii nu se sedentarizasera, „schimba si numele si locurile"; „mereu se muta dintr-un loc in altul", erau, deci, inca in curs de miscare. De aceea, punctele de reper ale lui Iordanes trebuie sa fie interpretate numai ca limite orientative ale spatiului in care se miscau slavii de la N de Dunare si care se modificau adesea. Nu rezulta, ca ei formau in exclusivitate populatia din V teritoriul cuprins intre acele repere.  De-abia in al patrulea sfert al sec. 6  procesul de sedentarizare a slavilor din Cimpia Munteniei se  intensifica.  Ei incep sa-si  alcatuiasca sate, practica agricultura  si  cresterea  vitelor  (Menandru, Pseudo-Mauriciu), sint condusi  de  sefi  militari  ca  Dauritas, Ardagast,  Pirogast,  Musohios  (Menander, Theophylact Simocatta etc.), cinstesc  diferite  divinitati  si  practica incineratia.  Observatiile facute de arheologi in asezarile si cimitirele din sec. 6—7 dovedesc ca nicaieri pe teritoriul vechii Dacii nu se intilneste o cultura slava pura. Peste tot, in cursul coboririi spre Dunare, slavii au gasit  populatii  mai  vechi,  neslave, cu care au intrat in legaturi si de la care au imprumutat diverse elemente de cultura materiala. S-au identificat mai multe complexe culturale, ale caror inceputuri par a fi anterioare venirii slavilor: (Botosana-Chirniceni in Moldova, Ipotesti-Ciurel -Cindesti A  in Muntenia, Bratei-Moresti, Bandu, Noslac in Transilvania).

         In complexele Sipot-Hlincea  (Dorobantu),  Ipotesti-Ciurel-Cindesti  B,  Bezid-Filiasi se  semnaleaza  coexistenta  elementelor  slave  cu  cele  autohtone.  In unele predomina elementul slav (Sipot-Hlincea 1), in altele cele autohtone. Un mare numar dintre slavii asezati pe teritoriul Romaniei (noua triburi) a trecut la inceputul sec. 7 in Peninsula Balcanica, pe care au ocupat-o in cea mai mare parte. Cele doua valuri slave,  cel  coborit prin  Moldova  si Muntenia si cel deplasat pe valea Tisei si prin Ungaria, s-au intilnit la S de Dunare, dind nastere popoarelor slave de Sud, slavizind populatiile autohtone si alte elemente etnice, de pilda pe bulgarii de origine turca. Totusi, unele grupuri romanice s-au mentinut pina in zilele noastre in regiunile muntoase, mai putin accesibile (vlahii din Balcani). Slavii ramasi pe teritoriul romanesc, purtatori ai unei culturi arhaice,  au  intrat  in  contact  cu populatia daco-romana  si  cu  civilizatia  bizantina,  fiind  pina in  sec. 9—10 asimilati la autohtoni. Ei au contribuit la  etnogeneza romanilor si   la   imbogatirea   lexicului   limbii romane.