Conglomerat  de populatii asiatice, nomade, de neam turanic. Conduse de razboinici calareti, dezlantuirea lor in Europa a declansat perioada furtunoasa  a  migratiei  popoarelor.

    Inainte de patrunderea in Europa istoria hunilor a putut fi reconstituita in linii mari datorita, informatiilor transmise de cronicile chinezesti. Dupa ce secole de-a rindul au facut presiuni la granitele  chineze, la sfirsitul sec. 3  i.e.n.,  organizati  in  mari uniuni de triburi, hunii au ajuna in regiunea Volgai, iar in preajma e.n. s-au aAezat la E de Don. In a doua jumatate a sec. 4 e.n. au inaintat spre V supunind pe alani  si greuthungi si inglobindu-i in marea confederatie  hunica.  In  375  e.n.  au atacat teritoriile locuite de gotii thervingi din Moldova si Muntenia silindu-i sa treaca in S Dunarii in Thracia si Moesia (Amm. Marcell. XXXI). Dupa, aceasta data, hunii si-au stabilit centrul puterii lor in Pannonia, de unde sub conducerea lui Attila au intreprina in sec. 4—5 numeroase atacuri asupra Imperiului Roman de rasarit. Dar in  451  e.n.,  armatele  Imperiului conduse de  generalul roman nascut in Dacia, Aetius infrunta „confederatia hunica" la Campua Mauriacus (Iord., Getica, XXXVII), provocindu-i  grave  pierderi.  Declinul puterii hunilor s-a accentuat dupa moartea lui Attila (452 e.n.) si mai alea dupa infringerea suferita din partea coalitiei  germanice conduse de gepizi  la  Nedao  (454  e.n.), data dupa care hunii dispar din istorie.

Rãzboinic hun. Desen realizat de Radu Oltean

Pe teritoriul Romaniei, patrunderea hunilor in sec. 4 e.n. a avut loc in conditiile slabirii  Imperiului  roman  de  rasarit  in urma deselor incursiuni de jaf si distrugere efectuate de catre acestia. Hunii  care  si-au  pastrat  tot timpul viata nomada nu s-au asezat niciodat si nicaieri durabil pe teritoriul Daciei,  lasind  urme  sporadice  in NE Moldovei, Cimpia Dunarii, Cimpia Tisei. Regiunea Transilvaniei o dominau mai alea prin intermediul aliatilor lor germanici ostrogotii si gepizii.    O parte  a  vizigotilor  condusi  de Athanaric dupa o scurta adapostire in Caucaland au trecut la S de Dunare. Din aceasta  perioada si in legatura cu aceate evenimente dateaza tezaurele  romane de lingouri de aur descoperite in SE Transilvaniei (Crasna si  Feldioara)  sau  marele  tezaur  de obiecte de aur de la Pietroasele din Muntenia de E.     O alta consecinta a patrunderii hunilor  in  teritoriul  de  astazi al Romaniei a fost aceea a lichidarii cel  putin  pentru  perioada  in  care a  domnit  Attila  (434—452  e.n.) a capetelor de pod romane din stinga  Dunarii.

       Hunii  au  devenit  factorul politic cel mai activ in raporturile dintre Imperiul roman si lumea barbara, iar  compromisurile  stabilite  intre cele doua forte au permis supravietuirea populatiei autohtone atit de intens   prezenta  in  cadrul  culturii Sintana de Mures-Cerneahov (sec.4  Dodesti,  jud. Galati, Costisa, jud. Neamt)  atesta disparitia treptata a elementelor gote din cultura materiala,  care  sufera  si  ea  o  oarecare decadere tehnica. Dupa, destramarea puterii hunice, populatia autohtona se  va intoarce in sec.  5. e.n. (in conditiile  revenirii  la  Dunare  in timpul lui  Iustinian a civilizatiei romane si a unei partiale stapiniri gepide in V Daciei la o viata, relativ prospera, agricola, si pastoreasca.   Prezenta   ei   este ateatata  arheologic  in  Muntenia  si Moldova (mai adinc lovite de exploatarea huna) in  asezari  deschise  la Ipotesti (jud. Teleorman), Dulceanca (jud. Teleorman), Tirgsor, Budureasca   (jud. Arges),   Botosana  (jud.  Suceava). 

      Antichitatile  hunice  propriu-zise  au  putut  fi identificate pe baza studiului antropologic (hunii fiind de rasa mongoloida), tipologiei obiectelor gasite in  morminte si pe analiza ritului si a practicilor  rituale.  Ele  sint  formate  din obiecte  de  podoaba  (diademe  de aur, podoabe de caciulite cu incrustatii   de   pietre  semipretioaae  etc.) care provin in general din morminte (Rotopanesti, jud. Suceava) si din cazane de bronz, intregi sau fragmentare,  specifice  hunilor  descoperite la  Buhaeni, Balteni (jud.  Iasi),  Dulceanca (jud. Teleorman), Desa (jud. Dolj), Hotarani, Sucidava (jud. Olt), Bosneagu (jud. lalomita). 

     0  cronologie  sigura  a antichitatilor hunice  de pe teritoriul Romaniei nu a putut fi stabilita, desi se  poate  avansa  observatia  ca  o anumita categorie a obiectelor de podoaba dateaza din perioada anterioara inatalarii hunilor in Pannonia (375—420e.n.),iara alta probabil din timpul in care hunii si-au fixat centrul stapinirii in Pannonia  (420—443 e.n.).

      Cazanele  de bronz deacoperite pe linia  Dunarii coreapund  perioadei de atacuri asupra limesului dunarean cind hunii nu locuiau efectiv pe teriteritoriul Munteniei.  Faptul ca nu au  fost deacoperite necropole hunice, ci numai morminte izolate, conatituie o noua dovada, a caracterului temporar al prezentei hunilor pe teritoriul Daciei.

      In ceea ce priveste raporturile stabilite intre huni si populatia locala, ele trebuie interpretate in lumina raporturilor ce se stabileau in perioada migratiilor intre populatiile razboinice si bastinasi. Triburilor hunice incompatibile cu viata agricola sedentara le era caracteriatica, economia  de consum,  productia de bunuri fiind asigurata, de localnicii sedentari.  

    Ramuri ale hunilor erau Angiscirii si Bardorii, conduse in 468 e.n de Dintzic, fiul lui Attila. (Iordanes; Getica, 53)

Bibliografie:

J. Werner, Beitrage zur Archaologie des  Attilareiches, Munchen,  1956;

L. Varady,  Das  letzte  Jahrundert Pannoniens, Budapest, 1969, 376— 476

Marea migraţie a popoarelor şi constituirea statelor barbare

Hunii
 

dr. Zeno Karl Pinter, dr. Ioan Marian Ţiplic

http://arheologie.ulbsibiu.ro/publicatii/cursuri/tiplic/3e.htm

             În Cântecul Nibelungilor găsim şi numeroase referiri la personalitatea lui Attila, care în opinia mai multor lingvişti nu ar fi de fapt numele marelui conducător al hunilor, ci ar desemna mai curând un titlu sau o funcţie, traducerea sa din limba germană veche, în care a fost redactat iniţial poemul, fiind cea de „părintele” sau „tătucul”. Cert este că de personalitatea lui Attila se leagă şi perioada de înflorire a statului hunilor, desigur în măsura în care în cazul acestui popor asiatic de călăreţi ai stepelor se poate vorbi de o organizare realmente statală în scurta sa evoluţie în planul istoriei europene. Activitatea războinică a hunilor se orientează mai întâi spre Imperiul Roman de Răsărit, care s-a văzut nevoit să răscumpere de la ei pacea prin plata unor tributuri anuale. Cu toate acestea campaniile de jaf au continuat atingând apogeul în timpul condominiului fraţilor Bleda şi Attila, între anii 441 şi 447, când hoardele prădalnice ale hunilor au ajuns până în împrejurimile Constantinopolului. Iată de ce tributul plătit de imperiu creşte permanent, de la 350 livre de aur în anul 430, la 700 de livre de aur în anul 436 şi până la 2100 livre de aur în anul 441. Mobilul deplasării lor spre vest a fost intens discutat în istoriografia de specialitate. Unul dintre motive pare să fi fost o cerere de ajutor venită din partea renegatei surori imperiale Honoria, care după obiceiul epocii trimite la curtea lui Attila o solie încărcată cu daruri de preţ, daruri printre care se afla pur întâmplător şi un inel sigilar. Acest obiect îl face pe conducătorul hunilor, venit dintr-un mediu cultural cu obiceiuri şi tradiţii diferite de cele romane, să creadă că Honoria doreşte să devină mireasa sa şi ca atare formulează curţii de la Ravena pretenţii teritoriale ca zestre. Refuzul exprimat de împărat la aceste neobişnuite pretenţii declanşează practic războiul.

             Hunii vizează mai întâi Galia, unde victoria părea să fie mai uşoară datorită problemelor pe care generalul Aetius le avea aici cu triburile germanice, iar zona le era cunoscută hunilor din vremea nu de mult trecută, când însuşi generalul roman i-a folosit împotriva burgunzilor şi a ambiţiosului rege al acestora Gunther. Pe de altă parte se pare că a existat şi o cerere de ajutor adresată hunilor de către un principe francon, ce se afla în conflict cu confraţii săi aliaţi ai romanilor şi ai lui Aetius. Cert este că hunii înaintează vijelios prin Metz şi Reims, ajungând până la Orleans. Aetius reuşeşte în primăvara anului 451 să strângă în grabă o armată în care pe lângă romani luptau numeroase contingente de germanici şi să se opună hunilor în apropiere de Troyes. Bătălia de la Campus Mauriacus sau Câmpiile Catalaunice – una dintre cele mai sângeroase confruntări militare ale acestei perioade istorice – a opus pe temuţii călăreţi ai stepelor unei alianţe romano-germanice şi nu în ultimul rând talentului militar de excepţie al generalului Aetius. Hunii sunt grav înfrânţi şi urmăriţi în retragerea lor dezordonată până la Dunăre. Înfrânt hotărâtor, dar nici pe departe zdrobit definitiv, Attila va relua deja în anul următor 452 ostilităţile, de data aceasta direct în Italia, unde pătrunde cucerind Milanul şi Pavia şi îndreptându-se ameninţător spre Roma. Din nou o armată duşmană se îndrepta spre zidurile Romei fără ca administraţia de la Ravena să poată interveni. O delegaţie a Senatului roman condusă de papa Leon cel Mare îl întâmpină pe Attila la Mantua şi prin plata unor sume substanţiale reuşeşte să oprească marşul hunilor spre Roma. Izvoarele romane pun această reuşită pe seama harului papei Leon, care l-ar fi impresionat profund pe Attila, ceea ce pare destul de greu de crezut. Alte izvoare menţionează o epidemie izbucnită în oastea hunică şi nu în ultimul rând lansarea unor zvonuri cum că o armată a Imperiului Roman de Răsărit s-ar îndrepta spre sălaşurile hunilor din Pannonia, în care rămăseseră doar bătrânii, femeile şi copiii, care în faţa unei astfel de ameninţări erau lipsiţi de apărare, fapt ce l-a determinat pe Attila să se întoarcă grabnic în Pannonia.

             Este deci greu de stabilit cu certitudine care a fost mobilul de bază al retragerii hunilor din Italia, cert este ca papa Leon a intrat în tradiţie ca salvator al Romei şi că Attila a început imediat ample pregătiri pentru organizarea unei expediţii de pedepsire împotriva Imperiului Roman de Răsărit. Această acţiune nu va mai avea însă loc, deoarece în anul 453 Attila moare în noaptea nunţii sale cu prinţesa germanică Ildico. Important de reţinut este faptul că acest „imperiu” hunic, ţinut în supunere prin teroare şi groază de Attila, dispare practic odată cu el. Fiii lui Attila declanşează conflicte succesorale, de care va profita regele gepizilor Ardarich ce va reuşi înjghebarea unei ample coaliţii antihunice la care vor adera aproape toate triburile germanice supuse odinioară de huni: longobarzi, ostrogoţi, alani, schiri, rugi, heruli. Coaliţia zdrobeşte armata hunică în anul 454, pe râul numit Nedao din Pannonia, încă neidentificat în teren, unde cade în luptă şi Ellac fiul mai vârstnic al lui Attila şi principalul pretendent la preluarea puterii. În aceste condiţii, cete răzleţe de huni, permanent hărţuite de foştii supuşi se retrag în derută spre răsărit. Grupul cel mai compact, condus de fiul mezin al lui Attila devine clientelar Imperiului Roman de Răsărit, fiind aşezat la graniţa Dunării de Jos iar alte grupuri răzleţe se refugiază spre spaţiul nord-pontic, dispărând din izvoarele vremii exact în aceleaşi locuri din care şi-au făcut atât de tumultuos intrarea în istoria Europei.